Paienjenisul iluziilor: Pasiunile Razboiului Civil Spaniol, ieri si azi
În memoria mamei mele, Hermina Tismăneanu, născută Marcusohn (Botoşani, 25 iulie 1915-Haifa, 10 februarie 2000)
Guernica si Alcázar de Toledo, doua săbii in teaca numită Spania. Nu cred că există eveniment din veacul al XX-lea care să continue să suscite atâtea pasiuni precum Războiul Civil din Spania. Pentru unii a fost un experiment excitant, pentru alții o tragedie fără final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, “Omul care iubea câinii”, se petrece, direct sau indirect, în labirintul spaniol. Amintesc recentele cărți ale Katerinei Clark și Karl Schlögel, unde Războiul Civil figurează proeminent. Spania ca simbol al speranței a fost fundalul pe care se desfășurau procesele-spectacol. Avem acum răscolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atâția recenzenți). Brigăzile Internaționale au devenit subiect de teze doctorale.
Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil Spaniol era cât se poate de vie şi dureroasă. Tatăl meu şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiştii au tras cu gloanţe dum-dum (interzise prin convenţii internaţionale), a fost rănit şi exista riscul să sară în aer. Braţul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie. Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internaţional unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei părinți au murit în timpul bombardării Londrei de către nazişti), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare în toate cărțile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăşi o carte cutremurătoare despre propria experienţă carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika şi a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat eu însumi cu Flora Lewis despre Erika şi despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, când a venit la conferinţa “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac douăzeci, totul se leagă, urmând parcă o logică borgesiană…
La spitalul Brigazilor Internationale, Vich, 1938. in stanga, parintii mei
Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în mai 1939, pe vasul “Kooperaţia”, după înfrângerea taberei republicane şi perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiaţi din Franța (despre acele lagăre şi acei refugiaţi de nimeni doriţi, „scum of the Earth”, a scris Arthur Koestler; într-un asemenea lagăr, marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină Darkness at Noon). Pe acelaşi vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Joan Comorera (alţii plecaseră spre Mexic). La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi așteptau Gheorghi Dimitrov şi conducerea Internaţionalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin). Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ştefanov, care, deşi anti-fumător fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de ţigări.
În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramón Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte ţin minte, la înmormântarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă şi apropiat prieten, la începutul anilor ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (așa îi spuneam noi) venise din Franța, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanţilor comunişti spanioli. Mama sa era pictoriţă, iar un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentaţa companiei aeriene Sabena. Au revenit în Franța după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la Bucureşti.
În anii ’70 am citit, graţie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprún Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusă în românește „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câţiva aficionados ai literaturii deziluziei şi deşteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era L’écriture ou la vie de Semprún. Vorbeşte acolo despre Buchenwald şi despre felul cum rememora, ca exerciţiu de supravieţuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewußtsein, cartea mesianic-marxistă a tânărului Georg Lukács. O carte fără de care nu poţi înţelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Žižek o considera una din cărţile sale de căpătâi, iată, poate, un motiv pentru admiratorii săi să o citească). Am scris la moartea lui Semprún, textul poate fi citit în „Studii și materiale de istorie contemporană”, Vol. XI, 2012.
Am scris și la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprún și pe prietenul său de idei, Fernando Claudín.
Fac aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să ştie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadişti, de pildă), s-ar putea întâlni cu amintirile doctorului David Iancu (apărute la Editura Vitruviu). Dr. Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internaționale, apoi medic în China, în armata lui Mao. De-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerânde teme cu Ágnes Heller şi Ferenc Fehér, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu Lászlo Rájk Jr. Ar merita citit şi volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil Spaniol editat de Ronald Radosh şi publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute”. Nu întâmplător se fac referinţe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre…)
Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, Paul Robeson şi pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţat-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stânga (ori viceversa). Ştiu că aceste rânduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil Spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferinţă despre fascism şi comunism. Între participanţi, istoricul marxist Eric Hobsbawm, pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit corect, cred eu, the age of extremes, Războiul Civil din Spania rămâne ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind şi astăzi cea absolut dreaptă. Nicio îndoială, nicio rezervă. L-a susţinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…
A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinişti şi cu cruzimea maniacală a franchiştilor. O confruntare pe viaţă şi pe moarte în care ambele tabere au recurs la violenţă extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealaltă îşi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternităţii internaţionaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbaţi, femei şi copii ucişi de forţele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort abia în 2012, dar dând interviuri şi ţinând prelegeri și la 95 de ani, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici şi ucişi preoţi şi călugăriţe, de cealaltă parte, ataşată simbolurilor autorităţii şi ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica şi era asasinat Federico García Lorca.
Simplu spus, şi aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu ştim exact numărul victimelor (de ambele părţi). Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Rămâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ţinta principală pentru acţiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduşi pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiţi că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conştient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuşi le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” – iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite şi întoarse pe dos” (Marx). Se punea în practică „democraţia de tip nou” teoretizată de Togliatti, unul din corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă).
Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS şi din mişcarea comunistă internaţională din anii Marii Terori („Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Antonio Gramsci, efort târziu şi fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienţă uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebării spre „a nu aduce apă la moara” lui Hitler şi Mussolini. Au fost anii în care Raţiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă, cât şi dinspre cea stângă.
INTERVIURILE HotNews.ro