Papa, Popovici și exhibiționismul credinței care ne dezbină, în loc să ne aducă împreună

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați gratuit, pentru a-l primi direct pe email.

Vorbim azi despre lumea în care ne lasă Papa Francisc, unde credința a ajuns o armă care divizează, în loc să ne unească și unde îndoielile și nuanțele de orice fel, chiar și cele religioase, sunt acoperite de zgomotul și agresivitatea de Ev Mediu ale ipocriților care își exhibă religia de fațadă. Apoi, ce noroc pe noi, Elenei Lasconi i s-a arătat semn că s-a născut chiar în ziua de Paște. S-o tragă cineva pe mâini de sindrom mesianic.

Papa, Popovici și exhibiționismul credinței care ne dezbină, în loc să ne aducă împreună

În țara unde se fac entorse la mână de la atâtea cruci, când se trece pe lângă biserică, iar preotul e ingredientul fără de care nu poate începe anul școlar sau circulația pe asfaltul nou al oricărei șosele, exhibarea credinței a ajuns sport național. În politică, poți să fii prost, hoț, mincinos sau trădător de țară, poți să fii securist, putinist sau trumpist, doar să ai la gât o cruce și să îl invoci pe Dumnezeu ca semn de punctuație.

Într-o astfel de Românie, unde e mai important să nu speli în zi de sărbătoare și să zici „Doamne-ajută”, decât să fii om cu semenii tăi și să încerci să lași curat și bine în jurul tău, David Popovici a riscat nebunește un „așa și așa”, când a fost întrebat de un copil dacă crede în Dumnezeu. S-au cutremurat cruciulițele de la oglinda Loganelor, s-au învolburat basmalele babelor la conclavurile de pe ulițe. Vă dați seama că s-ar fi convocat CSAT-ul, dacă David ar fi spus un „nu” direct?

Îndoielile religioase dau prost în România, iar ateu este un cuvânt de ocară. În general, în lumea de azi, ca mai mereu probabil, nu e loc de nuanțe, se operează cu alb și negru – de la credință la politică, război sau cultură.

Nu sunt un om religios. Am însă un mare respect pentru oamenii cu credință în Dumnezeu sau orice altă formă de spiritualitate, care au o calitate de căpătâi pentru mine: nu fac show din credința lor și nu încearcă să-i convingă și pe alții că aceasta este calea cea bună. Preoții pe care îi apreciez cel mai mult sunt oameni care vorbesc firesc, nu predică și nu fac prozelitism. Sunt cei care discută probleme și ridică întrebări, nu cei care îți citează din rețetarul Bibliei.

Pentru mine, credința sau lipsa ei este un lucru intim, nu un element de dezbatere și poziționare publică. Mă irită enorm implicarea religiei sau credinței în viața statului sau în orice împrejurare publică ce nu ține de cele bisericești. La fel cum, de exemplu, mă enervează crunt oamenii care vin la biserică, în noaptea de Înviere, și clevetesc zgomotos, fumează sau butonează telefoanele, în timp ce corul bisericesc cântă sau preotul își spune predica. Sunt degeaba acolo.

În general, mă îngrețoșează și mă înfurie ipocrizia, la fel și impunerea agresivă a religiozității în spațiul public. Și aici includ școli, politică, festivități sau simple situații pe stradă sau în online, pe rețele sociale.

Ce legătură au toate astea cu Papa Francisc, cel care a plecat dintre noi în a doua zi de Paște? În primul rând, găsesc mai acceptabil grobianismul de peșteră al unui Gigi Becali, care a răspuns „a murit, ce mă interesează pe mine”, când l-au tras de limbă reporterii despre tristul eveniment.

Apreciez autenticitatea asumată, chiar și când e respingătoare, în locul pleiadei de forme fără fond care inundă spațiul public, deplângându-l fals pe acest „om cu majuscule”, cum am auzit că se zice la tv. Așa e, pe mulți dintre noi de fapt nu ne interesează, dar suferim de sindromul victimei judecate pe axa biserică-cruce-sinodul babelor. Nu se cade.

Nici eu nu am căderea și pregătirea să vorbesc despre ce a însemnat Papa Francisc pentru umanitate, în marea de sforăieli și patetisme din spațiul public al ultimelor zile. Dar, pot să spun ce a însemnat Papa Francisc pentru mine, din amintirile și simțirile pe care le am din urmă cu șase ani, când a vizitat România.

Țin minte un om îmbrăcat în alb, în veșminte bisericești simple, nu placate cu aur și țesături opulente, care nu defila ascuns în limuzine de lux, așa cum îi vezi deseori pe la noi pe înalții prelați. Papa a venit la Patriarhie într-un Logan bleumarin, făcând cu mâna miilor de privitori, de pe înghesuita banchetă din spate a mașinii.

Țin minte că, dincolo de enormitatea Papei Francisc la București, am fost uimit de ochii omului Jorge Mario Bergoglio, de privirea lui vie. Părea dispus în orice moment, oricât de ceremonios sau oficial, să se joace și să coboare alături de tine, între oameni. Că scutura lăbuța labradorului negru de la SPP, care îl păzea, că mângâia pe cap copii sau oameni mari, Papa Francisc emana ceva autentic. Era emoționant să-l vezi firesc, uman, nu protejat de platoșa imaginară a omului sfânt.

Am fost impresionat că discursurile sale puteau captiva deopotrivă credincioși și oameni fără treabă cu biserica și religia. Erau vorbe simple, directe, care nu împărțeau oamenii în credincioși și necredincioși, catolici sau ortodocși, albi sau negri. Papa Francisc nu se folosea de credință și religie pentru a ne diviza, ci pentru a ne aduce împreună.

În cele trei zile cât a stat în România, în 2019, a reușit prin gesturi simple, simbolice, să mângâie răni deschise de sute de ani în această țară: discriminarea cultelor religioase în raport cu ortodoxia majoritară sau a romilor în raport cu restul românilor. Și a făcut-o cu naturalețe.

Moștenirea lui spirituală și mai ales ce va urma după ea, în fruntea Bisericii Catolice, sunt simboluri importante într-o lume care pare că se înclină din nou spre Evul Mediu. Unde cine nu crede, nu zice, nu trăiește sau nu arată ca majoritatea se află în pericol și e supus atacurilor. Unde cea mai mare putere și democrație a lumii se clatină, sub conducerea bezmetică a unui regim care seamănă tot mai mult cu o autocrație pe fundamente religioase, de tip „Handmaid’s Tale”.

Papa Francisc ne lasă într-o lume în care, în continuare, oamenii se omoară între ei, în numele credinței. Unde oamenii care se proclamă a fi buni creștini fac cele mai necreștinești lucruri, se calcă în picioare și se sfâșie cu cei care nu sunt de acord cu ei sau au opțiuni de viață, sex sau politică diferite. Unde Dumnezeu a ajuns să fie invocat ca un tartor iute la mânie, degrabă pedepsitor cu cei care ies din preceptele de viață ale majorității. Unde să fii 50-50 cu divinitatea, cum i-a scăpat lui David Popovici, e un act de curaj și provoacă nervozitate.

Sunt convins că nu e lumea pe care Papa Francisc și-o dorea, dar a încercat cât a putut să o aducă mai aproape de ceva mai bun. Nu cu forța, ci cu puterea exemplului.