„Paștele, Anul Nou, zilele de naștere – noi nu le mai sărbătorim. Nu mai există acea bucurie, doar durere și așteptare”. Drama familiilor din Ucraina care încă așteaptă soldați dați dispăruți în război

De sărbătorile pascale, la fel ca la celelalte, ucrainenii au o singură dorință: ca în țara lor să fie pace, iar cei dragi să se întoarcă acasă. Cel mai greu este, probabil, pentru mamele, soțiile și apropiații celor peste 90.000 de soldați, dați dispăruți în urma războiului. HotNews a vorbit cu două femei din Ucraina, care nu mai știu nimic de fratele, respectiv soțul, plecați pe front. 

Valentina, o femeie de 38 de ani din satul Novomîkolaivka, regiunea Odesa, își caută fratele dispărut pe front din mai 2024, după una dintre cele mai dificile misiuni din sudul Ucrainei. 

„Înțelegeam că își ia rămas-bun”

Ultima dată a vorbit cu el chiar de Paște, iar asta a transformat definitiv sensul acestei sărbători pentru familia ei. Artiom a dispărut pe 4 mai 2024, la câteva zile după ce a fost trimis în zona Krînki, pe malul stâng al Niprului, una dintre cele mai periculoase direcții de pe front.

De atunci, nu mai există nicio informație oficială despre soarta lui.

„De Paște ne-a sunat și și-a luat rămas-bun. Mi-a spus clar unde merge – în Krînki. De obicei ne liniștea, spunea că totul e bine, că nu trebuie să ne facem griji. Dar atunci a fost altfel. A spus: «Îmi iau rămas-bun de la voi, vă iubesc foarte mult, merg într-o singură direcție». Eu înțelegeam foarte bine ce înseamnă asta, pentru că urmăream știrile, vedeam ce se întâmplă acolo, cât de periculos este”, povestește Valentina.

Femeia spune că a încercat să-l convingă să aleagă supraviețuirea, indiferent de circumstanțe:

„I-am spus: «Te rog, întoarce-te viu. Dacă ai posibilitatea, predă-te, nu contează în ce stare vii, noi te vom accepta oricum, doar să rămâi în viață». El mi-a spus că nu va putea lua legătura cu noi aproximativ o lună sau chiar mai mult, pentru că acolo situația este extrem de periculoasă, trebuie să treacă apa, pe malul stâng, și că, dacă va avea ocazia, va reveni mai devreme și ne va suna imediat”. 

Acesta a fost ultimul contact.

„Când mi-au scris să trimit lucrurile lui, am înțeles tot”

La câteva zile după conversație, Valentina povestește că a avut un sentiment puternic că s-a întâmplat ceva.

„Pe 29 am avut un vis că este luat prizonier. Aveam deja o stare de neliniște. Apoi, un camarad al său mi-a scris pe Viber și m-a întrebat unde să trimită lucrurile lui. În acel moment am avut un șoc și am înțeles că, probabil, a dispărut. Nu mai era nevoie de alte cuvinte”, spune ea.

De atunci, familia nu a mai primit nicio informație oficială clară.

A ales singur să meargă pe front: „Simțea că trebuie să ajute”

Fratele ei are 31 de ani și nu a fost constrâns să meargă în acea misiune.

„A avut posibilitatea să nu meargă în acea direcție, dar el a spus că trebuie să ne apere pe toți. A zis: «Nu mi-e frică. Vreau să ajut. Vreau să văd cu ochii mei cum trăiesc băieții acolo și cum pot să-i ajut. Simt că pot fi un bun luptător, trebuie să merg și să arăt că pot»”. 

Înainte de război, lucra în construcții și era implicat activ în viața familiei.

„Se pricepea la construcții, dar făcea orice muncă. Lucra și în pază, ajuta acasă, avea grijă de tot. Stătea mult la mine și avea grijă de copiii mei ca și cum ar fi fost ai lui. Era foarte curajos, se implica în tot, nu refuza nimic”, spune ea.

„Nu mai există sărbători. Mai ales Paștele, pentru că atunci și-a luat rămas-bun

De la acel ultim apel, sărbătorile au dispărut din viața familiei.

„Paștele, Anul Nou, zilele de naștere – noi nu le mai sărbătorim deloc. Nu mai există acea stare, acea bucurie. Înainte ne adunam toți, vorbeam, el suna mereu, făcea cadouri mamei și copiilor mei. Acum nu mai există nimic din toate astea. Mai ales Paștele… pentru că atunci ne-a sunat și și-a luat rămas-bun. Pentru mine nu a fost sărbătoare. Eu plângeam, nu voiam să sărbătoresc nimic. Și așa este la fiecare sărbătoare de atunci – nu mai există bucurie, doar durere și așteptare.”

Mama lor trăiește aceeași incertitudine.

„Este deja în vârstă, l-a născut la 42 de ani, el este singurul ei băiat. Vine la mine, plânge mereu și spune că nu mai poate, că vrea măcar să știe dacă este viu, dacă este în captivitate. Nu cere altceva, doar să știe”, spune Valentina.

Căutări fără răspuns: „Nu vrem să fie uitați”

În lipsa unor informații oficiale, familia și alte rude ale militarilor dispăruți încearcă să mențină cazul în atenția publică.

„Avem grupuri, avem oameni care ne ajută, trimitem fotografii, videoclipuri, mergem la întâlniri, la acțiuni pașnice, vorbim peste tot unde putem. Nu vrem ca lumea să uite de băieții dispăruți la Krînki. Dar, din păcate, răspunsuri nu avem”, afirmă Valentina.

„Nu pot să urez lucruri de sărbătoare. Doar să existe speranță”

În prag de Paște, mesajul ei este unul marcat de lipsa certitudinii, dar și de nevoia de a continua.

„Nu pot să urez lucruri de sărbătoare, pentru că pentru noi aceste zile nu mai sunt sărbători. Dar vreau ca dorințele să se împlinească. Trebuie să avem măcar o speranță în inimă, să credem că va fi bine, că vom afla adevărul. Trebuie să ne susținem unii pe alții – femeile, mamele, familiile. Pentru că altfel nu putem merge mai departe”, spune Valentina.

Dispărut la câteva zile de trimiterea pe front

Aliona Spinul va petrece, pentru prima dată în ultimii 20 de ani, sărbătorile pascale fără soțul său. Nicolae, un bărbat de 43 de ani din orașul Podilsk, regiunea Odesa din Ucraina, a fost declarat dispărut după doar câteva zile de la trimiterea pe front, în regiunea Zaporojie.

Soția povestește, într-un interviul acordat publicului Hotnews, că acesta fost mobilizat la finalul lunii august, iar după o scurtă perioadă de instruire a dispărut la prima misiune. În apropierea sărbătorilor de Paște, femeia spune că viața familiei s-a redus la o singură așteptare: să afle dacă este în viață.

„L-au oprit lângă casă, l-au dus la comisariat, a trecut comisia în jumătate de oră și l-au trimis direct în instruire. Pentru noi a fost un șoc total, pentru că ducea o viață normală – muncă, acasă, familie. A stat o lună și jumătate în pregătire, apoi a fost trimis în Zaporojie. Acolo a stat doar o săptămână, a dat niște examene și apoi a plecat în prima misiune, pentru trei zile. Mi-a spus că va fi în legătură. Și din acele trei zile nu s-a mai întors. A dispărut fără urmă”, povestește femeia.

Ea spune că soțul nu avea experiență militară și avea probleme de sănătate care, în opinia ei, au fost ignorate.

„El nu a făcut armata, nu are pregătire militară. Are alergie la anestezice, la lidocaină, și este surd de o ureche. A spus toate astea la comisie, dar nu l-a ascultat nimeni. Pur și simplu nimeni nu a vrut să audă”, afirmă aceasta.

„Nimeni nu ne spune nimic”

La cinci luni de la dispariție, familia nu are nicio informație clară despre ce s-a întâmplat.

„Este oficial declarat dispărut fără urmă, avem documentul. Dar nu avem niciun răspuns. Nici comandanții, nici Crucea Roșie, nici Centrul de Coordonare nu ne spun nimic. Sunăm peste tot și ni se spune doar: așteptați, când se va schimba statutul, vă anunțăm. Dar noi cum să trăim așa, fără să știm nimic?”, spune femeia.

Ea susține că situația este una extinsă: „Din brigada noastră sunt aproximativ 250 de oameni dispăruți fără urmă. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ei. Familiile caută peste tot, merg în alte țări, dau liste, încearcă orice, doar ca să afle ceva. Dar nu există răspunsuri.”

„Dacă aș ști că e prizonier, mi-ar fi mai ușor”

În lipsa informațiilor oficiale, femeia spune că trăiește între speranță și incertitudine.

„Eu sper că este în captivitate. Nu am nicio confirmare, dar caut peste tot – pe Telegram, pe canale rusești, pe canale ucrainene – mă uit la fiecare fotografie, poate îl văd. Dacă aș ști că este prizonier, mi-ar fi mai ușor. Aș ști că este viu și că poate va fi schimbat peste un an, doi sau trei. Dar acum nu știm nimic. Asta e cel mai greu”, afirmă ea.

Viața fără el și Paștele fără sărbătoare

Cei doi au fost împreună 20 de ani și au doi copii. Femeia spune că întreaga viață de familie s-a schimbat radical după dispariția soțului.

„Noi făceam totul împreună – lucram, construisem casa împreună, mergeam împreună la cumpărături, la grădină. Eu nici acum nu pot să merg să cumpăr ceva fără să mă gândesc dacă i-ar plăcea. Pentru mine e ca și cum mi-au tăiat aripile. Trăiesc pentru copii și pentru speranța că el se va întoarce”, spune ea.

Femeia spune că nu se mai poate bucura de Paște. „Nu mai există sărbători pentru mine. Nici Anul Nou, nici Crăciunul, nimic. Și Paștele acum… nu pregătesc nimic. Eu doar îl aștept. Nu pot să mă gândesc la mese festive sau la bucurie când nu știu unde este el. Eu sunt doar în așteptare”, mărturisește aceasta.

Copiii încearcă să o susțină, spune femeia.

„Fiul meu îmi spune să nu-mi fac speranțe prea mari pentru fiecare schimb de prizonieri, ca să nu sufăr dacă nu este acolo. Iar fiica mea spune că simte că tatăl ei este viu. Îmi spune: «Mamă, nu plânge, el se va întoarce, îl vom susține orice ar fi». Și eu încerc să fiu puternică pentru ei”, afirmă ea.

Critici la adresa mobilizării

Femeia critică modul în care a fost mobilizat soțul ei și vorbește despre abuzuri.

„Este un coșmar. Oamenii sunt luați de pe stradă, băgați în mașini, duși fără explicații. Nu li se permite să sune, telefoanele sunt controlate. Eu am încercat să-l văd când era în unitate, am stat două ore la poartă și nu m-au lăsat nici măcar să vorbesc cu el prin gard. Am venit de trei ori și de fiecare dată mi s-a refuzat”, spune aceasta.

„Vrem doar adevărul”

În final, femeia face un apel către autorități și comunitatea internațională: „Noi nu cerem imposibilul. Vrem doar adevărul. Să ni se spună unde sunt, dacă sunt vii. Atât. Dacă aș ști că este în viață, chiar și în captivitate, aș putea trăi cu asta. Dar acum trăim într-o incertitudine care ne distruge”, spune ea.

Potrivit datelor oficiale, în registrul persoanelor dispărute în circumstanțe speciale figurează peste 90.000 de cazuri, care includ atât militari, cât și civili, inclusiv copii. Majoritatea celor dispăruți sunt membri ai forțelor de apărare ucrainene. Autoritățile ucrainene precizează că o parte dintre aceștia s-ar putea afla în captivitate, însă informațiile detaliate nu sunt făcute publice din motive de securitate, pentru a nu oferi avantaje militare Rusiei și pentru a evita impactul asupra moralului societății și al familiilor afectate.