Pentru ca gradina sa fie perfecta: Milenarismul revolutionar si obsesia purificarii

Bolșevismul si fascismul au fost mișcări revoluționare care și-au propus modificarea radicală a condiției umane, geneza unui Om Nou și a unei societăți perfecte din care să dispară ceea ce doctrinarii totalitari percepeau a fi agenții patogeni, factorii disoluției și ai degenerescenței, originea absolută a nefericirilor și a suferințelor umanității. Ambele mișcări au avut in proiectul lor exterminismul. Ambele au fost genocidare. “Buruienile” (sociale sau rasiale) trebuiau stârpite pentru ca gradina să prospere (imprumut metafora de la Zygmunt Bauman). Despre aceste lucruri am scris pe larg in cartea mea “Diavolul in istorie”. Natura și efectele totalitarismelor–acesta este subiectul central al aventurii mele intelectuale. Unul care va rămâne la fel de acut și in secolul XXI. Islamismul revoluționar este tot un milenarism totalitar. Noile și vechile rasisme (biologice, sociale, religioase) continuă să atace fundamentele civilizației burghez-liberale, ale democrației insăsi.

Public aici, in traducerea lui Bogdan C. Iacob, eseul-recenzie despre cartea mea, apărut in “New York Review of Books” in 2013 sub semnătura cunoscutului jurnalist si ganditor politic William Pfaff.

“Secolul douăzeci fără îndoială va rămâne în memoria noastră pentru că a produs politicul totalitar. Fascismul italian a fost primul care a dat nume acestui fenomen, chiar daca mișcarea lui Mussolini a fost cea mai puțin „totală” dintre regimurile care au fost caracterizate astfel. Chiar dacă Mussolini dorea concentrarea întregii puteri într-o dictatură personală, mișcarea sa era preponderent preocupată de cauze naționale și ambiții imperiale italiene, de prestigiul internațional al Italiei. Nu a promovat o doctrină definită de așteptări milenariste de factură internaționalistă sau de promisiunea transformării italienilor sau a întregii umanități. Acestea însă au fost obiectivele nazismului și leninismului, elementele care le diferențiază de alte fenomene politice contemporane lor sau de cele din trecut.

Identitatea fundamentală între cele două mișcări este subiectul cartii The Devil in History, un excelent studiu care indiscutabil va avea o lunga durata de viață. Autorul volumului, Vladimir Tismăneanu, s-a născut în 1951. Tatăl său a fost voluntar în Brigăzile Internaționale în timpul Războiului Civil din Spania, unde și-a pierdut un braț în bătălia de pe Ebru, iar mama sa, fiind studentă la medicină, a fost soră-medicală în conflictul din Spania. Revenind în România, Tismăneanu senior și-a reluat activitatea de ilegalist în cadrul partidului comunist. A fost arestat, iar în închisoare l-a întâlnit pe liderul partidului Gheorghe Gheorghiu-Dej, care i-a fost mentor. Când România a ajuns să fie condusă de un guvern comunist, odată cu sosirea trupelor sovietice în 1944, Tismăneanu a devenit o persoană influentă în partidul aflat la putere. Ca și copil al unei familii privilegiate a nomenclaturii, fiul său, Vladimir, a mers la școli de elită din București, unde a fost coleg de clasă cu Nicu Ceaușescu, fiul succesorului lui Gheorghiu-Dej (care a murit în 1965). În volumul său, Tismăneanu povestește despre cum a fost fascinat, în timpul studiilor la Universitatea din București, de literatura dizidentă și neo-marxistă din Occident, la care a avut acces datorită poziției politice a familiei sale. El amintește, de exemplu, lucrările unor autori precum Antonio Gramsci, Georg Lukács, Leszek Kołakowski sau cărțile Școlii de la Frankfurt. Astfel, el a devenit conștient de înglobarea treptată în linia partidului a temelor și subiectelor tipice pentru extrema dreaptă de dinainte de război.

„Legionarii” fascismului românesc (Legiunea Arhanghelului Mihail, creată în 1927, va ajunge să fie cunoscută drept Garda de Fier) au „îmbrățișat moartea” în slujba cauzei renașterii na ț ionale și au anatemizat tot ce au considerat „lumesc”. Fondatorul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, a fost un mistic religios, iar legionarii, care și-au păstrat până la sfârșit un atașament profund pentru creștinismul ortodox românesc ca manifestare vitală a națiunii fiind feroce antisemiți, au găsit numeroși adepți printre țărani. Prin intermediul crezului său religios Legiunea s-a deosebit de nazism, care era păgân, anti-creștin și antisemit, și de fascismul italian, ale cărui legături cu Biserica Catolică erau politizate, temporizate și autointeresate (au fost oficializate printr-un concordat cu Vaticanul care este încă în vigoare). Legiunea a dispărut în lupele ideologice și militare ale războiului și odată cu invazia sovietică care a adus comunismul la putere în România.

Partidul Comunist din România în timpul lui Ceaușescu a evoluat într-un melanj de leninism rezidual și idei care erau în mod evident luate din gândirea politică a lui Codreanu și a Legiunii. Acest fenomen a fost specific României și a devenit din ce în ce mai naționalist, la un asemenea nivel încât Ceaușescu, „Geniul Carpaților”, era văzut în cercurile NATO drept un posibil nou Tito, în timp ce era privit cu din ce în ce mai mare neîncredere de țările membre a Pactului de la Varșovia.

Vladimir Tismăneanu și-a susținut doctoratul în sociologie la Universitatea din București în 1980, dobândind reputația unui tânăr gânditor neconvențional. După moartea tatălui în 1981, și-a însoțit mama în Spania pentru o vizita locurile pe care ea le cunoscuse în timpul războiului civil. Vladimir nu s-a mai întors în România, mergând însă în Venezuela, ajungând în final în State Unite, unde a obținut o poziție academică la Foreign Policy Research Institute în Philadelphia și la University of Pennsylvania, iar mai târziu la University of Maryland, College Park, unde este în prezent profesor de politică comparată.

Atunci când religia, ca urmare a Iluminismului, a încetat să mai dețină rolul său central din trecut în societate, printre intelectuali și clasele politice din Europa o versiune sau alta a credinței în progresul științific au înlocuit de cele mai multe ori religia în contextul în care dovezile realizărilor tehnologice și materiale păreau să susțină o astfel de substituție. Această perioadă, care a luat sfârșit la începutul secolului douăzeci, este preponderent văzută drept epoca de aur a burgheziei europene și a genezei instituțiilor politice moderne. În 1914, ea a luat sfârșit odată cu un act, în esență banal pentru naționalismul balcanic, și anume a doua întâlnire accidentală în Sarajevo dintre Gavrilo Princip, un tânăr de 19 ani, și mașina arhiducelui Franz Ferdinand, pe care Princip conspirase să îl asasineze dar îl pierduse în mulțime. El a profitat însă de această a doua șansă și nimic nu a mai fost la fel din acea zi. Princip a fost coleg de clasă cu soția unui expatriat iugoslav cu care am lucrat în anii cincizeci. Toate aceste evenimente nu s-au întâmplat chiar așa de demult.

Odată cu primul război mondial, a început perioada pe care Hannah Arendt a numit-o cea „a furtunilor ideologice”, neegalată din perspectiva pasiunilor politice, a radicalismului, a idealurilor utopice și a consecințelor catastrofale ale experimentelor de amplă inginerie socială din secolul douăzeci. Neegalată prin violența, hybrisul, cruzimea și sacrificiile umane care au definit-o. Cu toate acestea, ce este deseori ignorat, este faptul că ideologiile politice seculare, care au dominat politica europeană de după primul război mondial și care au adunat numeroși adepți, au fost în mod esențial ridicole sau absurde din perspectiva standardelor bunului simț, dar simultan funeste și irealizabile. Ele au inclus noțiuni precum paradisurile utopice ale muncitorilor, ființe umane metamorfozate sau dominație rasială nordică asupra lumii prin exterminarea eugenică a celor declarați inadecvați rasial. În același timp, ideologiile în cauză au fost fără precedent din punctul de vedere al ambiției și metodei, cât și în ceea ce privește enormul număr de ființe umane care de fapt au fost nimicite pe altarul nerealizabilelor scopuri rasiale sau utopice ale acestora.

Fenomenul despre care vorbesc este unul tipic modern al cărui scop a fost eliberarea epocală a omul din opresiune, ignoranță și obscurantism sau, în cazul nazismului, prin reorganizarea rasei umane. Cele doua ideologii seculare – marxism-leninismul și derivații lui, și fascismul care a culminat în nazism – ambele, precum o religie, au pretins adeziuni totale din partea adepților lor promițând în schimb transformarea radicală a vieții acestora.

Din punct de vedere politic, trăsătura cea mai importantă a fost că milenarismul lor avea exclusiv o dimensiune temporală. Religiile evreilor și creștinilor și-au imaginat întotdeauna izbăvirea ca fiind dependentă de voința lui Dumnezeu și de intervenția supranaturală a lui Mesia. Acțiunile oamenilor și aspirația religioasă impuneau obligații etice personale, dar promiteau mântuirea în paradis, în afara timpului. În contrast cu acest scenariu, răsplata utopică promisă de religiile seculare comuniste si naziste care s-au dezvoltat în perioada post-iluministă trebuia, în mod definitoriu, să vină într-un interval istoric, preferabil în timpul vieții profeților și adepților lor. Un creștin veritabil poate muri crezând că el sau ea va intra în paradis. Un membru autentic al partidului comunist sau un ofițer nazist trebuie sa aibă rezultate în timpul propriilor vieți dacă doresc ca propriile existențe să aibă vreun sens. În această situație, așa cum a demonstrat istoria recentă, nu mai există logic nicio limită pentru ceea ce suntem capabili să facem ca să ne vedem realizată utopia seculară promisă. Dacă Dumnezeu este mort sau dacă nu a existat niciodată, nimic nu este interzis, așa cum Dostoievski a anticipat deja.

O asemenea înrudire dintre leninism și nazism este ideea centrală a cărții lui Tismăneanu. Este o afirmație care, din 1945 și mai ales în timpul războiului rece, a generat foarte multe controverse. Cele două fenomene au fost reacții la marea criză a primului război mondial, când credința în progres controlat și în continuitatea istoriei a fost distrusă. Masele de europeni care au trăit experiența războiului și teribilul dezastru pe care acesta l-a adus asupra unei întregi generații au fost astfel pregătite pentru cele două forme explozive ale modernismului politic radical. Ele au continuat sa încarneze nihilismul marii conflagrații dar într-o formă non-liberală în condițiile în care liberalismul secolului 19 din Occident a fost implicat în catastrofa pe care nu a reușit să o evite.

Tismăneanu descrie cele două ideologii drept încarnări ale „principiilor nihilist diabolice ale subjugării umane și ale înregimentării în numele unor idealuri prezumtiv pure și purificatoare.” Adjectivele pe care le-a ales nu ar trebui trecute prea ușor cu vederea. Autorul îl parafrazează pe François Furet care a afirmat că – și puțini autori ar putea să fie în dezacord – „a existat ceva absolut rău în practicile naziste, atât la nivelul intențiilor originale și în implementarea idealurilor utopice”. Dar Furet, ca și mulți alți autori, descrie acest lucru drept unic – în cuvintele lui Tismăneanu, „există ceva cu adevărat singular în ceea ce privește Holocaustul și perfecțiunea maniacală și unilaterală a Soluției Finale naziste”. Ce a fost unic?

Holocaustul (citându-l pe istoricul Enzo Traverso) a fost, la nivel intențional, „o măsură ecologică” care a avut ca scop purificarea rasei umane, dar a fost si ceea ce Traverso a numit „un act ritualic de sacrificiu realizat pentru a izbăvi istoria de haos și decadență”. Această ultimă fantasmă pare să fi fost parte a gândirii lui Hitler, care era convins de existența unor conspirații iudeo-bolșevice mondiale și a unei lupte darwiniene globale între „rase”, sau din gândirea lui Alfred Rosenberg, un german baltic, fost militant ultra-conservator rus și teoretician al arianismului. Este totuși o caracterizare intelectuală pretențioasă a motivațiilor unora precum Heinrich Himmler, sadicul Reinhard Heydrich și abjectul Adolf Eichmann. Ceea ce aceștia au patronat și crimele de care sunt vinovați sunt cu certitudine înfricoșătoare în ceea ce privește dimensiunile, oroarea și sofisticarea organizării, dar este greu sa le distingem de oribile masacre care au urmat și care le-au precedat, motivate de ura, sadismul, ambiția și lăcomia unor despoți.

Argumentul care este de cele mai mule ori oferit pentru a distinge leninismul de nazism este acela că acesta își are rădăcinile în dezideratul iluminist de a elibera umanitatea de obscurantism și superstiții. Marxismul a oferit povestea progresului uman „inevitabil” (fiind „determinat științific”) prin care partea de umanitate sărăcită și exploatată urma, prin intermediul acțiunii revoluționare, nu numai să se elibereze dar și să-și îndeplinească destinul drept avangardă a umanității, conducători ai societății devotați intereselor populare. Există în marxism o poveste neoficială de tip Cenușăreasa care este parte integrantă din fascinația pe care acesta a exercitat-o dintotdeauna, lucru care pare să fie adevărat mai ales în cazul intelectualilor decât în cel al muncitorilor. Cei din urmă sunt mai puțin susceptibili poveștilor pentru copii.

Tismăneanu identifică geneza a ceea ce el numește „catastrofă” în „viziunea apocaliptică” a bolșevicilor „a unei rupturi fără precedent cu valorile liberale și de tradiție, inclusiv etosul pluralist al social democrației internaționale”, o viziune de care este responsabil preponderent Lenin, care era convins ca „partidul său de avangardă…a fost sortit de către o istorie definită aproape mistic să-și realizeze idealurile și să aducă fericire umanității pentru totdeauna indiferent de costurile umane”. Pentru a „apăra socialismul” Lenin a eliminat acele mizerabile ființe umane care erau “dușmani de clasă”, dar a fost în mod principal preocupat de realizarea utopiei, care necesita crearea de oameni noi.

Ambele mișcări și-au dorit să transforme umanitatea, leniniștii prin eliminarea dușmanilor de clasă ai proletariatului, dându-i astfel posibilitatea să construiască utopia, să-și îndeplinească destinul istoric. Partidul însuși a fost locomotiva schimbării utopice, posesorul carismei victoriei inevitabile și a fost capabil să supraviețuiască morții lui Lenin și Stalin. Nazismul nu a putut sa existe fără Hitler. Naziștii au dezlănțuit bestia în omul maselor folosind mecanismele ideologiei rasiale și prin megalomania contagioasă a lui Hitler, chiar dacă partidul însuși era condus de o elită nu foarte credibilă care era opusul super-omului arian înalt și blond: Himmler, Goebbels și chiar nevroticul Hitler. Partidul s-a prăbușit când Hitler s-a sinucis. Aliații s-au temut de o mișcare nazistă de rezistență dusă de „vârcolaci” care lovesc din fortificații în Bavaria. Nu s-a mai întâmplat nimic. Partidul nazist dispăruse. Odată ce armata sovietică bombardase Berlinul până când a devenit o ruină, războiul se încheiase.

În cazul Rusiei, partidul leninist personifica, în teorie, realitatea istorică și astfel autoritatea absolută. Existența sa era justificată prin faptul că încarna adevărul. Când Lenin a murit, în 1924, Stalin, care a fost numit secretar general al partidului de către Lenin (care ulterior a regretat acest lucru), și-a surclasat rivalii și a devenit succesorul acestuia. Când Stalin a murit în 1953, nomenclatura, eliberată de terorizanta prezență a dictatorului, s-a raliat în jurul lui Nikita Hrușciov. Partidul, mișcarea, a avut o viață mai lungă decât liderii săi. Tismăneanu arată faptul că și vremea lui Stalin Partidul a continuat să existe ca ierarhie centrală a sistemului, ceea ce „a permis o succesiune de reinventări și stagnări leniniste atât în Uniunea Sovietică cât și în Europa de Est. O posibilă explicație pentru impactul exploziv extraordinar al discursului secret al lui Hrușciov (din februarie 1956, care descria crimele lui Stalin) a fost, pe lângă observația de acum clasică privind acceptarea posibilității de implementare eronată a liniei partidului la cele mai înalte nivele ale puterii, aceea că era vorba despre crime dezvăluite împotriva partidului. Mitul lui Stalin a subminat ireversibil impersonalismul carismatic al partidului.” Ce contase pentru adepții săi era promisiunea mântuirii incarnată în Partid.

Scriitorul maghiar Arthur Koestler, fost membru al Partidului Comunist German și agent al Cominternului în Spania și în Paris, a descris credința liderilor Partidului în romanul său Întuneric la amiază, publicat în 1940. El a oferit o explicație pentru ceea ce în lumea non-sovietică era o șocantă și stranie insistență a victimelor proceselor spectacol din 1937-1938 de a se auto-acuza de crimele de care erau acuzate, fără a-și susține vreodată nevinovăția, chiar adăugând confesiuni suplimentare ale propriei trădări la învinuirile care li se făceau.

Personajul său fictiv (de obicei se consideră că modelul a fost Nikolai Buharin, judecat în 1938 și executat pentru o prezumtivă conspirație cu Troțki, care se afla atunci în exil; peste cincizeci de ani, în timpul lui Mihail Gorbaciov, Buharin a fost reabilitat) fusese devotat întreaga lui viață Partidului Comunist, care „nu se poate înșela niciodată…Este încarnarea ideii revoluționare în istorie”. Dacă era necesar să fie sacrificat pentru idealuri înalte, să fie martor privind o inexistentă conspirație și să îi acuze pe alții, protagonistul lui Koestler acceptă să facă aceste ultime servicii pentru cauza Necesității Istoriei și a Revoluției. Am aflat mai târziu din arhivele sovietice că aceste fulminante confesiuni erau obținute prin tortură, promisiuni false, șantaj și amenințări la adresa soțiilor și copiilor.

Această putere a Partidului Comunist asupra adepților săi nu s-a sfârșit cu războiul (sau cu dispariția Uniunii Sovietice). Tismăneanu analizează doar evenimentele din Europa, dar în China, la zece ani după război, politicile lui Mao Zedong, implementate prin intermediul aparatului de Partid, au fost responsabile pentru ceea ce este general considerată drept cea mai dezastruoasă foamete în istoria modernă (a început cu 1958, a durat patru ani și a provocat moartea prin înfometare a între 36 și 55 de milioane de oameni – numărul total este contestat încă, iar însăși existența foametei este subiect tabu în China). Suferința și haosul provocate de ceea ce Mao dorea să fie „Marele Salt Înainte” în industrie și producție (unul dintre exemplele memorabile privind această perioadă este promovarea de către Partid a „cuptoarelor de oțel din curte” pentru creșterea producției de oțel) au fost urmate de „Revoluția Culturală” în 1966, când „intelectualii”, cadrele și oficialii din orașe erau trimiși la muncă silnică în sate, să împărtășească existența țăranilor. Această situație a durat până la moartea lui Mao în 1976 și a fost urmată de tulburările provocate de lupta pentru succesiune dusă de văduva lui Mao și „banda celor patru”, care au fost rapid îndepărtați printr-o rebeliune internă în Partid.

Nu au trecut decât patru decenii de la isteria ideologică a acelei perioade, care fusese precedată de înfrângerea Kuomintang-ului (și implicit a Statelor Unite) și impasul războiului din Coreea, care a dus la staționarea unui larg număr de trupe americane care se află încă în proximitatea granițelor și apelor teritoriale ale Chinei. Cu toate acestea, Partidul Comunist Chinez s-a dovedit incapabil să își asume propria istorie. Orice bărbat sau femeie din China, care are vârsta de cincizeci de ani sau peste și care a crescut în timpul maoismului și a ororilor sale, trebuie să fi fost destul de îngrijorat în timpul luptelor politice interne mocnite prilejuite din timpul celui de-al XVIII-lea Congres al Partidului din noiembrie anul trecut. Istoria comunismului în China nu s-a încheiat încă.

Un deceniu și jumătate după proclamarea în anumite cercuri academice occidentale a sfârșitului epocii ideologiilor, am fost martorii genocidului a aproximativ 1,7 milioane de oameni în Cambodgia, un sfert din populația țării la acea vreme. Autorii săi, liderii mișcării Khmerilor Roșii, făceau parte dintr-un grup de 250 de studenți cambodgieni, selectați din familii de elită, care au primit burse în Franța la începutul războiului rece (când Cambodgia era încă o colonie franceză) pentru a-și finaliza studiile universitare. O parte dintre ei, sub influența victoriei lui Mao în China, s-au organizat (conduși de primul absolvent cambodgian al École Polytechnique în Franța) pentru a obține o victorie similară în Cambodgia. Au fost puternic inspirați de Revoluția Franceză, în special de Robespierre. Unii dintre ei au devenit membrii ai Partidului Comunist din Franța și au format ceea mai târziu va devenit Partidul Comunist Cambodgian – Khmerii Roșii, care au primit fonduri, asistență logistică și organizațională, ghidaj ideologic de la comuniștii francezi.

Au fost impresionați și de doctrina (la acea vreme promovată de comuniștii chinezi) a autocriticii și a epurărilor ca metode pentru întărirea Partidului. Khmerii Roșii erau convinși că justețea propriei cauze justifică exterminarea a milioane, cei pe care ei considerau că sunt obstacole în calea Cambodgiei spre revoluție. Printre aceștia din urmă se aflau toți cei considerați „intelectuali” și cei care purtau ochelari (inclusiv funcționari și birocrați minori), dar și mari proprietari de pământ și cetățeni înstăriți. Khmerii Roșii credeau că îi emulează pe Mao în China sau Ho Și Min în Vietnam, cu toate că „educația pe care o primiseră în Europa li se părea mult prea umanistă”, așa cum afirmă istoricul francez Henri Locard, fost profesor universitar în Cambodgia și la un moment dat prizonier al Khmerilor Roșii la Angkor. Acei lideri care sunt încă în viață au refuzat orice regret sau expiere pentru propriile crimele.

La doar câteva decenii după Cambodgia, am fost martorii măcelului etnic și tribal din Rwanda, din Congo de est (unde este încă în desfășurare) sau în alte locuri, care a urmat o traiectorie mai ‘tradițională’ și previzibilă. Crime în masă au fost înfăptuite pe baze etnice sau pentru a controla resurse minerale pentru exploatare de către firme internaționale. Chiar dacă astfel de evenimente par a fi familiare pentru țări subdezvoltate, ele trebuie diferențiate de fenomenul specific modern al exterminării din motive ideologice. Charles Taylor, educat la o universitate americană, condamnat pentru crime în masă, pentru mutilări și pentru crearea de copii-soldați în Liberia și Sierra Leone la sfârșitul anilor optzeci și în anii nouăzeci, se presupune că a făcut aceste lucruri de dragul banilor. Pol Pot în Cambodgia a fost un idealist, așa cum au fost Lenin și Mao (cel puțin la început). Același lucru credem că s-ar putea afirma și despre Hitler, care a inspirat milioane de germani și alți europeni cu viziunea sa despre o Europă învigorată, unită și modernizată de național-socialism. El nu urmărea scopuri pecuniare. Și nici cei care vor urma, pe care teoretic încă nu îi cunoaștem.

Vladimir Tismăneanu declară în concluzia remarcabilului său volum că evenimentele totalitarismelor secolului douăzeci ne-au lăsat moștenire memoria celor care au fost uciși și „sentimentul insuportabil al tragediei”. Europa occidentală a fost purificată de hybrisul ideologic – dacă pentru totdeauna sau nu rămâne să aflăm. Istoria nu se repetă, dar ființele umane nu se schimbă.”

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro