În România, destinul studiilor clasice este incert. Latina pare a fi o prezență inxplicabilă în programa preuniversitară. Iar greaca veche, în tandem cu limba latină, este privită ca un fel de ciudățenie academică nerentabilă și obscură. Ducem lipsă de traduceri din opere fundamentale, numărul specialiștilor este din ce în ce mai restrâns, argumentarea în favoarea limbilor clasice este din ce în ce mai precară. Aparent, învățământul românesc pare a fi pierdut rațiunea pentru care avem nevoie de studiile clasice.
Pentru a înțelege proporțiile acestei rarefieri este nevoie de o bună cunoaștere a terenului. L-am rugat, de aceea, pe Adrian Muraru, lector doctor la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași, traducător al lui Origen, Coordonator al colecției „Tradiția creștină” a Editurii Polirom și fondator al Centrului de cercetare „Traditio”, să ne schițeze acutuala hartă a studiilor clasice din România.
Adrian Muraru este expert în literatură creștină antică timpurie, care a publicat într-un singur an peste 1700 de pagini, în trei volume consistente, ediție bilingvă, complement filologic și exegetic al tezei sale de doctorat ”Libertate și liber arbitru la Origen”.
Ce ii ofera “piața” unui latinist sau unui clasicist? Care sunt perspectivele sale de viitor dacă nu vrea sa renunțe la pasiunea sa?
Piața autohtonă a muncii îi oferă unui clasicist foarte puține șanse de a-și utiliza competențele, în acest moment. Prin vocație, clasicistul ar trebui să se afle fie într-un centru de cercetare, fie la catedră. Or, în România există zeci de centre de cercetare dedicate modernității, sub egida Academiei, însă nici unul dedicat evului premodern. Desigur, institutele de cercetare cu vocație umanistă au de obicei un sector „premodern”, însă clasicistul nu își poate găsi loc în ele (institutele sunt dedicate, prin titulatură, filosofiei, istoriei, filologiei românești, ceea ce privilegiază licențiații acestor specializări). Mutându-ne privirea, catedra nu mai este nici ea o opțiune pentru clasicist: învățământul preuniversitar aproape că a exclus limbile clasice din programe, iar cel universitar este dominat de „legea cererii și a ofertei”. Am observat deja că „cerere” nu există, și astfel catedrele de filologie clasică se văd puse în fața unei majore dificultăți.
Desigur, în alte țări (occidentale) situația pare similară: se desființează catedre de filologie clasică (din rațiuni financiare, îndeobște), se închid centre de cercetare dedicate premodernității. Este adevărat, însă acolo avem de-a face cu un recul, pe când în România am putea vorbi de un salt în neant. În Occident multe catedre de filologie clasică își continuă activitatea, ca și multe centre de cercetare; există colecții premoderne vii, unele cu istorie centenară, dovadă că interesul și competența nu dispar. La noi pericolul adăstării în uitare poate fi fatal: peste câteva decenii vom fi puși în situația de a nu mai putea descifra un document redactat în latină sau greacă. Astfel, o bună parte din istoria culturală, din memoria culturală, nu va mai fi accesibilă decât în varianta second hand, prin exegeze (inevitabil plagiate după bibliografia occidentală) sau prin apel la traducerile franțuzești, englezești, nemțești din clasicii premoderni.
Dacă un clasicist autohton se încăpățânează să-și urmeze vocația, este nevoit să practice austeritatea (profesională, editorială, finnaciară), în România, sau să plece din țară, în căutarea unei soluții de supraviețuire.
Care a fost parcursul dumneavoastră? Cum și de ce s-a născut Centrul de Cercetare “Traditio“?
Parcursul meu nu este cu nimic special. Am realizat că fără „instrumente de lucru” nu poți pretinde profesionalism, că exercițiul interpretării poate friza ridicolul atâta vreme cât nu ai acces la text, la intimul textului, la original. Or, fără elină și latină poți înțelege foarte puțin din premodernitate, iar ceea ce înțelegi din modernitate s-ar putea să fie șubred… De aici și căutarea unor soluții care să instituționalizeze studiul clasic în România. Primul semn pozitiv a venit din mediul privat: în 2006 domnul Siviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, m-a invitat să construim o colecție dedicată literaturii creștine premoderne, la standarde academice. Această serie, „Tradiția creștină”, a ajuns astăzi la cel de-al paisprezecelea volum. Apoi, Universitatea din Iași a înființat un departament de cercetare interdisciplinară în domeniul științelor umaniste. Domnul rector Vasile Ișan a fost simpatetic înființării unui centru de cercetare dedicat recuperării memoriei culturale prin traducere și editare, și astfel a apărut centrul „Traditio”. El este important si din perspectiva primei întrebări: prin vocația sa, centrul oferă studioșilor clasiciști posibilitatea de a-și nutri pasiunea prin exercițiu academic, de realizare a edițiilor din autori premoderni.
Ce traduceri fundamentale ne lipsesc din clasici?
Când spui „traduceri fundamentale”, raportarea se face la canonul cultural? Dacă da, atunci din clasicii premoderni ne lipsesc foarte multe traduceri. Iar deficiența are multe cauze. Doar două aici: insuficiența unor traduceri deja publicate (una din cauze este dominanța, explicabilă istoric, a filologilor clasiciști ce traduc filosofie, teologie, istorie după regulile ce conduc tălmăcirea textelor beletristice), dar și inexistența unor traduceri în română a unor clasici. Iată, lipsesc traduceri academice după texte fondatoare ale spiritului european: Platon nu are încă o ediție completă în limba română, iar Aristotel este invalid, dacă ne raportăm la totalul operei Stagiritului. Nu îl avem pe Hippocrate în română, și nici Euclid nu este tradus. Canonica literaturii retorice grecești este și ea prezentă simbolic în cultura română. Nici autorii latini nu au o soartă mai bună: nu avem o serie Cicero, o serie Augustin a pierit, se pare, odată cu inițiatorul ei, Toma din Aquino este și el neglijat. În fapt, problema principală este cea a resursei umane, care nu poate fi coagulată în proiecte instituționale. Centrul „Traditio” este o încercare de instituționalizare a acestor eforturi, altfel disjuncte.
Ce opere ar trebui rapid retraduse?
Te referi la „prezențele-absențe” din cultura noastră, la situația în care procesul traducerii ar trebui reluat? Sunt și aici multe restanțe, unele explicabile istoric (există autori premoderni care au fost traduși la începutul secolului al XX-lea, după care a urmat o tăcere pioasă) sau „stilistic”. Cele mai complicate restanțe sunt cele care privesc opere ce presupun o competență pluridisciplinară: nu e suficient să știi regulile declinării pentru a-l traduce pe Aristotel, după cum inițierea în tainele sintaxei subordonării nu te califică pentru a-l tălmăci pe Augustin. S-a întâmplat însă ca mulți dintre pasionații domeniului (ar merita cercetată situația profesională a celor care au obținut distincții la concursurile internaționale de limba latină în anii din urmă…) să părăsească domeniul. Așa ca resursa umană este din ce în ce mai discretă: pentru a retraduce Corpusul areopagitic, editându-l după canoanele vremurilor noastre, este nevoie de competență filologică, filosofică, teologică. Altfel, vom oferi iarăși doar un Dionisie ad usum delphini, bun doar pentru Orient…
Care sunt, la ora actuala, cele mai bine cotate centre universitare dedicate studiului limbilor clasice?
În contextul discuției noastre, întrebarea vizează spațiul academic autohton. Răspunsul cel mai simplu trimite la triada binecunoscută: București, Cluj, Iași. Totuși, aș dori să amintesc două lucruri: aceste centre reputate au evidente probleme de justificare într-o universitate axată pe numerar. Este greu să explici unui decident semnificația studiilor clasice, câtă vreme acesta nu le înțelege miza, și poate nici nu își dorește să le-o înțeleagă. Apoi, studiul limbilor clasice ar trebui să se transforme în studiul premodernității, într-un „studiu clasic” așa cum există în universități reputate din Occident. Este evident că, într-un sistem de învățământ ca cel autohton, unde latina este mai degrabă un accident în curriculum, universitatea trebuie să ofere și posibilitatea acomodării lingvistice cu lumea veche prin cursuri elementare de gramatică.
Citeste tot articolul si comenteaza pe medievalia.ro