PNL, Crin Antonescu si deriva liberala (de Mihail Neamtu)

Injumatatirea numarului de agentii guvernamentale – veritabile capuse bugetivore – si-a gasit un adversar neasteptat: PNL. Partidul care-si clameaza vocatia reformista a depus o neasteptata sesizare la Curtea Constitutionala impotriva Legii de restructurare a agentiilor din subordinea Guvernului. Sa ne gandim putin la gloria traditiei liberale romanesti: unde-i veti putea recunoaste, astazi, chipul si nobletea? Vector al modernizarii in perioada interbelica, PNL a ajuns astazi scutul stagnarii. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combatute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea actiunii Statului, incurajarea pietei libere, investitia in creativitate (la antipozii exceselor protectionist-sindicaliste), respectul dat persoanei si initiativei individuale, refuzul abstractiilor colectiviste, s.a.m.d. Cand aderam la aceste valori devenim aproape spontan adepti ai meritocratiei in plan social, al libertatii sub aspect economic si al transparentei in exercitiul guvernarii. Anticomunismul si rezerva pronuntata fata de politicile stangii nu pot fi decat ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Facand aceste constatari, se cuvine asadar sa ne intrebam cum oare PNL defileaza linistit, de atatia ani, alaturi de partidul dominat inca de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explica vecinatatea senina intre un Crin Antonescu si „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Esecuri post-1989

Pentru a raspunde acestor intrebari, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul sa vorbim aici despre meritele prezentei liberale din Parlamentul post-decembrist. Intr-un climat sufocant, printre coledzi inepti sau agramati, numerosi liberali au stiut sa faca o figura respectabila. Cei grupati formal sau informal in jurul profesorului Valeriu Stoica, bunaoara, au excelat in colaborarea cu mediile academice si culturale, stimuland reflectia filozofica a unor tineri universitari prin initiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, cautand apoi sa ancoreze centru-dreapta romaneasca intr-o miscare de idei cu reverberatii internationale.

Proiecte legislative salutare (intre care faimosul „2% pentru cultura”) au dus un aer proaspat. Inca din anii 90, insa, gandirea inovatoare si principiala au fost contracarate de aparitia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricand sa coboare stacheta standardelor morale si sa compromita idealul puritatii doctrinare.

In anii insangerati de mineriade, multi au sperat ca liberalii sa devina varful de lance al luptei anticomuniste, razbunind astfel suferinta marilor barbati de stat morti in temnitele comuniste (e.g., Constantin I. C. Bratianu, mort la Sighet in 1950). Or, spre deosebire de taranistii atipicului Ion Ratiu, liberalii condusi de Radu Campeanu afisau reflexe suprinzatoare de acomodare cu directia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidentiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a aparut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii isi amintesc totodata onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda in fata asceticului Corneliu Coposu pentru iesirea din opozitie si colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „esecuri”, istoricii tranzitiei vor include pesemne si numarul mare al fostilor informatori sau ofiteri ai Securitatii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lazarescu, academicianul Balaceanu-Stolnici, Daniel Daianu, Alexandru Paleologu, Stefan-Augustin Doinas, Mona Musca, s.a. (Suspiciuni au planat si asupra lui Radu Campeanu). Gradele de culpabilitate difera enorm intre aceste persoane, dar evidenta impuritatii ramane, uneori chiar tragic, incontestabila.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestari din epoca: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avantul luat de mediocrul Viorel Catarama; acuzatia de plagiat adresata lui Horia Rusu si Dinu Patriciu dupa aparitia cartii „Liberalismul romanesc”, s.a.m.d. Toate aceste intamplari sau revelatii succesive, dar si apropierea unor membri marcanti PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima deceptie majora a liberalismului romanesc post-1989.

Eclipsa Tariceanu

Alegerea lui Traian Basescu ca presedinte al Romaniei a dat sansa liberalilor ca, in decembrie 2004, sa-si propulseze cel dintai premier pe o scena europeana. Era momentul in care PNL putea sa-si dea masura, scotind la iveala un noian de talente. Ce a urmat stie toata lumea. In tandem cu echipa PD, a fost introdusa taxa unica de 16%. Investitiile straine si-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescand spectaculos. Recoltarile la buget s-au imbunatatit si, deci, calitatea vietii romanului de rand s-a ameliorat simtitor. „Miracolul” acesta n-a durat insa decat doi ani si jumatate, pana la furtuna globala a crizei financiare. Astazi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru ca subcurentul liberalismului tulbure din PNL si-a spus cuvantul. In patru ani de mandat, Popescu-Tariceanu a inmultit copios numarul agentiilor guvernamentale ravnite de-o numeroasa clientela. Ceasurile Rolex, calatoriile in strainatate, masina cu sofer la scara – iata cateva privilegii poftite de partizanii acestei guvernari cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii si, mai ales, achizitiile publice arbitrare au adancit drenajul din visteria tarii. Au fost, asadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Intre comenzile de laptop pentru scolile rurale si afacerea Sterling la Marea Neagra, proiectele de interes national au fost ingropate. Sutele de kilometri de autostrada promise de ministrul Orban raman si astazi o promisiune. In locul prudentei calme, am vazut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist si orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat, iar recompensele electorale s-au intetit, spre satisfactia socialistilor.

Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tariceanu-Patriciu, numerosi liberali „recalcitranti” fiind exclusi din partid pentru „delict de opinie”. In toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibila hemoragie prin plecarea gruparii Stolojan-Stoica si nasterea subsecventa a „Platformei liberale” (integrata ulterior in PD).

In sfarsit, tradarea valorilor dreptei s-a desavarsit spre finele mandatului Tariceanu, cand diverse nulitati sub raport profesional au inundat ministere-cheie. In primavara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenta in justitie, de dragul unui prieten. Pentru ca sa-i iasa, pesemne, alte combinatii au fost indepartati treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionut Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Razvan Ungureanu.

In fond, se pregateau pe tusa „somitati” de anvergura unui Cristian Adomnitei (chemat la Educatie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justitie)… De la flagrantul grosier obtinut in cazul „Remes-Caltabos” pana la „subtirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy si Codrut Seres (acuzati de spionaj), guvernul Tariceanu a tras dupa sine tinicheaua incompetentei.

In rezumat, guvernarea liberala 2004-2008 a initiat dispretul pentru convergentele doctrinare si a canonizat politica circumstantiala, indreptata obsesiv impotriva unui singur om: Traian Basescu (demis in aprilie 2007 si cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul esec din alegerile anului 2008 a coincis cu iesirea la rampa a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns in Niculitei-Tulcea, dar remarcat la Bucuresti prin absenteism parlamentar si verbiaj mediatic. In locul unei evaluari critice a performantei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Basescu. Navigand printre sofisme eclatante si ironii badaranesti, presedintele Antonescu n-a propus macar o singura solutie concreta la planul anti-criza.

Vorbeste mereu, priveste afectat si ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunostintele sale de economie sunt la pas cu interesul scazut acordat Romaniei profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale tarii, dl. Antonescu a retinut doar tema „sex si droguri”. Rezervorul de comparatii al sefului PNL include, printre altele, analogia Mussolini-Basescu si descrierea lui Emil Boc ca „mecanic de locomotiva” in stare de ebrietate. Aceasta este performanta cognitiva si ebulitiunea literara in care nu putini carturari au recunoscut fibra unui adevarat intelectual – la care altii au adaugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumand asadar involutia liberalismului autohton, descoperim acest dublu pret al tradarii doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativa, unicameralism, stimulul pietei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educatiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a facut nicio „contra-oferta” la diagnoza Comisiilor prezidentiale in chestiunea Constitutiei, a lustratiei, a starii de sanatate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relatii utilitarist-promiscue cu socialistii. Daca in 2004, Traian Basescu vedea in apropierea de PC „solutia imorala,” justificata numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai tarziu si bate palma atat cu Dan Voiculescu, cat si cu Viorel Hrebenciuc. Daca Popescu-Tariceanu mima o vaga distanta fata de coalitia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferand negocierile deschise cu socialistii in locul unui dialog minimal cu reprezentantii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberala, metamorfoza PNL e naucitoare. A fost perfect normala distantarea de stilistica actualului sef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidentiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alaturi de PDL putea fi o optiune legitima, chiar daca stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (desi altii au mirosit viclenia).

In schimb, apriorismul basescofob, militant si totalitar, vireaza astazi intr-un extremism anti-liberal. Cum altfel sa califici respingerea de plano, intr-un moment decisiv pentru Romania, a dialogului cu un finantist de reputatie internationala (premierul desemnat Lucian Croitoru)? In ce termeni sa explici anularea dreptului la libertatea de constiinta care revine fiecarui parlamentar in parte, dar obligat in ultimele luni sa se supuna unei comenzi centraliste si santajelor ordinare? Dar absenta unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forteaza oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombala? Si nu e oare trist ca, in istoria liberalismului romanesc, albeata ultimului „lilium candidum” rimeaza, totusi, cu „mortua est”?