Poate fi redus numarul de hartii?

Fie-mi îngăduit să încep cu o istorie, cât se poate de reală. Cu aproape două decenii în urmă, mă aflam la studii în Franţa şi – depăşind puţin graniţa simplei vieţi universitare – mă pregăteam să devin tată. Din păcate nu anticiparea momentului respectiv îmi colora zilele, ci diverse activităţi birocratice legate de locul şi modalitatea naşterii, de tipul asigurării medicale, de spaţiul în care vom sta după fericitul eveniment şi de tot soiul de înregistrări pe la diverse instituţii. Poate sunt unii care nu ştiu acest lucru, dar un copil nu apare pur şi simplu printre noi, ci vine într-o lume riguros organizată de diverse administraţii care “îl preiau” încă înainte de-a se fi născut. Ei bine, mă aflam – întors din drum – a nu-ştiu-câta-oară la un birou unde depuneam, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi formulare (verzi, roz, galbene), pe care trebuia să transcriu, ca-ntr-un coşmar fără sfârşit, aceleaşi informaţii (între altele, am fost puşi – şi eu, şi soţia – să declarăm numele de fată al bunicelor noastre!) când, excedat, m-am întors spre funcţionarul din faţa mea şi i-am spus:Domnule, înmulţirea aceasta a dosarelor voastre e cu desăvârşire absurdă! Fără a-şi pierde o secundă surâsul profesional, omul mi-a răspuns calm (cinismul e, întotdeauna, privilegiul celor puternici):Aşa e, e absurd; dar are totuşi un sens: multiplicând hârtiile, creăm locuri de muncă pentru absolvenţii de studii medii.

Atunci am înţeles un lucru – Elementary my dear Watson! – şi esenţial: multiplicarea actelor nu e atât o problemă de eficienţă administrativă, cât răspunsul la o presiune socială. Când economia productivă – cu tot cu serviciile ei – nu e îndeajuns de dinamică pentru a absorbi ceea ce şcolile deversează anual în câmpul muncii, atunci “statul intervine în piaţă” şi preia excedentul înrolându-l în birocraţie. “A tăia hârtii” înseamnă, cât se poate se simplu, a da afară oameni; iar a reduce birocraţia înseamnă a desfiinţa “direcţii”, “secţii”, “departamente” etc., adică a suprima privilegii. Sună foarte bine (mai ales pentru cei care nu au priveligii şi n-au prins nici măcar un loc, la birou, în administraţie); numai că şi ordinea instituţională – la fel ca natura – are oroare de vid. De aceea, mai întâi, cei ameninţaţi cu tăierea dezvoltă sisteme (uneori foarte sofisticate) de apărare şi adaptare. Şi dacă tăierea chiar se întâmplă, în general începe o luptă internă a diverselor clanuri din respectiva “structură” pentru accesul la privilegiile vacantate (iar această luptă sfârşeşte adesea prin a consuma cea mai mare parte a energiei instituţiei). Într-o atare situaţie, decidentul are două posibilităţi: fie să cedeze – şi, în acest caz, cu “oameni noi”, se va reface ordinea veche; fie să se ţină tare – şi, câştigând o bătălie, să piardă războiul (căci, până la urmă, deposedaţii de privilegii se vor coaliza cu toţii împotriva lui şi “îl vor sabota din interior”). Există, bineînţeles, şi posibilitatea de a reuşi, dar nu e deloc atât de uşor pe cum pare la prima vedere, pentru că hârtiile ne ascund mult mai mult decât ne arată.

M-am gândit la aceasta istorie – şi la multipla ei morală – atunci când am citit declaraţia doamnei Monica Anisie de la preluarea mandatului de Ministru al Educaţiei Naţionale (şi, apoi, următoarele declaraţii şi interviuri ale dânsei), în care îşi anunţa intenţia de a reduce numărul de hârtii pe care profesorii trebuie să le completeze. Intenţie cât se poate de lăudabilă, a cărei realizare – fie şi parţială – ar fi foarte profitabilă şcolii româneşti de toate nivelele. Numai că… Doamna Ministru a mai adăugat şi faptul că dânsa “eu un om al sistemului de educaţie” şi acest lucru sună destul de ambiguu, deoarece poate însemna, după caz, fie că înţelege problemele reale şi ştie cum să acţioneze, fie că se va conforma logicii “sistemului” perpetuându-l, după câteva rocade care vor ameţi presa. Nu ştiu nimic despre doamna Anisie dar, pentru mine, faptul de a fi lucrat alături de un om de competenţa şi probitatea domnului Mircea Dumitru e un certificat de garanţie. (E drept că, simetric, m-a uimit “atestatul pentru Management educaţional preuniversitar” primit de la… Academia Naţională de Informaţii. Ca toată lumea, am şi eu o idee cu ce se ocupă Serviciile de Informaţii, însă – o spun cu sinceritate – gândul că acestea conferă /şi/ atestate în conducerea şcolilor nu mi-a trecut încă prin minte. Dar Serviciile noastre sunt, cum bine o ştim, mereu surprinzătoare!) Nu se cuvine a-i face procese de intenţie unui om la început de mandat, astfel că eu unul o creditez pe doamna Ministru cu bune intenţii. Numai că, în ciuda acestora, s-ar putea să ajungă destul de repede la concluzia că e preferabil ca lucrurile să meargă prost, decât să să se blocheze de tot. Mai ales că, în diverse forme, acest lucru îi va fi sugerat cu insistenţă de jos şi – inevitabil – într-o zi îi va fi spus tranşant şi de sus.

Problema hârtiilor, în lumea noastră e una – în acelaşi timp – deosebit de simplă şi deosebit de complexă. De ce? Deoarece cu ajutorul hârtiilor se crează una sau mai multe realităţi paralele. Paralele lumii în care trăim fiecare dintre noi, dar tinzând să fie dubluri ameliorate ale acesteia şi, ca atare, mai tentante decât ea şi, în timp, la fel de ramificate şi de detaliate, până ce aproape i se substituie. Destul de repede, se ajunge în situaţia în care realitatea secundă a hârtiilor, deşi pierde tot mai mult contactul cu viaţa efectivă, devine coerentă, autoreferenţială şi constrângătoare în logica ei. Nouă hârtiile – cu statisticile şi procedurile lor – nu ne folosesc pentru a înţelege (şi a schimba în bine) starea de lucruri în care ne mişcăm în fiecare zi, ci pentru a construi, “pas cu pas”, ca pe o mantră, o utopie despovărată de păcatele acestei lumi, în care copii zâmbitori ăi atotştiutori şi dascăli veşnic tineri şi bonomi zburdă printre “realizări” şi “performanţe”. În centrul acestei utopii, ca un soare inaccesibil ce luminează albul (de hârtie) al acestui univers perfect, e “Nobelul românesc”, cel ţinut a uni – într-o clipă de entuziasm total – iluzia întreţinută de “formulare” şi realitatea, mai curând tristă, a cotidianului educaţiei noastre. Atunci, cu medalia strălucind în faţa Regelui Suediei, nu vom fi elevi şi părinţi obidiţi, profesori deprofesionalizaţi şi funcţionari veroşi, ci – pentru o clipă – vom fi cu toţii “români”. Nobelul ar fi evidenţa “reuşitei româneşti” (mereu amânată), însă – în absenţa lui – rămânem sub zodia “raportărilor”: la Comisia Europeană, la Comisiile Comisiei, la “România educată” a Preşedintelui, la Guvern, în media… Şi peste tot Ministrul – căruia i se îngăduie doar câteva minute de speech (sau una-două pagini de comunicat) – trebuie să prezinte “realizări şi performanţe”. O dată, poţi să invoci “greaua moştenire”, dar a doua oară vei fi întrebat: tu ce-ai făcut? Şi, atunci, va trebui “să raportezi”. Ce? Ceea ce-ţi oferă aparatul Ministerului. Oamenii de acolo au suficientă experienţă şi ca să ştie ce vor “cei de sus” sau presa, şi cum să ambaleze lucrurile îndeajuns de anodin ca să nu atragă atenţia asupra lor. Dacă doamna Ministru decide să se dispenseze de aportul acestui aparat, atunci va trebui să-şi asume două lucruri: în primul rând că o lungă vreme nu vom avea realizări. Scopul educaţiei româneşti nu ar trebui să fie performanţa, ci normalitatea. Şi până la – o relativă – normalitate mai avem un drum lung de parcurs. A doilea lucru e cel de-a duce o luptă de gherilă şi în sus – cu Primul Ministru (care – în an electoral – va cere, şi dânsul, niscaiva “realizări”), şi în jos, cu toţi cei care îşi vor pierde posturile, veniturile şi influenţa odată cu hârtiile introduse în tocător.

Am spus-o cu altă ocazie: în acest război de uzură, doamna Anisie îşi poate lua ca aliaţi tocmai oamenii pe care (pretinde că) îi reprezintă: profesorii. Dar – atenţie! – s-ar putea să nu ajungă la ei din prima. Peste tot sunt direcţiuni, inspectorate, comisii naţionale şi, de acolo, să se transmită înspre “bază” un semnal difuz (ce nu va fi scris pe nici o hârtie şi – ca atare – nu va putea fi suprimat cu un gest), dar foarte clar: de unde ştim noi cât rezistă doamna aceasta? Poate trei luni, poate şase, poate – în cel mai bun caz – un an. Şi după aceea? Nu e de aşteptat ca cei vechi să-şi ia revanşa? Nu o să ne pomenim, iarăşi, cu menajeria de avataruri ale doamnei Andronescu? Fiţi siguri că oricare va veni, va începe prin a ne “verifica dosarele”. Şi dacă nu le avem, ce facem? De unde veţi duce o pâine copiilor voştri? Aşa că, fiţi rezonabili: creem o comisie în şcoală care “dezbată hotărârile doamnei Ministru”, dar facem – mai departe – aşa cum am făcut până acum; “aşa cum se face”, ca “să ne asigurăm” în caz că (doamna Anisie, strânsă cu uşa, sau altcineva, în locul dânsei, ne va cere – iarăşi – “dosarele”). Oricine ce ar spune, nu e o logică stupidă. “Oamenii cu experienţă” au văzut venind şi plecând o grămadă de miniştri (parcă doamna Anisie e a 30-a, în 30 de ani!); au prins vreo 4 “reforme majore” şi cine ştie câte “modificări”, aşa că sunt greu de ameţit de entuziasmul unui început de mandat, fie el şi din ceasul de graţie ce-a marcat sfârşitul “ epocii Dragnea”. Cea dintâi problemă a doamnei Minsitru nu e aceea de-a băga dânsa în tocătorul de la Ministerul Educaţiei câteva foi fără rost, ci aceea de-a articula instituţional schimbarea pe care acest gest o anunţă, pentru a o face ireversibilă. Altfel spus, de a schimba ceva atât în structura şcolii (şi a felului în care ne raportăm la aceasta), cât şi în filosofia pe care se bazează deopotrivă învăţarea (şi notarea învăţării) elevilor şi munca (şi evaluarea muncii) profesorilor.

Ca să fiu mai clar: problema nu e aceea de a “tăia” nişte hârtii, căci – vai! – hârtiile tăiate se refac cu multă uşurinţă. Problema e aceea de a face inutile aceste hârtii. Sigur că da, ele sunt şi acum absurde; numai că absurdul lor nu le împiedică să le prolifereze. De ce? pentru că absurdul se bazează exact pe ceea ce spuneam la început: pe de-dublarea lumii: de o parte e starea de fapt, pe care o ştim cu toţii, dar cu privire la care “nu putem face nimic”; pe de alta coerenţa birocratică a hârtiilor, după care vin salariile, primele, indemnizaţiile etc. A face hârtiile inutile revine la a suprima acest dublu al realităţii; a spune – oricât de enorm pare – “înapoi la oamenii înşişi”! Nu e ceva uşor, căci cine ajunge la fiecare om “din sistem” în parte, cine-l poate determina să spună ceea ce are de spus şi cine poate aduna toate problemele fiecăruia într-o viziune cu sens? Tot ceea ce pot spune eu este că va fi vorba de o muncă de durată. Dar cred că ştiu de unde se poate începe: de la abandonarea viziunii industriale a şcolii româneşti. De pe vremea comunismului (cel puţin) şcoala a fost înţeleasă la noi ca un vector al urbanizării şi, ca atare, a fost integrată – ca un mare mecanism – în “procesul de formare a omului nou”. Asemeni muncitorilor în hale, elevii au fost înrolaţi cu zecile (vă mai amintiţi clasele de 40 de elevi?) la “bancul de muncă”, învăţătorul sau dirigentele a fost abilitat ca “maistru”, iar şcoala concepută pe modelul instrucţiei tehnice – absolventul urmând a şti, la finalizarea ei, să execute o serie de operaţii în succesiunea lor tehnologică. Şcoala era o “fabrică a viitorului”, în care “muncitorii zilei de mâine” erau puşi să facă, toţi, în acelaşi timp, cu aceeaşi viteză standardizată, aceleaşi operaţii, care erau considerate a fi pregătirea în vederea calificării “pe şantierele patriei”. Cu adâncă tristeţe, dar şcoala românească aşa este şi astăzi. Din păcate, acum e o fabrică inutilă care produce rebuturi pentru o industrie inexistentă.

Fie-mi îngăduit să dau un exemplu: Examenul de Bacalaureat. Cred că majoritatea celor care citesc aceste rânduri ştiu despre ce e vorba; am mai scris-o şi eu cu alte ocazii: e triumful stereotipiei asupra înţelegerii. Nimeni nu e interesat de ce ştiu – şi, mai ales, de ce înţeleg – elevii la finele şcolii. Tot ceea ce contează e “media de provabilitate” şi notele de peste 8 care permit “clasificarea” şcolilor în “marea întrecere” capitalistă. Ca atare, toţi elevii sunt puşi să recite aceleaşi aberaţii – botezate pompos “eseuri” – pentru a scrie, cât mai impersonal, aceleaşi calupuri de teoria literaturii diluate în sos sentimental. Ştie cineva – sau interesează pe cineva – ce gândeşte elvul Ionescu de la Popeşti-Leordeni despre poezie şi felul în care aceasta vorbeşte sufletului? Nu. Ionescu “trebuie să” ştie că “Eminescu s-a născut în 1850 la Ipoteşti”, că e “nepereche”, că e “ultimul mare romantic” (şi să precizeze că romantismul “se întoarce la natură”), dar – mai ales – trebuie să spună apăsat că e “cel mai mare poet român”. Din asemena şabloane rezultă o anamorfoză mecanică a lui Eminescu, ce trece pe post de “poet naţional” şi le lasă oamenilor – care, cu puţin noroc, i-au citit două-trei poezii – impresia că ştiu “totul” despre “Poet” (şi, tocmai de aceea, niciodată în viaţă nu vor fi ispitiţi să-i deschidă o carte). La fel cu istoria – de unde aflăm că am fost, întotdeauna, “cei mai viteji şi mai buni dintre” toţi, dar, oropsiţi de străini fiind, am tot bătut pasul pe loc; cu matematica – unde rezolvăm tone de probleme fără a le înţelege nici logica, nici rostul; cu fizica, chimia sau biologia, din care e epurat cu grijă tot ceea ce ţine de marile mutaţii ale prezentului; şi cu orice mai doriţi. Tocmai din această cauză, Bacalaureatul nici nu “evaluează”, nici nu certifică nimic; doar se lasă cu simplă hârtie, căreia – din inerţie – i se spune diplomă. Viziunea industrială impune, în mod obligatoriu, stereotipia (tot timpul trebuie făcut acelaşi lucru, în timpii – calculaţi – de producţie). Singurul lucru care îi interesează pe “evaluatori” (ai elevilor, ca profesori, sau drept corectori la examene şi ai profesorilor, la inspecţii ori ai şcolilor, ca “acreditatori”) este conformitatea cu standardul fixat. Ne mirăm atunci că şcoala noastră nu vede – sau, şi mai rău, striveşte – talentele (care, dincolo, se realizează plenar)? Că toată lumea – elevi, profesori şi “evaluatori” – respiră (din când în când cu izbucniri agresive) aceeaşi lehamite , că toţi “se fac că fac” şi că, dincolo de hârtii, nu mai e nimic? Păi, nu vă supăraţi, aceasta e chiar logica “sistemului”! Cu riscul de-a mă autocita (ceea ce nu-mi face plăcere): şcoala românească produce rebuturi nu accidental (pentru că unii nu-şi fac treaba), ci în mod planificat, pentru că asta e setată să producă. Acum, în semn de apdatare (şi adaptare) la prezent, ni se pare că mai putem mişca ceva cu “traineri motivaţionali” (care să ne ţină – pe bani buni, “din proiecte” – predici despre “valori”, “idealuri”, “succes” şi, obligatoriu, “gândire emoţională” şi “comunicare nonverbală”). Mă scuzaţi, dar e ca şi cum ai vrea să readuci la viaţă un cadavru aplicându-i şcocuri electrice cu defibrilatorul! Şi încă un lucru, poate cel mai grav: ne mirăm că absolvenţii noştri au dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă şi profesorii concediaţi nu mai au nici o şansă “pe piaţa muncii” (şi, prin urmare, dispar mai toţi ca chelneri prin Occident). Păi ce să facă săracii, dacă şcoala noastră i-a pregătit pentru “marea industrie”, dar – între timp – aceasta a dispărut?

Mai e un lucru de factură industrială pe care-l cultivă învăţământul românesc: faptul de-a lucra mai mult. La noi – neam sărac – mai multul trece drept mai bine. Aşa că, peste tot – dar mai ales în “punctaje”, se cere “mai mult”: să înveţi mai mult, să faci mai multe probleme, să predai mai mult, să scrii mai mult, să fii în mai multe “comisii” etc. Cantitativul acesta e ţinut a fi şi semnul calităţii; nu contează cum sunt lucrurile în detaliu – dacă e mult, se vede, ia ochii. Din nou, ca industria socialistă: ce contează că faci produse nevandabile, “pe stoc”? Contează că le faci, că sunt acolo şi pot fi “raportate”. Ce contează că la ore vorbeşti plat, adesea citind dintr-un manual, despre lucruri care nu interesează pe nimeni? Sau ce contează că scrii năzbâtii pe care nu le va citi nimeni, niciodată, prin “Analele” facultăţii tale? Contează la “punctaj”, la avansare, la salariu şi la indemnizaţie. În rest? Pe cine interesează? Uităm mereu un lucru decisiv: cantitativul este impersonal; în lumea cifrelor tot ceea ce contează sunt comparaţiile, top-urile, graficele, feliile de tort. Dar impersonalul atrage după sine iresponsabilitatea. În hăţişul coloanelor de cifre şi a graficelor nimeni nu e responsabil de nimic, toţi “se acoperă cu hârtii”, pentru că doar ele sunt “dovezi”. Şi asta dintr-o raţiune simplă: pentru că în universul cifrelor doar statistica poate descrie (ca medie) o realitate obiectivă; vocea individului – a oricărui individ – e una subiectivă şi, pe cale de consecinţă, irelevantă. Şi atunci ne mirăm că nimeni nu spune nimic? Că “raportările” se fac nu după situaţii reale, ci după “ce se cere” (copiind-se de la o şcoală la alta şi de la un departament la altul)? Că se plagiază gros, fără nici o jenă? Că oameni de care n-a auzit nimeni au “fişe” cu “realizări” ce fac de ruşine somităţi mondiale? Păi, nu vă supăraţi: dacă asta le cerem! Oamenii se adaptează, sunt “flexibili”, “răspund stimulilor socio-economici”. Dacă mâine li s-ar cere să defileze în cămaşă verde şi cu diagonală ar fi în rându-ntâi. Şi dacă poimâine ar trebui să-i cânte “din suflet de copil” marelui Stalin, ar face-o cu entuziasm. Lucrul cel mai groaznic în ceea ce priveşte şcoala românească este lipsa ei de reflexivitate asupra propriilor probleme. Nu ştiu ce s-a vrut a se crea din învăţământul nostru, dar ceea ce rezultat e un soi de sistem comunist – la scară mică, dar nu mai puţin malefic.

Dacă doamna Ministru chiar vrea să schimbe ceva în structura profundă a educaţiei româneşti, atunci va trebui să ducă o bătălie foarte grea. Cum poate fi mutat accentul – deopotrivă în ceea ce priveşte elevii şi profesorii – de pe trebuie să fac, pe merită să fac? Căci, abia odată ce o asemenea deplasare va fi posibilă, ceva precum “evaluarea” – şi, mai ales, “autoevaluarea” – va avea sens. Cum se va face trecerea de la cantitativ, cu formalismul (şi iresponsabilitatea) lui la calitativ şi la responsabilitate? Iar aici, marea problemă este aceea de a lega responsabilitatea de altceva decât de vinovăţie (şi de disperarea de a te sustrage consecinţelor ei). Felul în care sunt organizate lucrurile la ora actuală are în centru potenţarea ideii de vinovăţie: niciodată – nici tu, ca elev, nici tu, ca profesor – nu ai făcut destul. “Nu ai învăţat suficient”, nu ai numai 10, “sunt alţii mai buni ca tine”, ce-o să te faci la examen? “Punctajul” nu e bun; e mereu o rubrică cu “probleme” şi “restanţe”, se anunţă “tăieri” şi “concedieri”, directorul, rectorul, inspectorii, ARACIP-ii şi ARACIŞ-ii, feluritele Comisii, Curtea de Conturi, ANAF-ul, ba chiar şi portarul sunt Dumnezei – mânioşi şi răzbunători – care nici n-au nevoie de un motiv ca să te pedepsească. Dacă vrei o amânare a pedepsei – cu o săptămână, mai mult nu-ţi poate promite nimeni – “trebuie să” te justifici: să ieşi la “raport”, să spui tot ce ai făcut şi “să te angajezi” că vei face mai mult.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro