„Poliția e singura autoritate de imigrare”. Ce ignoră autoritățile din România atunci când vor să ia o măsură ce va afecta sute de mii de angajați străini 

Guvernul pregătește un program de regularizare pentru muncitorii străini ajunși în situația de ședere ilegală pe teritoriul României, dar îi exclude exact pe cei mai vulnerabili: străinii care au primit deja o decizie de returnare. Organizații de drepturile omului critică această limitare, iar unii experți acuză că abordarea românească se bazează pe „mecanisme polițienești”, fără a lua în calcul protecția drepturilor străinilor.

• Articole de presă publicate în România și în străinătate au semnalat faptul că mulți străini și-au pierdut dreptul de ședere în România din motive birocratice sau din cauza angajatorilor lor. Fenomenul a fost semnalat inclusiv de Patronatul Importatorilor de Forță de Muncă. 
• Angajatul străin nu poate vedea, de pildă, dacă angajatorul său a depus corect și complet cererea pentru obținerea avizului de muncă (sunt 16 documente într-o dosar) sau dacă a depus-o în termen. Dacă angajatorul nu a depus dosarul sau dacă acesta a fost respins, străinul intră în ședere ilegală și suportă toate consecințele, potrivit legislației românești.
• În timp ce în multe state europene, responsabilitatea privind imigranții este împărțită între mai multe instituții, de la poliția de imigrări la sistemele de asistență socială și de muncă, în România „poliția este adesea singura autoritate de imigrare”, spune cercetătorul Ovidiu Voicu. 

Guvernul a inițiat un proiect de lege, aflat în prezent în Parlament, prin care se va schimba activitatea de recrutare și plasare a muncitorilor străini. 

Conform legislației în vigoare, părțile interesate au avut la dispoziție zece zile calendaristice pentru a formula și trimite amendamente privind noua propunere de lege. O parte dintre acestea, cele care au primit răspuns din partea autorităților, sunt publicate într-un tabel de sinteză.

Dezbaterile publice au avut loc pe 15 și 16 ianuarie, în patru sesiuni: agenții de plasare și federații reprezentative, angajatori și federații reprezentative, ONG-uri și avocați, respectiv sindicate.

Amendamentul central propus de organizația Centrul pentru Resurse Juridice (CRJ), dedicată apărării drepturilor omului, a vizat programul de regularizare introdus prin proiect, prin care străinii care au intrat în România cu viză de muncă și și-au pierdut ulterior dreptul de ședere pot solicita prelungirea acestuia în scop de muncă, după intrarea în vigoare a noii legi.

O diferențiere artificială între străinii rămași ilegal, semnalată de organizațiile civile

În acest moment, condiția pentru accesul la program este ca persoana să nu fi primit deja din partea autorităților o decizie de returnare. CRJ a cerut eliminarea acestei diferențieri între străinii cu decizie de returnare și cei aflați în ședere ilegală fără decizie, argumentând că un asemenea criteriu este arbitrar. 

Potrivit organizației, existența unei decizii de returnare „nu reflectă un risc pentru ordinea publică sau securitatea națională, nu indică o conduită mai gravă a persoanei și nu se întemeiază pe vreo diferență materială între situațiile de fapt, ci exclusiv pe momentul intervenției autorității administrative.”

Autoritățile au respins propunerea, argumentând că „programul de regularizare are caracter excepțional și este fundamentat pe situația juridică a străinilor; soluția propusă ar necesita o recalibrare a politicii de returnare și a evaluărilor de risc, care excedează obiectul prezentei intervenții.”

În timp ce proiectul de lege se află pe traseul legislativ, Poliția de Imigrări continuă să desfășoare controale pentru a depista persoane aflate în ședere ilegală. Numai în 48 de ore (10-11 martie), au fost depistați 40 de străini aflați în ședere ilegală, din care 3 au fost „îndepărtați” de pe teritoriul UE, unul a fost arestat, iar celorlalți, fie li s-a emis decizie de returnare, fie, spun autoritățile, au fost îndrumați să-și reglementeze dreptul de ședere. 

„Această ultimă măsură vizează doar străinii împotriva cărora nu poate fi dispusă o decizie de returnare, de exemplu, dacă este membru de familie al unui cetățean român sau străin cu drept de ședere, dacă beneficiază de protecție subsidiară în România sau de statutul de refugiat, dacă a  depus o cerere de azil, iar procedura nu este încă soluționată definitiv, dacă beneficiază de statut de tolerat etc. Majoritatea asiaticilor care vin în România cu vize de muncă și își pierd ulterior dreptul de ședere nu intră în aceste categorii”, a explicat pentru HotNews un avocat specializat.

Materiale de presă românești și internaționale arată că intrarea străinilor în România cu vize de muncă, urmată de pierderea dreptului de ședere din motive birocratice sau care țin de lipsa de autonomie față de angajatori, este un fenomen recurent, semnalat inclusiv de Patronatul Importatorilor de Forță de Muncă.

Ce spun autoritățile statului

HotNews a solicitat Cancelariei Primului Ministru și Ministerului Muncii să explice care sunt principalele motive pentru care doar 30–40% dintre străinii cu drept de muncă au rămas efectiv în România, procent indicat public de secretarul de stat Ciprian Văcaru. 

Pe de-o parte, Cancelaria recunoaște lipsa unei infrastructuri solide de autorizare și supraveghere și admite că procentele vehiculate sunt doar speculații. Pe de altă parte, la aceeași întrebare, Ministerul Muncii ocolește orice discuție despre cauze, se rezumă la o înșiruire de statistici privind contingentul și vizele de muncă și ajunge la concluzia că rata reală de retenție este chiar mai mică decât cea invocată oficial: în jur de 50%, sub propria estimare.

„În absența unui regim de autorizare și a unor instrumente de supraveghere, se creează premisele pentru specularea procedurii de obținere a vizelor de lungă ședere pentru angajare în muncă, în scopul facilitării unor forme de migrație ilegală secundară, inclusiv prin utilizarea unor contracte sau oferte de muncă aparent conforme, dar care nu se materializează în raporturi de muncă efective”, se arată în răspunsul Cancelariei trimis HotNews.

Răspunsul Ministerului Muncii este unul mai confuz: „Conform celor menționate în cadrul dezbaterilor publice organizate de Cancelaria Prim-ministrului în contextul consultării publice referitoare la proiectul de Ordonanță de urgență privind înregistrarea și obligațiile angajatorilor străinilor, autorizarea și funcționarea agențiilor de plasare a străinilor pe piața muncii din România, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în ultimii 10 ani, contingentul de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă în România a înregistrat o creștere semnificativă, de la 5.500 de persoane în anii 2015 și 2016, la 20.000 – 50.000 în perioada 2019 – 2021, ajungând la 100.000 în intervalul 2022-2025. 

Pentru anul 2026 a fost stabilit un contingent de 90.000 de lucrători străini, în contextul în care numărul vizelor de muncă eliberate de România a crescut de la 28.587 în 2021 la aproximativ 60.000 anual în ultimii patru ani, în timp ce numărul lucrătorilor străini înregistrați în perioada 2022–2025 a crescut cu cel mult 25.000 de persoane anual, ceea ce indică un nivel de retenție sub 50%”, a precizat ministerul la solicitarea HotNews.

Decizia de returnare ca „spălare pe mâini”

În privința deciziilor de returnare, Georgiana Bădescu de la Centrul pentru Resurse Juridice consideră că acestea funcționează adesea ca o „spălare pe mâini” de responsabilitate din partea statului. În opinia ei, autoritățile aleg această soluție pentru că este mai rapidă decât investigarea circumstanțelor care au dus la intrarea în ședere ilegală.

Bădescu atrage atenția și asupra accesului limitat al migranților la un proces echitabil, în condițiile în care singura cale de apărare împotriva unei decizii de returnare este contestarea ei în instanță. 

„Un proces echitabil presupune că tu înțelegi decizia de returnare, înțelegi motivele pentru care e emisă, înțelegi care sunt căile tale de apărare, sunt accesibile căile de apărare și nu depind exclusiv de situația ta financiară,” explică Bădescu.

De la emiterea deciziei, străinii au la dispoziție zece zile pentru a o contesta, cu ajutorul unui avocat sau jurist. Onorariile pentru astfel de spețe pot ajunge la 5.000 de lei net, spune Bădescu.

„Este imposibil pentru un migrant care ajunge într-o situație de vulnerabilitate extremă să-și permită să plătească un avocat, pe care să-l și găsească în mai puțin de zece zile”.

„Noi suntem un stat polițienesc”

Ovidiu Voicu, cercetător și director executiv al Centrului pentru Inovare Publică, explică rigiditatea statului în raport cu migranții aflați în ședere ilegală astfel: „Noi suntem un stat polițienesc. Și asta e filosofia statului român în chestiuni legate de migrație dintotdeauna. O vedem reflectată și în acest document (n.r.- ordonanța de urgență).”

Voicu subliniază că, în multe state europene, responsabilitățile sunt împărțite: poliția de imigrări se ocupă în principal de intrarea în țară, iar după aceea persoana este preluată de sistemele de asistență socială și de muncă, responsabile de drepturile și obligațiile acesteia.

În schimb, în state precum România, Polonia sau Ungaria, poliția este adesea singura autoritate de imigrare, de la care se așteaptă să gestioneze concomitent integrarea, monitorizarea și respectarea drepturilor străinilor.

Voicu consideră, de asemenea, că nu există un impediment juridic pentru includerea în programul de regularizare și a persoanelor care au primit deja decizie de returnare. „Ține de voință politică”, spune el. 

„Dacă statul consideră că este oportun să îi integreze pe acești oameni, o face. Dacă consideră că nu este oportun, ci preferabil să îi țină în zona asta gri, atunci nu o face.”

Ce este fenomenul „pantouflage”

Asociația Centrul pentru Inovare Publică a transmis, la rândul ei, o listă de patru amendamente la proiectul de ordonanță, la care, potrivit lui Voicu, autoritățile nu au răspuns. Unul dintre ele viza reglementarea mai strictă a fenomenului de „pantouflage” (trecerea dintr-o funcție publică într-o companie din domeniul gestionat anterior în calitate de funcționar). 

Concret, asociația a propus o perioadă de interdicție de cinci ani pentru ocuparea unor funcții de conducere în astfel de companii, ca măsură de prevenire a conflictelor de interese și a riscurilor de corupție.

Amendamentul era fundamentat pe situația, deja documentată, în care numeroase agenții de recrutare de forță de muncă sunt conduse de foști angajați ai IGI/MAI sau ai Poliției de Frontieră. Deși legislația actuală nu interzice acest transfer, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (la care România aspiră să adere) semnalează riscuri de integritate publică, corupție și conflict de interese în astfel de cazuri.

În plus, o anchetă DIICOT din 2024, care a vizat destructurarea unei rețele de trafic de migranți ce opera prin intermediul a șapte firme și era coordonată inclusiv de foste cadre MAI, arată că legăturile informale din sistem pot facilita situații de crimă organizată.

La întrebarea privind fenomenul pantouflage și recomandările Centrului pentru Inovare Publică, Ministerul Muncii a răspuns doar cu o descriere generală a proiectului de OUG și a comitetului care l-a elaborat, ocolind practic problema conflictelor de interese. 

Nici Cancelaria nu răspunde la întrebarea punctuală adresată de HotNews: „Care este poziția Cancelariei cu privire la această recomandare de reglementare mai strictă a pantouflage‑ului?”, limitându-se să afirme că numărul amendamentelor a fost mare, că acestea nu au fost analizate individual, ci grupate pe subiecte comune.

Lege mai severă în România decât în alte state europene

Despre programele de regularizare a migranților, cercetătorul Anatolie Coșciug spune că au existat numeroase de-a lungul timpului, în special în Franța, Spania sau Italia. Un raport al Consiliului Europei menționează peste 20 de astfel de programe, între 1981 și 2007, care au acoperit aproape patru milioane de persoane.

Deși legislația europeană permite retragerea sau suspendarea unei decizii de returnare atunci când statul membru alege să acorde unui migrant aflat în situație ilegală un drept de ședere (inclusiv în cadrul unui program de regularizare) autoritățile române aleg, în contextul noii ordonanțe, să nu folosească această posibilitate.

„Da, este o practică internațională, însă în România există o chichiță specifică: depășirea duratei legale de ședere este încadrată mai sever, în timp ce în multe alte state este văzută, mai degrabă, ca o neregulă administrativă, comparabilă cu o amendă de parcare. Noi suntem mai catolici decât Papa când vine vorba de implementarea și aplicarea cerințelor de migrație.”

Coșciug subliniază că România, alături de alte state din Europa de Est, aplică unul dintre cele mai restrictive regimuri de mobilitate, atât prin proporția relativ ridicată a persoanelor returnate, cât și prin interpretarea strictă a legislației europene.

În opinia sa, un factor important este continuitatea unei logici instituționale moștenite din perioada comunistă, când libertatea de circulație era sever limitată, iar controlul asupra mișcării persoanelor constituia o prioritate centrală a statului.

Migrația în România, percepută mai degrabă ca fiind una de „tranzit”

La acest bagaj istoric se adaugă întreaga perioadă de după 1990, în care imigrația a fost aproape inexistentă, iar migranția de muncă de azi este percepută mai degrabă ca fiind „în tranzit” prin România, ceea ce reduce motivația politică de a construi un cadru solid de integrare. În plus, actualul curent de demontare a infrastructurii sociale și de transferare a responsabilității sociale către sectorul privat accentuează această lipsă de interes, mai crede cercetătorul. 

În alte state europene există mecanisme care protejează mai bine lucrătorii străini fără ședere legală și sancționează în principal angajatorii abuzivi, nu persoanele aflate în situație de vulnerabilitate.

În Spania, de exemplu, instanțele recunosc dreptul la salariu al lucrătorilor indiferent de statutul lor de ședere, iar angajatorii pot fi obligați să achite integral remunerațiile datorate, inclusiv în cazurile de muncă nedeclarată.

Există, de asemenea, proceduri precum „arraigo laboral”, prin care o persoană care a lucrat o anumită perioadă pe teritoriul țării și poate dovedi exploatarea sau munca la negru poate obține un permis de ședere, în timp ce angajatorul riscă amenzi și alte sancțiuni. 

Astfel de instrumente mută accentul de pe expulzarea migrantului aflat în ședere ilegală pe răspunderea celor care profită de vulnerabilitatea lui.

Coșciug dă exemplul statutului de tolerat pe care migranții în situație ilegală îl pot obține într-o varietate de situație. „În multe țări, tolerarea este o instituție în sine; Germania și Franța sunt exemple foarte bune”, spune el.

În unele state, statutul de tolerat poate fi acordat, de pildă, părinților unui copil înscris în sistemul de educație, victimelor accidentelor de muncă sau persoanelor care au avut contribuții speciale, cum ar fi salvarea unei vieți. „La noi, asemenea posibilități lipsesc”, adaugă Coșciug.

În prezent, principalele situații în care un migrant poate solicita statutul de tolerat în România sunt: când poate dovedi că a fost victimă a traficului de persoane (inclusiv pe durata anchetei), când este soț sau soție a unei persoane cu drept de ședere legală ori când poate demonstra că întoarcerea în țara de origine i-ar expune viața unui pericol real, proceduri pentru care, în practică, are nevoie de asistența unui avocat, potrivit unor juriști cu experiență în domeniu consultați de HotNews. 

În Italia, schema „emersione” din 2020 le-a permis angajatorilor din agricultură și muncă domestică să declare relații de muncă nedeclarate cu persoane fără statut legal, oferindu-le astfel lucrătorilor o cale excepțională de a obține un permis de ședere.

Coșciug observă că aceasta este una dintre caracteristicile regimului migrației în România: „avem cele mai de bază, simpliste modalități și procese, când, de fapt, există o diversitate foarte mare de modalități de a intra (sau reintra) în ședere legală.”

Deocamdată, România continuă să folosească doar o mică parte din aceste căi, concentrându-se în continuare mai ales pe controale și returnări, nu pe instrumentele care ar putea scoate lucrătorii din zona gri în care îi plasează însuși sistemul.