Politica prudenţei şi apărarea libertăţii

Politica este, pentru foarte mulţi dintre contemporanii noştri, un exerciţiu al nemăsurii utopice: realitatea trebuie să  lase loc, în ritm de marş triumfal, acelui mâine în care să se adune toate promisiunile progresului. Umanitatea care va locui acest viitor se va elibera de inegalitate, de sărăcie şi de ignoranţă. Emancipată şi  înseninată, ea  va domni peste pământul eliberat de noxe şi de poluare: un rai al ordinii, al frumuseţii şi al planificării, un eden din care orice urmă de imperfecţiune va fi fost alungată, în favoarea rigorii ideologice fără de fisură.

          Pentru aceşti adepţi ai efervescenţei utopice prudenţa este, prin chiar natura ei, un inamic redutabil. Inseparabilă de guvernarea limitată, prudenţa este privită , de toţi cei  ce preferă încolonarea totalitară, ca un păcat de moarte comis împotriva întregii umanităţi.  Marelui proiect colectiv de regenerare  prudenţa îi opune un egoism reacţionar: lupta împotriva ei devine o  luptă pentru salvarea omenirii înseşi.

Prudenţă şi libertate

Şi poate că  ostilitatea cu  care este întâmpinată prudenţa de toţi aceşti profeţi ai viitorului luminos este justificată,de vreme ce prudenţa refuză, în numele lucidităţii şi al modestiei, ambiţia de planificare şi de nivelare pe care toate utopiile o presupun. Căci prudenţa, atât  de nespectaculoasă, întrevede în edificiul grandios al progresului politic detaliile  responsabile pentru suferinţa umană şi pentru  nefericirea organizată statal, in mod riguros şi implacabil. Prudenţa  sesizează nuanţele pe care privirea globală şi entuziastă le ignoră, sedusă fiind de peisajul miraculos care se înfăţişează, convocat de idee.

Între  tenacitatea reformelor şi elanul revoluţiei prudenţa va prefera, mereu,  sobrietatea sceptică a unei abordări care să accepte imperfecţiunea umană şi imperfecţiunea politicii, căci doar  schimbările  atente la context şi la ţesutul social, pot provoca mutaţia de  profunzime.  Pe linia unor  Edmund Burke, Alexis de Tocqueville, Michael Oakeshott, Raymond Aron sau Sir Isaiah  Berlin, prudenţa  refuză domnia adevărului unic şi formulează , tenace, un argument  în favoarea  conversaţiei ce aduce impreună trecut şi viitor, trecând prin prezent.

Prudenţa descurajează, prin instrumentele guvernării limitate, despotismul ideocratic, hrănit de ambiţia de reordonare prin inginerii sociale.   Cu gândul la părinţii fondatori americani, ea recunoaşte necesitatea  echilibrului  şi controlului  instituţional, spre a tempera instinctele liberticide ce locuiesc în natura umană. Guvernarea limitată pe care  o imaginează este una  a legilor, iar nu a pulsiunii mesianice. 

 Prudenţa modelează, discret şi modest, un profil al acţiunii politice: este acea  politică la scară umană care, în secolul XX, s-a definit ca alternativa la planificarea totalitară. Proprietatea privată, libertatea şi domnia legii sunt elementele fără de care politica prudenţei nu poate fi imaginată. Ea nu aspiră să clădească  pe  terenul eliberat  prin distrugere, ea nu predică supunerea în faţa  cuvântului strigat cu furie de megafoane, ea  nu visează la ordinea de  cazarmă a unei lumi aseptice şi perfecte.

În contra acestei viziuni ce exaltă virtuţile planificării şi a dominaţiei statale, politica prudenţei trasează  un drum  al duratei lungi şi al libertăţii. Arhitectura  societăţii  nu poate fi redusă  la câteva elemente simplificatoare , iar natura umană nu este materia din care să se clădească soclul unui stat despotic. Celor care îşi  privesc  nefericirea  prudenţa nu le poate oferi mântuirea, ci doar povara responsabilităţii.

Paradisului înşelător imaginat de intelectuali  prudenţa  îi opune peisajul familiar al unei realităţi ce nu se supune  dictatului visului. Ea luminează un pământ ai cărui locuitori nu sunt îngeri,  spre a reaminti formula memorabilă a lui Madison.  Fidelă elanului reformator,  iar nu distrugerii, prudenţa revine pe cărările tradiţiei, spre a permite viitorului să se nască. Curajul  prudenţei este unul al lucidităţii, unul care evită, deliberat, saltul în gol al revoluţionarilor fascinaţi de himera egalităţii.  Ea priveşte  spre omul concret, prins  în ţesătura instituţiilor sale, iar nu spre umanitatea abstractă: graniţa dintre decenţă şi delirul demagogic este una pe care prudenţa   o cunoaşte, din experienţa secolelor ce ne precedă. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro