Povestea fabuloasă a răpirii lui Freddy Heineken și a celei mai mari răscumpărări din istoria modernă a Europei: „M-au torturat… m-au forțat să beau Carlsberg”

Freddy Heineken a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din Europa după ce a transformat berăria familiei sale într-o companie globală în valoare de miliarde de dolari. Pe 9 noiembrie 1983, bărbați înarmați l-au răpit alături de șoferul său de lângă sediul Heineken din Amsterdam, relatează Forbes.

Răpirea a declanșat o căutare globală pentru miliardarul dispărut, răpitorii săi și recompensa de 11 milioane de dolari.

Vocea lui Freddy Heineken se auzea bruiat în timp ce un reportofon era lipit de receptorul unui telefon public: „Aici este Bufnița…Este pregătită recompensa?…Și este Șoarecele pregătit să pornească imediat?”.

Cuvintele înregistrate ale miliardarului au pus în mișcare o operațiune fără precedent, familia sa pregătindu-se să plătească una dintre cele mai mari recompense din istorie, echivalentul de astăzi a 30 de milioane de dolari plătiți în 4 valute diferite ce cântăreau aproape 100 de kilograme.

Între timp, poliția olandeză punea la punct ultimele detalii pentru arestarea răpitorilor care acaparaseră prima pagină a ziarelor din întreaga lume alături de unul dintre cei mai bogați și faimoși oameni de afaceri din Europa.

Alfred „Freddy” Heineken, nepotul fondatorului berăriei Heineken și un geniu al marketingului și negocierilor care a transformat compania într-un brand global, și-a părăsit biroul din centrul Amsterdamului într-o seară friguroasă din noiembrie 1983.

Se aștepta să fie întâmpinat de șoferul său de mulți ani, Ab Doderer, însă în schimb a fost confruntat de bărbați înarmați care, după o luptă scurtă, i-au înghesuit pe cei doi într-o dubiță.

„Operațiunea Rolls Royce”

Ceea ce Heineken nu avea de unde să știe când se afla la conacul său, la biroul din Amsterdam și în timp ce își urma rutina cotidiană era că de luni de zile o bandă de 5 bărbați îi urmărea fiecare mișcare, plănuind cu precizie militară o lovitură demnă de o răscumpărare regală.

Bărbații care îl urmăreau pe miliardar – Cor van Hout, Willem Holleeder, Frans Meijer, Jan Boellaard și Martin Erkamps – se cunoscuseră în timpul adolescenței într-un cartier sărăcăcios din capitala olandeză.

Amsterdamul cenușiu din tinerețea lui van Hout, liderul carismatic al bandei, face un contrast puternic cu Olanda modernă care și-a închis închisorile după ce infracționalitatea ajunsese la niveluri scăzute record.

În relatarea sa asupra răpirii publicată de jurnalistul de investigații olandez Peter R. de Vries, van Hout a susținut că la început a fost un om de afaceri onest.

Acesta i-a mai spus lui de Vries că el și acoliții săi au început să caute o lovitură majoră după ce afacerile au început să meargă prost din cauza vremurilor grele, lucru care le-a afectat pasiunea pentru mașini de lux, curse de cai și petreceri.

Foști polițiști olandezi suspectează însă că afacerile imobiliare și din alte domenii ale lui van Hout erau doar un paravan pentru implicarea bandei sale într-o serie de jafuri armate neelucidate.

Înainte de răpirea lui Heineken Olanda rămăsese în mare parte neafectată de o serie de răpiri răsunătoare din Europa în deceniul anterior, unele fiind motivate de bani, altele de politică.

Însă van Hout și oamenii săi au început să ia la rând presa mondenă și financiară din Olanda pentru a găsi ținte.

„Am stabilit câteva principii. Pentru început, întreaga lovitură trebuia să fie…un grand slam. Trebuia să ne rezolve pe viață – și asta nu însemna să ajungem în spatele gratiilor. Victima trebuia să fie cineva pentru care o răscumpărare mare putea fi plătita rapid”, a relatat van Hout.

Heineken, un „campion” al mediului de afaceri olandez, era deja pe radarul bărbaților din alte motive, nu doar fiindcă era „incredibil de bogat”, potrivit lui van Hout.

Acesta a relatat că în copilărie se uita cu invidie la Mercedes-Benzul magnatului și că tatăl prietenului său Holleeder a fost un angajat vechi al berăriei Heineken înainte de a fi concediat pentru comportament nepotrivit.

„În general eram foarte pretențioși. Victima trebuia să fie foarte bogată dar nu putea să fie un membru al familiei regale sau un politician. În plus, candidatul trebuia să aibă o constituție de fier. Unde găsești o astfel de persoană? Un superman?”, a susținut van Hout.

Acesta a relatat că și-a amintit că s-a întâlnit pe străzile capitalei olandeze cu un Heineken nepăzit în timp ce miliardarul își rezolva treburile cotidiene.

După ce s-au hotărât că „Regele Berii” va fi ținta lor, bărbații au sărbătorit cu șampanie Dom Pérignon la o petrecere de Anul Nou și au început să planifice răpirea.

Van Hout a vorbit ulterior despre pregătirile migăloase pentru operațiune, banda strângând un arsenal de pistoale și pistoale-mitralieră Uzi, o flotilă de 6 mașini furate, și punând la cale o serie de piste false pentru a-i încurca pe polițiști.

Freddy Heineken (stânga) și Ab Doderer (dreapta)

Ostaticii

Răpitorii i-au dus pe Heineken și Doderer la un depozit din vestul Amsterdamului unde construiseră un perete fals care să acopere două celule antifonate. Răpirea trebuia să dureze doar 48 de ore însă în cele din urmă s-a întins pe parcursul a 21 de zile.

Șoferul și miliardarul au fost dezbrăcați de hainele lor și legați înăuntrul încăperilor minuscule, fiind izolați atât de lumea exterioară cât și unul de celălalt. Heineken a relatat ulterior că s-a temut că a fost răpit de notoria grupare teroristă germană „Facțiunea Armata Roșie”.

Răpitorii săi au sărbătorit reușita și apoi s-au întors la rutinele lor normale pentru a nu trezi suspiciuni prietenilor, familiilor sau poliției înainte de a-și cere răscumpărarea.

Heineken, care își conducea compania cu un pumn de fier, nu părea speriat de răpire, nici după ce detenția s-a întins de la câteva zile la săptămâni.

Van Hout și-a amintit că răpitorii au fost impresionați de tăria și umorul magnatului, relatând că „avea un caracter cu adevărat puternic, acest bărbat. Era aproape ca un fel de psiholog”.

Pe atunci în vârstă de 60 de ani, Heineken s-a certat cu răpitorii din cauza mâncării și a condițiilor din celule improvizate. Aceștia în schimb au fost nedumeriți din cauza cererilor sale pentru consommé și alte delicatese. Miliardarul a încercat chiar să-l mituiască pe unul dintre răpitori să-l elibereze.

„Am păstrat mereu o bucată de pâine de mâncat noaptea sau dimineața următoare deoarece nu ești niciodată sigur că va fi pâine în dimineața următoare”, a relatat Heineken.

Însă condițiile dificile l-au afectat puternic pe Doderer, care lucra pentru miliardar de 40 de ani, și chiar răpitorii au exprimat mai târziu remușcări din cauza aceasta.

„Să nu îmi pierd mințile; trebuie să mă țin ocupat să rămân în viață. După câteva zile mi-am făcut un program să mă țin ocupat. Am încercat să fac mișcare în pofida a tot ce se întâmpla. A trebuit să mă țin ocupat”, a relatat șoferul lui Heineken.

Cei doi bărbați au fost forțați să pozeze pentru ca răpitorii să poată demonstra că sunt încă în viață însă nu au văzut niciodată fețele celor care îi țineau captivi și i-au obligat să comunice doar prin notițe.

Cor van Hout (stânga) și Willem Holleeder (dreapta)

Răscumpărarea

Șoim. Iepure. Șoarece. Bufniță. Răpitorii au elaborat în cele mai mici detalii planul de a comunica solicitarea răsplății prin mesaje codificate și cuvinte decupate din ziare pentru a-i dezorienta pe detectivi.

Banda a luat legătura cu polițiștii prin lăsarea unui plic ce conținea ceasul lui Heineken, actele lui Doderer și o cerere de răscumpărare la o secție de poliție. Ofițerilor li s-a cerut să semnaleze că răscumpărarea este pregătită printr-un anunț în secțiunea de matrimoniale a unui ziar olandez.

Polițiștii trebuiau să anunțe că „pășunea este verde pentru Iepure”.

Bărbații studiaseră cu atenție alte răpiri faimoase și aveau un plan la fel de elaborat pentru predarea răscumpărării. Aceștia aveau să le transmită detectivilor de la un telefon public un mesaj înregistrat în care Heineken și Doderer îi direcționau înspre o serie de mesaje îngropate.

Penultimul pas avea să fie o mașină cu o stație de emisie-recepție prin care răpitorii aveau de gând să le dea indicații polițiștilor să se oprească pe un pod de cale ferată și să arunce răscumpărarea într-un canal de scurgere.

Planul era aproape perfect însă a fost dejucat de evenimente din afara controlului bandei sau a poliției.

Răpitorii ceruseră ca un polițist neînarmat să ducă răscumpărarea de la casa lui Heineken din Noordwijk într-o dubiță marcată dar mulțimea de reporteri care înconjura locuința a făcut acest lucru imposibil.

Au urmat zile de tăcere înainte ca banda și negociatorii să reia legătura prin anunțuri codificate plasate în ziarele olandeze.

Însă între timp poliția plasase banda sub supraveghere după ce a primit un pont anonim, detectivii reușind în cele din urmă să găsească depozitul unde suspectau că sunt ținuți Heineken și șoferul său după ce i-au observat pe răpitori comandând mâncare la pachet pentru două persoane.

Planurile pentru un al doilea schimb au mers înainte deși îngrijorările pentru siguranța ostaticilor creșteau. Poliția intenționa să urmărească răscumpărarea cu o cameră de luat vederi pe timp de noapte însă planul a eșuat din cauza unei probleme tehnice.

Cu elicoptere survolând deasupra, banda i-a semnalizat Șoarecelui – polițistul care livra răscumpărarea – să se oprească pe o pasarelă de pe o autostradă și să arunce banii într-un canal de scurgere marcat cu un con de trafic.

Exact conform planului, cei 5 saci poștali în care erau banii au alunecat apoi prin canal și aterizat în remorca unei camionete și răpitorii au scăpat neobservați. Banda a condus până la o zonă de pădure din sud-estul Amsterdamului unde au ascuns răscumpărarea în butoaie pe care le-au îngropat.

Într-o întorsătură tipic olandeză, răpitorii și-au făcut evadarea pe biciclete.

La o zi după ridicarea răscumpărării banda a observat că este supravegheată de poliție și bărbații au aranjat o întâlnire să-și discute planurile. Aceștia erau nehotărâți dacă să fugă din Olanda sau să rămână.

Meijer a decis să rămână în timp ce van Hout și Holleeder au optat să fugă la Paris. Cei doi aveau să rămână fugari în Franța și fostele colonii franceze din Caraibe până când au fost în cele din urmă arestați, extrădați și condamnați pentru răpire în 1987.

Poliția olandeză, după ce a plătit răscumpărarea și nu a primit nicio veste din partea răpitorilor, a descins asupra depozitului și a fost inițial indusă în eroare de peretele fals înainte să descopere celulele ascunse.

„Nu ați fi putut veni puțin mai devreme?”, i-a întrebat Heineken pe salvatorii săi.

Membrii bandei au luat cu ei echivalentul a 2,5 milioane de dolari – în jur de un sfert din pradă – din ascunzătoare înainte să se facă nevăzuți. Restul răscumpărării a fost recuperată de autorități după ce a fost descoperită întâmplător de trecători.

FOTO: Alexander Ryumin / TASS / Profimedia Images

„Blestemul” Heineken

În anii de după eliberarea sa din închisoare van Hout, creierul operațiunii, a glumit cu cumnata sa, Astrid Holleeder, că a fost blestemat de răpire. Cuvintele sale aveau să se dovedească profetice pentru toți membrii bandei.

• Jan Boellaard a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru rolul său în răpire și a petrecut 10 ani suplimentari în detenție pentru uciderea unui agent vamal;

• Frans Meijer s-a predat poliției după ce a pretins că a dat foc părții sale de răscumpărare pe o plajă. A fost internat într-un spital psihiatric după ce a mimat o boală mintală, a evadat și a reușit să fugă în Paraguay. După o bătălie legală prelungită a fost extrădat în Olanda în 2002. Meijer a fost împușcat de poliția olandeză în timp ce încerca să jefuiască o mașină blindată și a fost condamnat la 3 ani de închisoare în 2019;

• Cel mai tânăr membru al bandei, Martin Erkamps, în vârstă de doar 21 de ani în momentul răpirii, a fost condamnat la 9 ani de închisoare pentru rolul său. A fost arestat în 1996 în Spania fiind acuzat de trafic de droguri și a dispărut de pe radarul public timp de un deceniu până când o dispută cu investitorii unui proiect imobiliar pe care îl derula în Panama a ajuns în presa locală;

• van Hout a pășit într-o ploaie de gloanțe când a ieșit dintr-un restaurant din Amsterdam în 2003. La momentul morții sale era deja o celebritate locală pentru organizarea răpirii, stilul de viață extravagant ca lider al Penose, mafia olandeză, și pentru că anterior supraviețuise altor două tentative de asasinare;

Deși van Hout a vorbit despre „camaraderia unică, indestructibilă, totală și eternă” dintre el și ceilalți răpitori ai lui Heineken, acesta a fost în cele din urmă trădat de unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi. Holleeder și van Hout erau cumnați și prieteni din copilărie, au petrecut ani de zile fugind de autorități și au îndurat împreună notoria închisoare franceză Sante.

Însă Willem „Wim” Holleeder avea să plănuiască moartea fostului său aliat. Astrid Holleeder a descris în cartea sa „Iuda” cum fratele său a terorizat familia timp de ani de zile și cum a încercat să o forțeze pe ea și cealaltă soră a lor, soția lui van Hout, să dezvăluie locația acestuia după ce cele două tentative de a-l ucide eșuaseră.

• Holleeder, poreclit „Nasul”, a fost condamnat în 2019 pentru organizarea uciderii lui van Hout într-un proces extraordinar în care procurorii au prezentat înregistrări secrete făcute de Astrid în care fratele său a mărturisit zeci de infracțiuni și crime. Holleeder a fost condamnat la închisoare pe viață pentru plănuirea asasinării lui van Hout și uciderea altor 4 bărbați.

În ceea ce-l privește pe Freddy Heineken, reputația sa de povestitor a supraviețuit răpirii, acesta glumind odată cu un prieten că răpitorii „m-au torturat… M-au obligat să beau Carlsberg!”.

Acesta a continuat să conducă berăria Heineken până în 1989 și a fost președinte al holdingului companiei până în 2001, stingându-se din viață un an mai târziu.

Însă în puținele interviuri acordate după răpire acesta a părut schimbat față de antreprenorul căruia îi plăcea să participe la petreceri din înalta societate și care fermeca presa cu replici ca „eu nu vând bere…eu vând căldură”.

În cartea sa despre brandul Heineken și familia cu același nume, jurnalista Barbara Smit a descris întâlnirea cu un Heineken „agitat” la o cafenea din Amsterdam sub privirea atentă a bodyguarzilor săi.

Heineken înființase o companie de securitate privată pentru care a angajat foști polițiști să îi protejeze familia și să prindă fugarii. Acesta și-a fortificat locuința și călătorea doar cu o mașină blindată.

Lui Smit i-a spus: „Partea frumoasă în a fi bogat este că poți zbura în Caraibe oricând îți dorești… dar eu nu pot să merg nici măcar într-un cinematograf în Amsterdam”.

Peter R. de Vries, jurnalistul care a scris cartea „Răpindu-l pe Freddy Heineken” pe baza relatării lui van Hout, a murit joi după ce a fost împușcat în plină stradă în centrul Amsterdamului săptămâna trecută.