Povestea Ioanei, un copil adoptat care, la 20 de ani, și-a găsit mama biologică pe Facebook. „De ziua ei, i-am trimis poze cu mine și un mesaj”
Ioana (Janka) Szántó are 26 de ani, locuiește în Sfântu Gheorghe și lucrează la Direcția de Protecție a Copilului Covasna. O parte dintre copiii de care se ocupă au avut același start în viață ca al ei: au fost abandonați. Și pentru că știe cât de important este pentru ei să primească șansa de a avea o familie, a decis să-și spună propria poveste și să-i încurajeze astfel pe cei care ezită în privința adopției.
Ioana a fost abandonată la naștere în maternitatea din Timișoara și adoptată la 5 luni de o familie din Sfântu Gheorghe. La 20 de ani, simțind că o bucată importantă din puzzle-ul trecutului ei lipsește, a pornit pe urma părinților biologici. A făcut-o din curiozitate, după ce a simțit că s-au topit toată furia și supărarea pentru faptul că au părăsit-o.
„Cred că este important ca oamenii să cunoască experiențele reale ale copiilor adoptați, dar și ale celor care adoptă, pentru a demistifica acest proces și pentru a încuraja mai mulți oameni să ia în considerare adopția”, ne-a scris Ioana, rugându-ne să-i publicăm povestea. „Dacă am da voce experiențelor noastre, viitorii părinți și copiii care așteaptă adopția ar putea înțelege că nu trebuie să le fie rușine. Că nu e nimic în neregulă cu ei, ci pur și simplu așa este viața.
În rândurile de mai jos, publicăm povestea Ioanei Szántó, așa cum a fost scrisă de ea:
„Părinții mei și-au dorit să adopte o fetiță, iar pentru că în județul Covasna nu au găsit, au ajuns, prin intermediul unei fundații, la Timișoara, unde mă aflam eu. Aveam 5 luni când m-au luat acasă. Eram foarte mică și foarte bolnavă, însă ei m-au vindecat atât fizic, cât și sufletește. Demersurile au început în primăvara anului 1998, iar în octombrie 1998 eram acasă. Așadar, nu a trebuit să aștepte ani de zile. Au petrecut o săptămână la Timișoara, iar în acest timp m-au vizitat de câteva ori la orfelinat, s-au ocupat de mine, m-au hrănit, m-au schimbat și au petrecut timp cu mine. Ulterior, timp de doi ani, a avut loc urmărirea: au venit reprezentanți de la Protecția Copilului care, periodic, au evaluat evoluția mea și starea mea psihică, pentru că era important să fiu bine, să fiu într-un loc bun.
Lebăda din Rățușca cea urâtă
Am știut de mică faptul că sunt adoptată. Ca să-mi fie mai ușor să-mi accept situația, părinții îmi spuneau frecvent povestea Rățușca cea urâtă. Metaforic, eu eram lebăda care s-a amestecat printre rațe și, deși a trebuit să-și găsească loc într-un alt cuib, a primit nu doar o casă, ci un adevărată cămin, o adevărată familie”.
Citește continuarea articolului pe site-ul nostru de parenting www.totuldespremame.ro
INTERVIURILE HotNews.ro