Premii Nobel si anti-Nobel in economie. Ce invatam din ele, care au fost marile erori in acordarea lor si de ce unii economisti cer “abolirea” acestor premii

In 2011, castigatorii au fost Thomas J. Sargent si Christopher A. Sims pentru „cercetarile lor empirice legate de relatia cauza-efect in macroeconomie”. N-am prea vazut in presa cat de cat explicat ceea ce sustin ei asa ca am sa rezum ce se afla in spatele acestei sintagme. Munca celor doi e totusi legata de subiecte foarte actuale cum ar fi estimarea consecintelor unor evenimente neasteptate (de pilda modificarea brusca a dobanzii cheie de catre bancile centrale. Cum reactioneaza PIB-ul la o crestere temporara a dobanzii cheie sau la o scadere a inflatiei? Ce se intampla daca o Banca Centrala isi modifica permanent obiectivul privind inflatia? Vezi mai jos care sunt considerate marile erori ale Nobelului economic, cand se decerneaza premiile anti- Nobel si cine cere renuntarea la acest premiu.

Simms de pilda incearca sa “redescopere” relatia dintre nivelul dobanzii si inflatie. Nu insistam acum asupra aparatului matematic, dar una dintre concluziile lui Simms este ca o crestere a dobanzilor duce la scaderea inflatiei pe termen lung.

Ideea unui premiu Nobel a venit tarziu si ii apartine unui bancher central suedez (cea mai veche din lume), Per Åsbrink. La implinirea a 300 de ani de la existenta, guvernatorul i-a cerut consilierului sau economicAssar Lindbeck sa gaseasca impreuna cu alti doi economisti, Erik Lundberg si Gunnar Myrdal, o modalitate de a recompensa munca economistilor. Banca centrala a Suediei a contactat Fundatia Nobel si Academia regala de Stiinte si in mai 1968 cele 3 institutii s-au pus de accord asupra criteriilor privind noul premiu.

• Cum se aleg castigatorii?

In fiecare an, Academia invita cateva personalitati din domeniu sa trimita nominalizarile. De regula, acestea sunt in numar de doua-trei sute de persoane. Candidatii sunt evaluati de un comitet format de 5-8 persoane, dintre care cel putin doi trebuie sa fie non-economisti. Propunerea comitetului este trimisa Academiei Regale suedeze care opteaza la inceputul lunii octombrie a fiecarui an pentru numele castigatorului. Acesta trebuie sa fie in viata in momentul anuntului, iar premiul nu poate fi impartit intre mai mult de 3 castigatori la fiecare sectiune.

• 1997- un an asimilat erorii in decernarea Nobelului. Laureatii care au dat faliment

In 1997, Nobelul pentru economie a fost adjudecat de doi economisti, Scholes si Merton. Primul a fost invitat în calitate de asistent în economie la celebrul MIT unde s-a asociat cu Black şi au creat o formulă empirică pentru economia financiară aplicată. La solicitareaBăncii Wells Fargo, Scholes a analizat şi explicat relaţia dintre risculinvestitorului şi riscul întreprinzătorului. Prin această formulă, Scholes şi Black au dat o nouă interpretare teoriei banilor şi dobânzii, elaborată de Keynes, concentrându-şi atenţia preponderent asupra practicii financiare.

Detalii despre teoria lui puteti citi aici

Despre cat de corecte au fost calculele lor, s-a vazut atunci cand LTCM a dat faliment. LTCM fusese fondat chiar de Scholes.

Un alt recent laureat al Nobelului pentru economie, Peter Diamonda fost respins de senatorii americani pentru a face parte din boardul Fed. Experienta a fost oarecum jenanta pentru actualul laureat, acesta fiind considerat insuficient de competent pentru a lua decizii de politică monetară.

• De ce vor unii sa interzica Nobelul?

In primul rand pentru ca unele teorii au fost invalidate sau chiar au produs dezastre. Unul dintre cei mai ferventi economisti care au cerut “abolirea” lui a fost Friedrich Hayek. El e si autorul butadei “Succesul unei economii depinde invers proportional de numarul economistilor de care dispune”.

Se discuta apoi daca economia este o stiinta in adevaratul sens sau e doar o “interpretare” a altor stiinte. Economia se refera la oameni, iar oamenii sunt impredictibili, obisnuia sa spuna Eamonn Butler, presedintele think thank-ului Adam Smith Institute.

Citeste aici si un text al Reuters pe aceeasi tema

• De la Nobel la anti-Nobel nu e decat un pas

Se decerneaza in fiecare an, exact ca celebrul premiu simetric. Exista un comitet de decernare care analizeaza propunerile. Anti-Nobelul premiaza lucrari reale, dar inutile sau haioase prin tematica lor. In aceasta toamna se vor decerna premiile pe 2010, dar merita notate premiile de anul trecut.

Premiul pentru medicina veterinara: Catherine Douglas si Peter Rowlinson de la Newcastle University, UK, care au demonstrat ca vacile care au nume dau mai mult lapte decat cele “anonime”.

Referinta: “Exploring Stock Managers’ Perceptions of the Human-Animal Relationship on Dairy Farms and an Association with Milk Production,” Catherine Bertenshaw [Douglas] si Peter Rowlinson, Anthrozoos, vol. 22, no. 1, March 2009, pp. 59-69.

Despre alte premii „anti” citeste aici

• Cercetatorii in economie studiaza, dar deciziile le iau bancherii centrali. De ce nu se inteleg cele doua categorii?

Aplicatiile cercetarilor facute de „Nobelisti” ar trebui utilizate in economie. Cu toate astea, rareori se intampla acest lucru. Lumea cercetatorilor pare rupta de lumea in care se iau deciziile politicilor monetare. Am citit in aceasta dimineata o lucrare excelenta. Incearca sa explice de ce viziunile cercetatorilor in economie nu se ”pupa” cu cele ale celor care iau decizii in bancile centrale. Cu alte cuvinte, de ce bancherul central X nu ia decizia recomandata de cercetatorul Y, cu toate ca acesta din urma are toate avizele stiintifice posibile pentru a-si argumenta cercetarea.

Discutia poate fi lejer aplicata si in Romania. Avem cercetatori in economie foarte buni, ale caror studii sau recomandari nu sunt luate in calcul de factorii de decizie. Dezbaterile din CA al BNR sunt, cum zicea si Guvernatorul Isarescu, extrem de aprinse dar nu intotdeauna rapoartele independente de cercetare primeaza in luarea deciziilor. Argumentele bancherilor centrali sunt ca BNR e mai conectata la economia reala decat modelele economice sau econometrice, care sunt seci si “impersonale”.

Autorii lucrarii de care va spun au facut un demers foarte interesant. Au discutat cu reprezentantii a 32 de banci centrale si au intrat in maruntaiele relatiilor pe care le au acestia cu reprezentantii mediului academic si de cercetare. Concluzia lor este ca apar neînţelegeri semnificative, din cauze extrem de complicate si de stufoase. Unele tin de orgolii, altele de reputatie sau abordare politica (unii cercetatori sustin partide cu ale caror puncte de vedere bancherii centrali nu sunt de acord) samd.

Exista si catreva recomandari facute de cei care au scris studiul:

• Bancherii centrali ar trebui să aibă orizonturi mai largi, să fie mai deschisi unor abordări diferite şi sa se bazeze pe cat mai multe opinii provenind din cercetarea economică. De exemplu, economia comportamentala pare a fi o cale de cercetare promiţătoare cu implicatii relevante pentru băncile centrale.

• Deşi cercetătorii şi factorii de decizie din bancile centrale au roluri diferite, ei ar trebui să depună eforturi pentru o mai bună înţelegere reciprocă. Nu este suficient pentru policy makers să spuna cercetătorilor că modelele lor nu sunt utile, ci sa le arate si unde gresesc sau de ce nu sunt ele utile.

• Modelele utilizate de cercetatori reprezintă un instrument de neînlocuit pentru orientarea deciziilor de politică monetara dar acestea trebuie să fie bine înţelese de către cei din bancile centrale, altminteri impactul acestora va fi limitat.

• Modelele trebuie să fie supuse unor severe „controale” efectuate de către cercetători independenţi.

In perioade de criză, cadrele universitare pot ajuta bancherii centrali să identifice mecanismele cele mai adecvate pentru a raspunde crizei. Cu atat mai mult cu cat bancherii centrali au acces si o foarte buna cunoastere a datelor economice pe care le pot împărtăşi cu cercetătorii. Mai mult, aceiasi bancheri centrali par a fi mai bine ancorati in economia reala decat cercetatorii.

E drept responsabilitatea pentru deciziile de politică este a bancherilor centrali, dar asimetria informaţionala dintre bancheri şi cercetători poate fi substanţial redusa.

Punctele de vedere ale băncilor centrale

Autorii lucrarii au colectat opinii de la oameni aflati in funcţii de conducere din 32 de bănci centrale (26 din UE şi 6 bănci centrale din afara UE: Consiliul Rezervei Federale, Reserve Bank of Australia, Reserve Bank of Noua Zeelandă, Banca Japoniei, Banca Naţională a Elveţiei şi Banca de Canada).

O mare majoritate a respondenţilor au convenit că cercetarea economică ar trebui să vizeze îmbunătăţirea politicii de a lua decizii. La întrebarea dacă responsabilii politici au nevoie de un gamă mai largă de abilităţi, comparativ cu cadre didactice, parerile au fost impartite, dar numărul celor acord pare să fie mai mare. O bancă centrală a menţionat că “cercetarea academică nu este pe agenda de cercetare a băncii centrale“.

• Cercetare şi politicile macro: cât de diferite sunt ele?

La prima vedere, diferenta dintre cercetători şi bancherii centrali pare a fi foarte subtire. Multi bancheri centrali sunt in acelasi timp si cercetatori reputati. E cazul prof. Bernanke, Prof. Blinder şi Prof. Mishkin de la FED, Profs. Fischer şi Rogoff, Blanchard de la FMI, Prof. Stiglitz la Banca Mondială, Prof. Svensson la Banca Suediei, Prof. Issing, Prof. González-Páramo şi Papademos la BCE, Prof. Buiter la Bank of England.

De cele mai multe ori, cercetătorii şi bancherii centrali au fost colegi de facultate. Cu toate acestea, diferentele dintre ei capata uneori nuante consistente, poate cea mai importanta fiind aceea ca bancherii centrali în cele din urmă sunt responsabili pentru deciziile lor.

• Complexitate vs simplitate

Un aspect important al diferenţa între cercetare şi activitatea din bancile centrale este legată de complexitatea muncii. Pe de o parte, cercetătorii par să se ocupe de un material mult mai complex mult decat bancherii centrali, pur şi simplu, deoarece acestea utilizează mai mult matematica. Într-adevăr, Premiul Nobel în economie a fost atribuit parca mai des matematicienilor-economisti decat economistilor-matematicieni (de exemplu, John Nash în 1994). Bancherii centrali, prin contrast, tind să utilizeze mai puţin frecvent, matematica. Pe de altă parte, ideea că cercetătorii lucreaza cu un aparat mai complex decât cel din bancile centrale poate aparea ca un paradox. Caci ce e mai complex decat lumea reala?

Mediul academic isi permite luxul de a lucra cu ipoteze simplificatoare, in vreme ce bancherii centrali se confrunta cu complexitatea deplină a lumii economice reale şi cu multele sale necunoscute. (Sa nu uitam ca laureatul al Premiului Nobel, Robert Solow, consideră că sarcina cercetarii este de a simplifica lucrurile cat de mult posibil). Un alt element important este faptul că cercetătorii se pot specializa într-un subiect dat, în timp ce bancherii centrali de multe ori trebuie să fie informaţi într-o gamă infinit mai largă de subiecte. Numai in Romania, fata de 1990, oamenii din BNR au fost nevoiti sa se adapteze din mers cu o serie de instrumente aparent dincolo de abilităţile lor tradiţionale macroeconomice (supravegherea financiară, segmentul imobiliar, al asigurarilor etc.).