Presedintele magic

“Nu cred ca va mai avea nimeni curajul meu, sa dai conducerea serviciilor secrete unor oameni din opozitie, este un semn de democratie”, a spus Traian Basescu, duminica seara, la B1 TV, intre multe altele. In aceeasi emisiune, rugat sa comenteze declaratiile unui oficial american despre oligarhi, seful statului a raspuns aratand catre niste hartii dintr-o mapa: spun si ei ce spuneam eu inca din 2010. Intr-o alta emisiune, nu foarte demult, intrebat daca s-ar vedea prim ministru, presedintele a spus ca e singurul care stie bine ce-i de facut, fiind politicianul cu cea mai mare experienta administrativa din Romania. In treacat fie spus, este cel mai vechi in Consiliul European deci isi permite sa certe Europa, sa-i spuna ce are de facut in Ucraina, unde a gresit, plus ca viata i-a dat dreptate si cu tentativa neinspirata a francezilor de a vinde Mistral rusilor, cu Moldova, cu Marea Neagra si cu multe altele.

Cele mai multe sunt si adevarate. Dar parca tot era mai bine sa le spuna altcineva in locul lui. De acord, suntem in plina campanie electorala si politicienii asta fac: se lauda singuri. Dar presedintele a cam depasit limitele campaniei si se indreapta cu pasi repezi spre ridicol. Daca o va tine tot asa, risca sa ajunga chiar un mare neinteles, s-au mai vazut cazuri. In paranteza: campania ultra-populista nu prea tine la publicul care-l aprecizaza cu adevarat ca om de stat. Ceilalti il urasc deja orice ar zice, au grija Voiculescu si Ghita de asta.

Lasand insa gluma la o parte, Traian Basescu arata, comparat cu ce defileaza azi pe scena politica, exact asa cum se descrie singur cand iese la TV: curajos, vizionar, experimentat, capabil sa schimbe sisteme. Pe langa el, cam toti ceilalti par caricaturi, ageamii, papitoi. Seful statului ar avea, deci, destule motive sa fie multumit de sine. In cei zece ani cat a fost presedinte, Romania s-a schimbat fundamental, si-a intarit institutii, a mers ca stat in directia corecta. Tot de curand, Traian Basescu insusi a decretat cele doua mandate ale sale drept “cea mai buna perioada pe care a avut-o Romania de la formarea statului unitar roman”.

“Hai să lămurim ca înseamnă regimul Băsescu, în viziunea mea. Regimul Băsescu înseamnă o justiție care a început să funcționeze. Regimul Băsescu înseamnă un regim în timpul căruia România a recuperat 10.000 de kilometri în Marea Neagră, deci o crestere a teritoriului României (…) Regimul Băsescu înseamnă regimul în care s-au promovat patru coduri, imperfecte, dar însemnă altceva pentru o justiție într-un stat democratic. Spun apăsat: acești zece ani sunt cea mai bună perioadă pe care a avut-o România de la formarea statului unitar român”.

Iarasi, parca era mai bine s-o zica un istoric, un politolog, vreun tocator de vorbe de la TV, consilierii prezidentiali cati au mai ramas sau macar liderii partidului sau. Tot ar fi sunat ceva mai credibil, mai rezonabil si, in tot cazul, mai decent. Cum va suna insa un presedinte vorbind la fiecare iesire publica in superalative despre sine si despre propriul regim: a fost cel mai bun din ultima suta de ani? Corect, vor spune multi. Indecent, as adauga repede. Intr-un fel, caderea in auto-admiratie se poate explica.

Traian Basescu se afla la final de mandat si doreste sa intipareasca in mintea publicului imaginea unui mare sef de stat. Cum mogulii nu-l scot din dictator, din “regimul Basescu a distrus tara” si cum foarte putini sunt dispusi sa-i recunoasca meritele, nu-i ramane decat sa se prezinte singur in culori cat mai pastelate, sa-si aseze statuia pe un soclu cat mai inalt. Traian Basescu nu doreste sa iasa pe usa istoriei nici ca invins de sistem, nici lasand o mica dara, nici raul absolut, cum se straduiesc sa-l picteze mogulii si adversarii sai.

Maretia unui presedinte vine, intai de toate, din faptele lui, dar si dintr-un anumit fel de a se purta in lume. N-am prea vazut mari presedinti care sa spuna despre ei la fiecare doua zile, in gura mare, ca sunt cei mai curajosi, mai vizionari si mai importanti din ultima suta de ani. Un mare presedinte nu prea apuca sa afle cat de mare este cu adevarat. Din nefericire, istoria lucreaza incet, decantarile se produc in perioade lungi de timp.

Apoi, un mare presedinte face totul cu gandul la semenii lui, in numele intersului public pe care-l slujeste neconditionat, nu exercita puterea pentru sine, pentru a-si lustrui statuia ori in beneficiul adulatorilor lui. Din pacate, am vazut cateva abdicari stranii de la interesul public la presedinte in deciziile din ultima perioada: vezi promulgarea legii administratiei publice, vezi ridicarea mediocritatii si parvenitismului politic la rang de mari politicieni, viitorul Romaniei. A poza in portavocea istoriei alaturi de icoana vulgaritatii politice arata, orice ati spune, ca naiba.

Un mare presedinte stie ca nu se poate inconjura mereu de oameni mici, ca procedand astfel sfideaza publicul si-l insulta, ii inseala asteptarile. A simti resposabilitatea unui moment istoric grav – cum ar fi alegerile prezidentiale in contextul regional tensionat de ambitiile expansioniste ale Rusiei – inseamna a-ti sacrifica orice interes personal in numele interesului public, a te ridica deasupra slabiciunilor tale de om politic.

Apoi, un presedinte cu adevarat puternic nu face parada de forta sa. Asta in sine e semn de slabiciune. Cu cat incerci sa demonstrezi ca esti mai tare, cu atat tradezi mai multa slabiciune. In fine, cartea de isotrie va retine, daca are ce, si cumpatarea, intelepciunea sau modestia omului inzestrat trecator cu putere, nu doar arta carmuirii, siretenia politicianului, curajul comandatului de cursa lunga, viziunile liderului suprem.

In fine, cand un presedinte striga singur cat de mare este, ceva din maretia lui se ofileste. Cand un presedinte se crede deja inzestrat cu puterea magica de a schimba in aur tot ce atinge, vraja se cam rupe. Ajunsa in acest punct, maretia politicianului rugines intra in suferinta. Daca nu-si revine la timp, daca nu-si infraneaza putin tentatia de a se auto-glorifica public, vom avea inca un politician atins de mania grandorii.

Ar fi sanatos pentru un mare presedinte, dupa zece ani de condus o tara, sa taca o vreme privindu-se in oglinda, sa repete in gand ca azi maine se va intoarce in randul oamenilor de rand, dezbracat de insemnele puterii, ca pana atunci are o datorie fata de public si cam atat. Ce si cat ii datoreaza lui publicul, va fi stabilit ceva mai incolo.