„Primeam de mâncare doar firimiturile de pe masă”. Povestea Dianei Borcea, un copil crescut în plasament care a ajuns pe podiumurile internaționale de modă

Când privești astăzi fotografiile Dianei Borcea alături de familie sau când îi vezi creațiile pe podiumurile internaționale de modă, e greu să îți imaginezi drumul lung și dureros pe care l-a parcurs, pornind din centrele de plasament. Copilăria sa n-a fost cu sclipici, cu rochii elegante și lumini pe scenă. Diana era de-o șchioapă când a învățat ce înseamnă să îți fie foame sau frig și ce dureros este să nu poți avea întotdeauna încredere în adulți. Nu știe dacă sistemul de protecție socială în care a crescut a călit-o. Dar, în mod clar, este o fire puternică. A învățat că nu există „nu pot”, ci că trebuie doar să ai răbdare ca să îți atingi visul. „Dacă încerci și lupți, vei întâlni și acei oameni care te vor încuraja, îndruma și ajuta pe drum”, spune ea.

Povestea Dianei este o poveste de succes, chiar dacă puțini îi întrezăreau șansele de reușită. Chiar dacă acasă, în Zalău, anii de școală au fost extrem de grei – cu prejudecăți din partea colegilor și profesorilor, cu episoade frecvente de bullying, și cu prea puține încurajări. Însă, în ciuda greutăților, o fetiță lăsată în grija statului a terminat Facultatea de Arte din Oradea, secția Design vestimentar, iar acum creațiile sale sunt prezente pe podiumurile festivalurilor internaționale. Mai mult, Diana este astăzi, la 28 de ani, o mamă fericită, care dăruiește propriilor copii toată dragostea pe care ea nu a primit-o. După experiențele din casele cu asistenți maternali, Diana crede cu tărie că iubirea și îmbrățișările calde sunt balsam pentru sufletele copiilor și că „cel mai important lucru pe lumea asta este „siguranța pe care un copil o simte atunci când știe că mama și tata sunt mereu acolo”.

Primii pași, pe un drum nesigur

Diana Borcea (Milaș, după numele părinților biologici) a venit pe lume într-o familie săracă din județul Sălaj. Mama ei era încă adolescentă când a născut-o. „Avea doar 16–17 ani când m-a născut și nu a petrecut cu mine prea mult timp. Mi s-a spus că mai mult bunica din partea tatălui m-a crescut în primii ani. Eram prima fetiță din familie, feblețea lor. Tatăl meu lucra cu ziua, și înainte să plece la muncă i-a spus mamei să nu ne dea, pe mine și pe fratele meu, nimănui. Ea nu a ținut cont și a decis singură soarta noastră”. Așa a ajuns Diana în grija statului.

Citește continuarea articolului AICI.