"Pupat Piata Euro Maidanului". Franco-germanii felicita si abandoneaza Ucraina in favoarea relatiei cu Rusia

Întrebări şi puncte cheie:

• Apar semnale politico-diplomatice tot mai clare că Germania şi Franţa vor să treacă uşor peste „episodul Crimeea” din martie a.c., ca şi peste rebeliunea alimentată de Moscova din regiunea de est a Ucrainei, pentru a-şi normaliza relaţiile cu Rusia, pe baze contractuale;
• Pentru Uniunea Europeană, devine pe zi ce trece tot mai evident că necompromiterea relaţiei comerciale imense cu Federaţia Rusă este mai importantă decât perspectiva occidentală a unei Ucraine revoluţionare, naţionaliste şi imprevizibile;
• În declaraţii făcute practic simultan, miniştrii de externe german, Frank Walter Steinmeier, şi francez, Laurent Fabius, fie apreciază „schimbările considerabile” ale atitudinii Rusiei în ultima perioadă (?), îndemnând „Ucraina să fie precaută şi reţinută în acţiunile sale militare din estul ţării”[1] (?!), fie temperează elanul pro-european al Kievului, arătând că „Uniunea nu este pregătită să integreze Ucraina”[2];
• Noul preşedinte ucrainean Petro Poroşenko este sfătuit de vest-europeni, în chiar ziua inaugurării sale, să aibă relaţii bune cu Rusia, după ce este evident că alegerile prezidenţiale anticipate au avut loc tocmai ca rezultat al debarcării unui preşedinte pro-rus, în urma Revoluţiei Euro Maidanului, soldată cu aproape o sută de victime;
• Ucraina a pierdut meciul la masa verde. Destinul ei istoric de zonă tampon, între Occident şi Rusia, tocmai a fost reconfirmat, cu cinism, de vest-europeni, care nu au niciun interes să-şi deterioreze relaţiile economice cu partenerii de pe piaţa rusească, tocmai când mergeau mai bine ca oricând. La urma urmei, de ce ar face-o?;
• Statele Unite vor încerca să aducă Ucraina cel puţin în NATO, dacă drumul Kievului spre Uniunea Europeană este un labirint fără ieşire. Propunerea americană se va lovi însă, din nou, de refuzul vest-european, la fel ca la Summitul de la Bucureşti, în 2008. Mai poate schimba America verdictul greu al europenilor faţă de Ucraina? Unii sugerează că da, precum Steven Pifer în altminteri excelenta analiză „Ukraine, Russia and the U.S. Policy Response”[3]. Personal, mă tem că nu. În fond, America are la această oră de oferit doar F-16 la mâna a doua (prin intermediari europeni, oricum foarte scumpe pentru economiile mici), ceva radare, câţiva interceptori anti-rachetă netestaţi, 600 de militari relocaţi din bazele vestice (Polonia cerea 10000!) şi mai ales exploatări de gaze de şist din belşug, dar nu plăteşte nimănui facturile, nu creează locuri de muncă, nu face investiţii masive în regiune, cu impact economic şi social major, iar cu cei un miliard de dolari anunţaţi de Obama la Varşovia, pentru infrastructură militară, nu se poate nicidecum concepe un al doilea Plan Marshall, pentru securizarea Estului Europei. „Too little, too late” cum s-ar spune în concluzie, referitor la mandatele lui Barack Obama. Poate viitoarea administraţie republicană să facă mai mult în Europa?;
• Avansul partidelor eurofobe, radicale, naţionaliste şi populiste din aproape întreaga Europă de vest „obligă” (din raţiuni electorale interne) guvernele acestor ţări să renunţe la politica porţilor deschise şi la discursul pro-integraţionist în legătură cu republicile ex-sovietice din Parteneriatul Estic;
• Republica Moldova ar trebui să înveţe ceva din lecţia dură a Ucrainei şi să privească mult mai serios, mai lucid şi mai rapid spre soluţia unificării cu România, după recunoaşterea inevitabilă a independenţei Transnistriei, practic ultima poartă spre Uniunea Europeană, disponibilă pentru Chişinău şi pentru ideea reîntregirii naţiunii române. Altminteri, declaraţia derutantă a premierului Leancă legată de posibilitatea de a rămâne activi şi în Comunitatea Statelor Independente[4], după semnarea Acordului de Asociere, respectiv aderarea la Spaţiul Economic Liber European, având în continuare relaţii economice speciale cu Rusia în cadrul C.S.I., nu poate fi înţeleasă decât ca recunoaşterea drumului politic închis spre Bruxelles.

*

Al doilea Război Rece pare pe sfârşite. Ucraina are, iată, un nou preşedinte (producător de ciocolată, ce ironie a unui destin amar!), Kremlinul l-a recunoscut ca legitim şi l-a apreciat, occidentalii au participat cu veselie la inaugurare, i-au transmis succes în negocierea unei relaţii amicale cu vecina Rusia, s-au scuzat că nu sunt pregătiţi să poftească Ucraina la masa lor şi au plecat.

Kievul a rămas cu datoriile la Gazprom, cu luptele sângeroase din estul ţării contra separatiştilor rusofoni, cu o situaţie economică dezastruoasă, aproape de faliment, fără peninsula Crimeea şi fără o perspectivă realistă de aderare la Uniunea Europeană. Nici scutirea de vize europene n-au apucat s-o obţină înainte de 25 mai, ca moldovenii, măcar să poată fugi tinerii mai repede de acolo şi să se poată salva în ţările „ospitaliere” ale lui Marine Le Pen, Geert Wilders sau Nigel Farage. Cercul s-a închis acum în jurul lor. Franco-germanii şi britanicii le-au alimentat iluziile în timpul Revoluţiei Euro Maidanului, apoi le-au întors spatele, când a venit vorba de „nota de plată”. Trădarea occidentală are totuşi gustul ciocolatei Roshen, ca o ieftină consolare.

Gata, prieteni, s-a terminat. Asta a fost totul. Ucraina a pierdut războiul. Povestea acestei revoluţii se va încheia tocmai atunci când credeam că, de fapt, abia începe. Va semna, desigur, pe 27 iunie Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, dar va pierde inevitabil controlul administrativ asupra regiunii estice Donbas şi mai ales nu va deveni, cel puţin la orizontul generaţiei noastre, stat-membru al Uniunii. Probabil, nici al Alianţei Nord-Atlantice, deşi America va încerca în perioada următoare să forţeze mâna franco-germanilor şi, la limită, nu este exclus să reuşească.

Timoraţi însă de valul contestatar din politica lor internă dar şi de spectrul pierderii relaţiei reciproc avantajoase cu Rusia, vest-europenii vor încerca să amâne sine die deciziile favorabile pentru admiterea Ucrainei cu drepturi depline în spaţiul occidental. Spuneam, într-un articol precedent, „să nu fim mai catolici decât Papa şi să lăsăm loc de Bună ziua în relaţia cu Rusia”[5], căci marile puteri apusene vor ajunge mai devreme sau mai târziu la o înţelegere cu Moscova (ca în atâtea alte situaţii din trecut, binecunoscute), că vor găsi o formă de convieţuire pe continent, că nimeni nu doreşte război efectiv, că Putin şi Rogozin sunt trecători dar vecinătăţile geopolitice nu etc. Iată, acel moment al unui nou aranjament politic şi economic ruso-european pare să fie chiar mai aproape decât mi-am imaginat atunci…

Pe fond, Putin a câştigat al doilea Război Rece (cel puţin deocamdată), chiar dacă nu ne place să recunoaştem acest lucru şi probabil nu o vom face, multă vreme de acum înainte. A blocat Ucraina în lupte interne şi i-a răpit Crimeea (adică exact ce şi-a propus), a abuzat de resursele strategice şi de puterea sa militară brută, cu toată „povestea” principială a diplomaţilor jurişti privind dreptul internaţional şi contestarea anexării în Consiliul de Securitate al ONU. Dreptul forţei a fost încă o dată mai puternic decât forţa dreptului, ca de atâtea ori în istoria acestui continent complicat.

Europa a fost redusă la tăcere, atât prin miza economică uriaşă a dependenţei de gazul rusesc, cât şi cu „ajutorul” indirect al Frontului Naţional în Franţa, al UKIP în Marea Britanie, al ascensiunii AfD în Germania, al FPOe în Austria etc., care fac astăzi din Uniunea Europeană un gigant cu picioare de lut. Franţa vrea să vândă până la urmă navele militare Mistral flotei ruse, în pofida criticilor americane şi poloneze. Germania nu doreşte să pericliteze interesele marilor sale companii prezente pe piaţa Rusiei şi nici nu are o alternativă realistă la gazul livrat prin Nord Stream. Nimeni nu face niciun sacrificiu, nici măcar economic, căci de trupe combatante nu mai e vorba demult. Nimeni nu mai riscă acum nimic în politica europeană, mai ales atunci când vine vorba despre zone gri precum Ucraina sau Republica Moldova. Voturile sunt tot mai greu de obţinut de către partidele din mainstream-ul vest-european, aşa cum s-a văzut recent la europarlamentare. Momentul pentru promovarea noilor aspiranţi la statutul de membri e cât se poate de nefavorabil.

Ceea ce pare astăzi o importantă victorie politică la Kiev este începutul unei lungi şi chinuitoare tranziţii economico-structurale, al unei dezintegrări teritoriale previzibile, al dezamăgirilor profunde ale populaţiei privind nivelul de trai, al aşteptărilor stânjenitoare la uşa cancelariilor occidentale pentru ceva mai mult decât frumoase cuvinte de îmbărbătare ori felicitări pentru curajul şi eforturile făcute.

Banii din Vest vor fi puţini şi vor veni cu „ţârâita”, în raport cu nevoile mari ale ţării. Consensul politic al pro-europenilor de la Kiev se va sparge curând, sub povara responsabilităţilor guvernamentale tot mai greu de îndeplinit, a ambiţiilor politice personale şi a lipsei culturii politice a coaliţiilor, prin care şi noi am trecut. Datoriile către Gazprom vor trebui oricum achitate, mai devreme sau mai târziu, căci vine o altă iarnă grea, iar noul preţ fixat de ruşi va fi mai mare, ca pentru nişte „pro-occidentali” ce sunt ucrainenii acum.

Citeste intreg articolul si coemnteaza peContributors.ro