Putinismul şi capătul de linie al Rusiei imperiale

Putinismul este staţia terminus a istoriei ruse ca istorie imperială. În sinteza de agresivitate militară, mesianism panslavist şi represiune internă se poate citi linia unei întregi evoluţii. Cinci secole de imperialism rusesc se află concentrate în războiul din Ucraina.

Regimul lui Putin este întemeiat nu doar pe capriciul unui tiran, ci şi pe disponibilitatea unei naţiuni, cea rusă, de a accepta autocraţia ca pe un cost firesc al menţinerii grandorii imperiale. Nu doar propaganda explică adeziunea ruşilor la putinism, ci şi nostalgia sovietică, ea însăşi crescută pe trunchiul nostalgiei ţarismului biruitor.

Putinismul manipulează, cu o iscusinţă goebbelsiană, acest strat de resentimente: statul rus, prădător şi vorace, garant al arbitrariului, îşi întemeiază violenţa, internă şi externă, pe acest mandat istoric, al păstrării măreţiei Rusiei. Miturile putinismului reciclează, oportunist, imaginarul colectiv al Imperiului şi al URSS. Solidaritatea cu naţiunile slave şi ortodoxe, rolul Rusiei de gardian al purităţii morale, frica de încercuirea Occidentului, excepţionalismul moral şi religios: iată elementele religiei politice a putinismului.

Că acest excepţionalism este alibiul ce permite edificarea unui stat mafiot, iată realitatea pe care poporul rus, sedus de ispitele sale seculare, alege să o ignore. Asemeni germanilor care au acceptat nazismul, ruşii de acum refuză să accepte tragedia provocată de barbaria statului lor. Orbirea este condiţia dominantă în societatea rusă, iar frica de teroarea difuză acţionează spre a descuraja rezistenţa.

Putinismul nu reprezintă o excepţie în linia de dezvoltare a Rusiei ca stat, ci ilustrează continuitatea autocraţiei ca mod de administrare al puterii. În afara unui scurt interval de experiment revoluţionar, la 1905 şi la 1917, statul rus nu a încetat să practice acest stil al arbitrariului despotic. Epoca de după 1991 a marcat eşecul speranţelor, naive, de reîntemeiere. Reîntărit, statul rus a redevenit o autocraţie.

Putinismul nu se reduce, aşadar, la natura malefică a unui dictator capricios. Acest regim se hrăneşte din solul unei istorii imperiale. Ţarismul, dincolo de aura sa glamour, a a însemnat un drum presărat de expansiune brutală, putere personală şi asasinate. Moştenirea sa a modelat comunismul sovietic. Leninismul şi stalinismul au rafinat arta amoralismului statal rus.

Ca şi regimurile autocratice care îl precedă, putinismul ţine ostatec naţiunea pe care pretinde că o reprezintă. Ideologia oficială maschează, inabil, lăcomia coruptă a cercului puterii. Tirania este, în Rusia, o constantă ce determină conduita statului însuşi. Iată ceea ce suntem obligaţi să admitem.

Viitorul Europei, iar nu doar al Ucrainei, este ameninţat, mortal, de statul rus imperial. Atâta vreme cât vocaţia de expansiune şi de asuprire va fi unica raţiune de a fi a Rusiei, un act de agresiune va putea oricând să se producă. Armistiţiul încheiat cu Rusia imperială nu este o pace durabilă, ci doar ocazia unei retrageri strategice.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro