RAD și Banca Transilvania deschid o nouă serie de articole dedicate scenei de artă contemporană din România

Pentru început, GALERIILE RAD vorbesc despre activitatea și rolul lor complex pe scena de artă din România. Sabot (Cluj-Napoca), H’art, Gaep, Ivan și Anca Poterașu (București) sunt printre cele mai longevive galerii de artă din țară, cu o experiență individuală cuprinsă între 15 și 24 de ani. Fiecare dintre acestea și-a construit, în timp, nu doar un program expozițional solid și divers, ci și o identitate distinctă în cadrul acestui domeniu încă mai puțin cunoscut în România: arta contemporană. Daria Dumitrescu, Dan Popescu, Andrei Breahnă, Marian Ivan și Anca Poterașu au răspuns unor întrebări comune, legate de activitatea lor, completate de intervenții care au evidențiat abordările individuale. Puteți face cunoștință cu aceștia și cu lucrările de artă pe care le expun, în cadrul RAD ART FAIR, între 23 și 26 aprilie, la CARO București. 

Pentru a contura o perspectivă comună, am pornit de la două întrebări adresate fiecărui artist.

Cum ați descrie rolul unei galerii de artă contemporană astăzi, dincolo de organizarea de expoziții? Care este miza muncii voastre?

Dan Popescu – H’ART: Un galerist este un căutător de talente, un bun traducător între artist și public, un bun organizator de evenimente, un bun editor, un vânzător non-invaziv. Și dacă simțiți că nu e de ajuns, ajută să fie un om de cultură. Cum alegerea acestei profesii este una vocațională, nu prea există separație între muncă și viața personală. 

La un moment dat (undeva prin anul 17), îți vei da seama că ai cărat lucrări de artă mai mult decât ai citit. În momentul acela, realizezi că ai intrat într-un teritoriu hibrid, cel al unei clase muncitoare intelectuale. 

Să deschizi o galerie presupune un risc major și, deși acest lucru este adesea prezentat ca fiind un business, rolul galeristului este unul dificil și plin de responsabilități. Ai toate grijile, toate cheltuielile și intri într-un ecosistem extrem de competitiv. De aceea e important să-ți rezolvi, tu ca galerist, o problemă existențială. Acesta va fi combustibilul interior care te va menține în zonă.

 Daria Dumitrescu – SABOT: Într-un context în care arta riscă, uneori, să fie percepută mai degrabă ca decor instagramabil, cred că miza e să rezistăm tentației de a face conținutul „mai ușor de digerat” și, în schimb, să-l umplem cu sens. Mai mult, dacă această versiune mai degrabă caricaturală a galeriei – un soi de parc de distracții, în care discursul radical este ambalat premium și servit cu prosecco la vernisaj – câștigă teren, rolul galeriei devine esențial: sală de studiu, nu studio de efecte speciale.

Anca Poterașu – Galeria ANCA POTERAȘU: De-a lungul timpului, ne-am dorit ca galeria să funcționeze nu doar ca un spațiu de prezentare, ci ca un ecosistem de producție și dialog. Pe lângă expoziții, inițiem rezidențe artistice (atât la București, cât și la Săcel, în Maramureș), realizăm publicații, organizăm întâlniri, proiecții și proiecte colaborative care permit artiștilor să intre în contact cu diferite contexte sociale și culturale.

În același timp, ne dorim ca galeria să rămână un spațiu de experiență colectivă. Deși suntem o galerie comercială, miza noastră nu se reduce la vânzări. Ceea ce ne interesează este construirea unui context cultural durabil, dezvoltarea unor comunități în jurul artei și susținerea unor practici artistice relevante pe termen lung.

Andrei Breahnă – GAEP: Organizarea unei expoziții e doar un moment din colaborarea noastră cu un artist/o artistă. În amonte, sunt lucruri precum sprijinirea producției de lucrări, intermedierea dialogului dintre artist(ă) și curator, eventuală implicare în conceptualizarea expoziției. În aval, mediere culturală, adică prezentarea conținutului pe limba diferitelor categorii de public, promovarea expoziției, vânzarea către colecționari privați a lucrărilor sau plasarea lor în colecții instituționale. 

Aceleași lucruri, la o scară mai redusă și exceptând implicarea unui curator, sunt valabile și pentru participările la târguri de artă, din România și din afară. 

Se adaugă contribuția la cataloage sau alte publicații despre artiștii noștri și susținerea expozițiilor lor personale din instituții de prestigiu sau a prezenței în bienale internaționale. 

Responsabilitatea noastră – o galerie care reprezintă 14 artiști – este de a-i acompania pe termen lung în carieră și de a contribui la dezvoltarea acesteia. Pentru a face asta, trebuie să creăm un public pentru arta lor. De fapt, mai multe publicuri, de la vizitatori de expoziții, până la profesioniști din domeniul artei și colecționari privați, care sunt dispuse să investească timp, atenție, bani. 

Marian Ivan – IVAN: Rolul unei galerii de artă contemporană s-a schimbat foarte mult, mai ales în ultimii 5-6 ani. Eu „am crescut” ca galerist pe un model de anii ’90, ceea ce însemna că principalul rol era reprezentarea unui număr de artiști pe o durată cât mai lungă în cariera lor.

Acum, casele de licitații fac expoziții personale artiștilor în mod frecvent, spațiile de proiecte intermediază vânzări, colecționarii decid în locul curatorilor, totul este mult mai amestecat și rolurile mai fluide. 

Modelul hibrid pare o soluție, adaptarea la noile situații fiind necesară. Sunt în continuare galerii care și-au păstrat aceleași valori și etică de business, și-au adaptat doar programul expozițional. Miza e diferită pentru fiecare galerie, e o chestie personală. Unii fac munca asta ca un hobby, alții o fac pentru un anume statut social, monden, „ceva frumos, deosebit, cultură”. Alții o fac din vocație.

În România, ce face concret o galerie pentru ca un artist să poată avea o carieră sustenabilă și vizibilitate pe termen lung?

Daria Dumitrescu – SABOT: Într-un context românesc în care se resimte lipsa unor mecanisme consistente de legitimare artistică, galeria ajunge să funcționeze simultan ca editor, agent, arhivă, producător și interfață diplomatică. Concret, o galerie responsabilă nu promite succes rapid, ci construiește condițiile în care o carieră poate rezista după ce entuziasmul noutății a trecut: editează practica unui artist, îi definește poziția, creează conexiuni internaționale și coagulează un nucleu stabil de colecționari.  

Andrei Breahnă – GAEP: O galerie prezintă expoziții personale și include artistul în expoziții de grup. Se asigură că asta se întâmplă periodic (în măsura în care nici în creația artistică nu există pauze lungi, firește). Facilitează colaborări în zona curatorială și apariții media. Îi aduce lucrările și în fața unui public internațional, nu doar local, prin participări la târguri de artă din străinătate. Construiește parteneriate pentru expoziții instituționale și proiecte editoriale, sau măcar le sprijină. Organizează evenimente colaterale expozițiilor, pentru dezvoltarea publicului. Comunică în mod constant despre practica artistică. Vinde lucrările pentru ca artistul/artista să poată face noi lucrări, iar tot ciclul de mai sus să fie reluat.

Marian Ivan – IVAN: Totul pornește de la expozițiile în spațiul fizic al galeriei, organizate cu o anumită constanță (în funcție și de practica artistică), și continuă cu suport pentru producție, documentare și inventariere a lucrărilor, intermedierea unor întâlniri cu istorici de artă, curatori, colecționari și, nu în ultimul rând, ajută la facilitarea unei prezențe internaționale pe piața de artă, prin participarea la târguri. 

Toate astea cer o relație foarte strânsă cu artiștii, o comunicare bună și stabilirea obiectivelor împreună. De ce menționez asta, când poate ar trebui să fie de la sine înțeles? Pare simplu, dar lucrurile simple ajung să fie cele mai complicate.

Dan Popescu – H’ART: Nu există această himeră numită „carieră sustenabilă pe termen lung”. Lumea funcționează după reguli ale entropiei, iar artistul și galeristul evoluează constant într-un echilibru fragil. Miza reală este să rămâi alături de artist cât timp acest parcurs comun rezistă și să speri că inevitabilul va întârzia.

Anca Poterașu – Galeria ANCA POTERAȘU: O galerie creează și întreține rețele de relații: colecționari, muzee, curatori, critici și publicații. Toate aceste conexiuni sunt esențiale pentru ca un artist să poată avea vizibilitate reală și o carieră sustenabilă. 

Dar, poate, cel mai important element este angajamentul pe termen lung. Relația dintre galerie și artist se bazează pe încredere, continuitate și colaborare. Construirea unei cariere nu se întâmplă într-un an sau într-o singură expoziție, ci în timp, printr-o serie de proiecte care consolidează treptat poziția artistului în scena locală și internațională. Este nevoie de reziliență și perseverență, atât din partea artistului, cât și din partea galeriei.

Pentru a surprinde mai bine unicitatea fiecărei voci, am continuat dialogul cu o serie de întrebări individuale.

Clujul a devenit în ultimele două decenii un important reper internațional pentru arta contemporană românească. Cum a influențat acest context felul în care ați construit galeria și relația cu artiștii?

Daria Dumitrescu – SABOT: Am construit galeria în pofida formulei „de Cluj”, lucrând deliberat în afara ei. Nu ne-a interesat să reproducem o estetică deja convertită în succes de piață. Dimpotrivă, am căutat artiști ale căror practici erau mai greu de încadrat: conceptuale, procesuale, interdisciplinare, uneori mai puțin „vandabile” și mai puțin conforme cu așteptările formate în jurul acestei mici scene. Eticheta clujeană de „goldmine of painting” (mină de aur a picturii), aparent seducătoare, e reductivă. Nu cred în ideea unei „mine” care produce stil la cerere. Cred în practici care rezistă simplificării și în construcții de carieră care nu depind de o conjunctură estetică favorabilă. Drept urmare, scena clujeană ne-a ajutat să definim ce nu suntem și ce nu vrem să devenim.

Sabot este cunoscut pentru relațiile de durată cu artiștii săi. Cum construiți, în mod concret, această colaborare pe termen lung și ce face abordarea voastră diferită?

În primul rând, cu răbdare și încredere intelectuală. Nu am tratat niciodată colaborarea ca pe o succesiune de expoziții, ci ca pe un proces continuu de editare. Discutăm lucrări înainte ca ele să existe, criticăm, susținem idei care nu sunt încă „gata” și, uneori, spunem „nu” atunci când ceva (a)pare prea ușor. SABOT a rămas, pentru artiștii noștri, inclusiv pentru cei cu cariere internaționale solide, locul în care ideile pot fi duse până la capăt, în forma cea mai experimentală, în afara presiunii pieței. Nu întrebăm: „Se va vinde?”, întrebăm: „Ce și cum avem de spus?”. 

Cum împaci arta conceptuală cu realitatea vânzărilor? Există tensiune între ele?

Andrei Breahnă – GAEP: Am avut dintotdeauna o orientare conceptuală. Ba chiar, în primii ani ai galeriei, pe când ne numeam Eastwards Prospectus, prezentam artă conceptuală doar din Europa de Est. Am știut de la bun început că trebuie să formăm un public de colecționari pentru arta pe care o arătam. După 11 ani și jumătate de activitate, avem acest public. N-o mai resimțim ca pe o tensiune.

În plus, am observat o evoluție în așteptările și gusturile vizitatorilor în acești ani. În timpul tururilor ghidate sau al altor evenimente de la galerie, îmi place să spun că arta contemporană este mai mult despre a privi și a gândi decât despre a face. Înainte, tindea să fie o afirmație derutantă pentru cei care ne treceau pragul prima oară. Acum, există o înțelegere aproape intuitivă a acestei realități.

Cât din munca voastră e invizibilă? Ce nu vede publicul niciodată, dar ține galeria în picioare?

Probabil că publicul nu bănuiește toată partea de strategie din activitatea noastră. În lumea artei vorbim mai mult despre viziuni artistice, idei de lucrări, concepte curatoriale. E normal să fie așa. Dar fiind o galerie comercială, care funcționează după aceleași reguli ca orice altă entitate comercială și care își ia în serios responsabilitatea față de artiști, avem o abordare strategică în nenumărate privințe – de la programul expozițional, strategiile de preț pentru lucrări și cele de mediere a conținutului expozițiilor către colecționari, până la participările în cadrul târgurilor de artă și tipurile de evenimente, dincolo de vernisaje, pe care le organizăm pentru a aduce publicul mai aproape de artă.

Ați trecut prin mai multe „epoci” ale artei contemporane din România. Care a fost momentul în care ați simțit că totul se poate prăbuși și ce v-a ținut pe linia de plutire?

Dan Popescu – H’Art: Nu a trecut niciun an din cei 24 în care să nu trăiesc cu sabia lui Damocles deasupra capului. Am prins o criză economică, două războaie și o pandemie. Îți trebuie un anumit fanatism. La mine, acesta vine din credința că arta, dacă este înțeleasă cu adevărat, este un instinct definitoriu uman și cel mai scurt drum spre ceva ce se poate numi fericire.

Dacă ar fi să spuneți sincer, ce îi lipsește încă ecosistemului de artă din România?

Douăzeci de colecționari, Doamne, dacă nu cer prea mult. Sau încă doi ca Geanina și Tudor Grecu. 

Lucrați atât cu artiști istorici, cât și cu artiști activi azi. Cum decizi ce povești merită repuse în circulație și ce voci noi merită susținute?

Marian Ivan – IVAN: Dacă prin artiști „istorici” înțelegeți artiști care nu mai sunt în viață, da, programul galeriei include artiști istorici, pe lângă cei tineri sau generații mai târzii. Nu vârsta e criteriul, aș spune felul cum rezonez eu cu opera lor artistică. Văd foarte mult și prin ochii artiștilor cu care lucrez deja, sunt atent la recomandările lor, apoi intervine o chestiune de afinitate personală.

Cât de mult poate influența o galerie felul în care este citită și înțeleasă opera unui artist?

Foarte mult, depinde cât investești în munca de cercetare și înțelegere a operei, chiar dacă vorbim de artiști din generații diferite. În „laboratorul” pregătirii unei expoziții, partea de cercetare mi se pare cea mai importantă. Trebuie să ai o înțelegere foarte bună a demersului artistului, nu poți face asta fără să încerci măcar să parcurgi tot ce poate fi cercetat.

Sunteți printre galeriile care au prins începuturile pieței de artă contemporană din România. Cum arăta totul atunci și cum arată acum?

Anca Poterașu – Galeria ANCA POTERAȘU: Când am început galeria, în 2009, scena artei contemporane din România era mult mai mică și mai fragilă. Existau foarte puțini colecționari și aproape nicio infrastructură care să susțină circulația internațională a artiștilor români. 

A fost o perioadă de pionierat pentru multe dintre galeriile apărute atunci. 

Astăzi, scena s-a dezvoltat considerabil. Există mai multe galerii, mai mulți curatori și mai multe oportunități pentru artiști de a expune internațional. Ceea ce s-a schimbat cel mai mult este gradul de profesionalizare și conectarea internațională. Artiștii români sunt din ce în ce mai prezenți în muzee, bienale și colecții importante. 

În același timp, colaborarea între galerii a devenit mai naturală. Pe măsură ce scena se maturizează, apare și convingerea că dezvoltarea unui ecosistem solid pentru arta contemporană presupune un efort colectiv. 

Sunteți prezenți în târguri internaționale. Ce se întâmplă, de fapt, acolo? 

Târgurile internaționale de artă pot părea din exterior simple spații de vânzare, dar în realitate sunt un adevărat maraton. În câteva zile se întâlnesc curatori, colecționari, directori de muzee, critici și galerii din întreaga lume. Pentru galerii și artiști, aceste contexte sunt extrem de importante: lucrările pot ajunge în colecții private sau instituționale și pot genera invitații la expoziții sau proiecte viitoare în muzee și instituții. Accesul la aceste platforme este însă foarte competitiv. Suntem selectați de un juriu de experți, iar participarea la o ediție nu garantează prezența la următoarea. 

Pentru o galerie, participarea la aceste platforme presupune o strategie atentă și investiții importante. Din acest motiv alegem cu grijă târgurile la care participăm și încercăm să construim prezentări coerente care reflectă practicile artiștilor pe care îi reprezentăm. 

Articol susținut de Banca Transilvania