Radu Gologan, matematician: „E o mare prostie să interzici telefonul la școală. Haideți să le folosim corect, mai degrabă! La ora de matematică toți copiii ar trebui să aibă telefonul sau tableta pe masă”

Radu Gologan este matematician, președintele Societății de Științe Matematice din România, iar din 1978 se ocupă de pregătirea olimpicilor pentru competiții naționale și internaționale. Timp de 17 ani (până în 2018), a coordonat lotul olimpic de matematică al României, iar pentru mulți elevi și părinți numele lui se leagă de ideea de excelență dusă până la capăt, cu mult efort și sacrificii.

Într-un interviu pentru Totul Despre Mame, Radu Gologan vorbește despre cum se raportează elevii din generațiile actuale la ideea de excelență și muncă asiduă pentru obținerea ei, despre momentul în care se rupe, de obicei, relația copiilor cu matematica, despre felul în care școala poate „strica” intuiția și despre greșelile aparent mici, dar decisive, pe care le fac părinții acasă atunci când își proiectează propriile temeri și experiențe asupra copilului.

Pentru mulți elevi, începând din clasa a V-a, matematica devine cea mai grea materie din orar. Pentru alții, înzestrați și/sau muncitori, e floare la ureche. Profesorul Radu Gologan e de părere că părinții au un rol esențial în felul în care copiii lor se raportează la această disciplină și-i incurajează să nu-i ferească de efort. Învățarea, spune el, e ca un mușchi pentru creier care trebuie antrenat zi de zi.

„Matematica era, la noi în familie, ca o icoană”

Totul Despre Mame: Cum a început povestea dumneavoastră cu matematica? Cine v-a încurajat și ce obstacole ați avut pe parcurs?

Profesor Radu Gologan: Cred că a început în copilărie. Am amintiri legate de tatăl meu: în peregrinările prin țară, mergeam foarte mult să ne arate mănăstirile, frumusețile țării, să vedem Ardealul. Și pe drum mereu ne punea tot felul de întrebări legate de o aritmetică simplă, de o gândire simplă: „ce viteză trebuie să am ca să ajung în două ore acolo?” Mama mea era profesoară de matematică și o admiram mult. Lucrurile s-au combinat în așa fel încât, la noi în familie, matematica era ca o icoană, aș putea spune. Ca obstacol, îmi amintesc că, la primele mele concursuri din clasa a VI-a–a VII-a, nu prea înțelegeam de ce alții erau mai buni decât mine. Asta m-a făcut să muncesc mai mult și, după aceea, să dovedesc că pot să fiu din ce în ce mai bun. Așa a fost copilăria mea.

Mulți părinți vă cunosc ca îndrumător al olimpicilor. Azi, performanța pare împinsă din ce în ce mai devreme. Cum vedeți motivațiile copiilor buni de acum?

La copiii de acum, olimpicii aceștia, cam la toate materiile, mai ales la cele care înseamnă o cuantificare exactă a diferenței după câteva concursuri, competiția e foarte importantă. Poți să ajungi să fii mare matematician plecând nu neapărat de la plăcerea de a face, ci de la plăcerea de a concura și de a arăta dacă ești mai deștept sau mai bine pregătit decât celălalt.

„Sunt mult mai puțini olimpici acum, dar mult mai buni”

Cum s-au schimbat copiii care fac performanță în ultimii ani? Vi se pare că erau mai dedicați cei din generațiile de dinainte? Mai dispuși la sacrificii?

E o diferență foarte mare. O diferență de abordare a acestor competiții, a ideii de a avea un viitor pe o anumită cale. Se vede diferența de la vremea când eram eu olimpic și prietenii mei, colegii mei, care sunt acum ingineri, medici, matematicieni. Imediat după facultate am început să am tangență cu olimpicii, cu câteva generații foarte bune. Da, era puțin altfel. O dată că era mult mai multă intuiție și, să zicem, bază, pentru competiții. Astăzi, dacă mă întrebați despre sacrificiul real, de tipul „lucrez ore în șir, renunț la timp liber”, sunt foarte puțini. Asta e diferența. Sunt mult mai puțini, dar mult mai buni.

Adică relația cu efortul arată diferit față de trecut?

Marea majoritate renunță la efort. Acum copiii sunt, fără să vrea, îndreptați spre multe alte lucruri. E o altfel de comunicare, e alta mass-media, e altă relație cu societatea, e altă relație cu distracția. Atunci nu prea aveai ce să faci. Dacă aveai o pasiune, de dimineață până seara făceai acel lucru. Dar asta este evoluția societății. Eu nu vreau să acuz pe cineva. Și, în plus, eu cred că societatea evoluează spre a reduce la minimum segmentul de excelență pentru a avea mai mulți oameni buni executanți. Asta înseamnă, printre altele, să fie capabili să învețe oricând, repede, ceva nou. Pentru că lucrurile se schimbă foarte repede.

Citește continuarea articolului AICI.