Renunți la câine sau pisică după nașterea copilului? Povestea unei familii în care câinele și copilul sunt cei mai buni prieteni!
Dovada că Tyto, câinele nostru, este membru al familiei cu drepturi depline, este aceea că eu, ca bunică, vorbesc și scriu despre el cu aceeași emoție și dragoste cu care vorbesc și scriu despre Victoria, nepoata mea. La fel, fiica mea se raportează la el ca la propriul copil. Și chiar nu mă interesează părerea celor care vor spune că nu poți pune câinele (sau orice alt animal de companie) pe aceeași treaptă cu copilul. Da, noi îl punem. Iar în ochii mei, cei care renunță la animalul de companie pentru că s-a născut copilul sunt pur și simplu caractere josnice.
Copil sau câine? Amândoi, firește!
Până și anii lor de naștere sunt, așa, într-o armonie: Tyto – 2011, Victoria – 2022. Bineînțeles că atunci când fiica mea Arina a rămas însărcinată ne-am gândit și noi oare cum va primi Tyto copilul și cât îi va lua ca să-l accepte, în cazul în care nu o va face instantaneu. Și ce va trebui să facem noi, cum va trebui să ne comportăm noi cu el, pentru ca acceptarea să se producă repede. Ne-am pus întrebări cum va fi, pentru că Tyto, crescut și iubit de la două luni, anul trecut în vârstă de 11 ani, o iubește cu disperare pe fiică-mea. (E reciproc, dar acum e vorba despre el.)
Ne-am făcut oarecum griji că va fi gelos, dar nu pentru că din acest motiv ar fi putut avea bebelușul de suferit – aveam convingerea că nu-i va face nimic rău, este un câine prea cuminte și bun -, ci pentru că lui nu voiam să-i pricinuim suferință. A trecut prin mult prea multe, mari și grave probleme de sănătate, a suferit tratamente și intervenții importante, problemele lui sunt cronice, nu au leac, și în niciun caz nu trebuia să mai sufere în vreun fel.
„Bine ai venit! Și vezi că tu pe mine aici m-ai gasit!”
Nu am luat de bună recomandarea de a-i duce acasă un scutec sau un articol de îmbrăcăminte al bebelușului aflat încă în spital, pentru a-i fi familiar mirosul lui la venirea acasă. Am contat pe blândețea, bunătatea și toleranța lui. Și nu ne-am înșelat. A fost prezent la poarta maternității pentru a întâmpina noul membru al familiei din care el făcea deja parte de 11 ani, și l-a primit cu bucuria și curiozitatea la care speram și ne așteptam. Și-a petrecut primele nopți sub pătuțul Victoriei, ridicându-și capul și privind-o pe fiică-mea la fiecare scâncet al fetiței. Și săptămână după săptămână, și lună după lună, Tyto a fost paznic și totodată alarmă, pentru că nu o dată, nu de două, nu de zece ori a venit la noi, a lătrat și „ne-a spus” în felul lui că Victoria, în camera ei, s-a trezit.
Auzul lui, de câine pe care poate unii îl consideră „bătrân”, s-a dovedit de zeci de ori mai ascuțit și mai fin decât al nostru.
INTERVIURILE HotNews.ro