REPORTAJ ÎN OLANDA. „Simt neliniștea asta că sunt departe și că mă înstrăinez de casă”. Ioana, o studentă româncă din Haga, spune cum a învățat „să nu mai tremur când vorbesc în public”

Parte a experienței mai largi a Diasporei, viața studenților români este complexă și imposibil de prins în alb și negru. Este o viață cu multă singurătate, dar și cu progrese, așa cum o descriu tinerii intervievați de ziariștii Elena Stancu și Cosmin Bumbuț. Cei doi reporteri de la Teleleu.eu trăiesc de ani de zile printre compatrioții din Europa. Ciclul lor jurnalistic despre studenții români din Olanda este acum publicat în HotNews.ro.

Ioana Babău, 21 de ani, este studentă în anul III la Psihologie la Universitatea din Leiden, în Olanda, și își dorește ca după facultate să lucreze cu pacienți cu boli terminale sau cu persoane care au pierdut pe cineva drag. „Dar mai întâi va trebui să-mi vindec rănile deschise”, spune ea.

Leiden este oraș universitar încă din anul 1575, iar timp de patru secole a fost unul dintre cele mai importante centre științifice din Europa – e poreclit „Orașul descoperirilor”. Universitatea din Leiden este cea mai veche din Olanda și una dintre cele mai bune din Europa, cu 13 câștigători de premiu Nobel.

Ea a învățat dintr-a V-a până într-a XII-a la Colegiul Național Moise Nicoară, cel mai prestigios liceu din Arad, unde s-a simțit adeseori presată de profesori și copleșită de volumul mare de teme. „Nu mi se pare normal ca la o vârstă așa de fragedă, 11-12 ani, să am asemenea emoții la ore”, povestește Ioana.

„Câteodată aveam dureri de stomac înainte de teste sau înainte de ascultatul la tablă. Mi-era frică să vorbesc în public și tremuram efectiv. Era o presiune groaznică când știam că pot să fiu ascultată în fața clasei. Gândindu-mă acum, eu sunt convinsă că era o anxietate care se putea diagnostica, pentru că la 12 ani să tremuri așa când începe ora nu e normal.”

Presiunea școlii, dar și a părinților

„În Leiden, studenții s-au plâns că simt presiune atunci când anumiți profesori numesc randomly [la întâmplare] pe cineva din sală să răspundă la o întrebare, așa că profesorilor li s-a zis să nu mai facă chestia asta. Pe când eu așa am crescut, că trebuie să fii mereu pregătită și că nu există excepții.”

Mama ei a fost contabilă, iar tatăl ei e inginer constructor; părinții și-au dorit ca singurul lor copil să învețe la cel mai bun liceu din oraș. Presiunea pe care Ioana o simțea la clasă venea de la profesori, dar și de la părinți, pentru că a crescut într-un mediu în care performanța școlară era importantă.

După ce a fost diagnosticată cu ADHD la 17 ani, a înțeles de ce nu putea avea rezultate la fel de bune precum colegii ei. „În România e o lipsă de înțelegere față de copiii cu diverse tulburări: «Nu-i așa mare lucru, adaptează-te, fă cumva să fii la același nivel cu restul».”

A reușit să vorbească despre anxietatea pe care o avea la școală abia când a crescut. „Atunci nu realizam că nu-i normal, iar ca să-i poți spune cuiva, trebuia să-ți dai tu seama că ceva nu-i în regulă. Le-am zis alor mei că mă doare stomacul când intră profesorul în clasă de teamă c-o să iau o notă mică. Când au auzit chestia asta, am simțit că părinții mei s-au șocat. Au zis: «E OK, liniștește-te, orice notă iei e în regulă».”

Suferința de după decesul mamei

Când Ioana era în clasa a IX-a, mama ei a fost diagnosticată cu cancer în fază terminală. „În ultimele trei zile de-abia se mai mișca, nu mai putea să vorbească. Mă întindeam cu ea în pat și tot ce făcea era să se întoarcă pe cealaltă parte ca să n-o văd eu. Probabil că nu voia s-o țin minte așa. E monstruos când te gândești că era conștientă total și era în atât de multă durere.”

Stăm de vorba în camera Ioanei dintr-un apartament cu două camere din Haga, pe care l-a închiriat împreună cu Luna, colega ei de liceu și de facultate.

„Am fost la Urgență și ni s-a spus că ăsta e finalul, că nu mai avem ce să facem și singura soluție este să mergem acasă și să așteptăm. În dimineața în care a murit, tata a rugat niște prieteni de familie să mă ia la ei. M-a sunat câteva ore mai târziu să-mi spună că s-a întâmplat. Perioada asta e blurată în capul meu; am reprimat foarte multe chestii.”

După ce au aflat ce se întâmplă în familia Ioanei, părinții și profesorii au făcut o ședință și au încercat s-o sprijine în perioada de dinainte și de după moartea mamei. Profesorii îi spuneau că nu trebuie să dea test sau să răspundă și că poate să scrie un eseu când se simte pregătită.

Însă nu toată lumea a înțeles prin ce trecea. O angajată a școlii i-a reproșat: „Ți se pare normal să fii corigentă când tu ai mama cu cancer terminal acasă? Ți se pare că îi faci un bine?”.

Suferința a copleșit-o câteva luni mai târziu, când lumea din jur hotărâse deja că perioada de doliu s-a încheiat. Ioana a început să ia note mici la materiile esențiale și să chiulească de teamă c-o să fie ascultată. „Lumea nu înțelege că atunci când suferi o chestie atât de dramatică, la început nu-ți dai seama ce se întâmplă. La înmormântare eu eram aia care I was comforting everybody [consola pe toată lumea] și adulți, și copii.”

În România, nu l-a văzut niciodată pe psihologul școlii

În perioada aceea, Ioana a simțit că suferința ei e evaluată și că cei din jur stabilesc cât timp îi este îngăduit să sufere. „Oamenii spuneau despre mine: «Dar Ioana nu pare afectată, ea își trăiește viața, nu vedeți cum se distrează, ce fericită e». Simțeam că au apărut 100.000 de ochi în jurul meu și toți se uită la mine; [simțeam că] suferința e o performanță.”

Anxietatea ei a continuat până la finalul clasei a XII-a, când a fost amplificată de pandemie. În toți anii în care a fost elevă, nu l-a văzut niciodată pe psihologul școlii. Nici nu știe dacă un astfel de post exista în liceul ei.

„Au fost momente când eram luată la rost de față cu toată clasa: «Ce-i cu notele astea mici?» sau «Pune-te și învață». Și atunci se lăsa așa o liniște și toată lumea aștepta să se termine the lecturing [ținutul de predici]. Îți dai seama că-mi venea să intru în pământ. Cred că asta mi-a și amplificat rușinea de a fi expusă: problemele mele să fie vizualizate de toată lumea. Și am fost un copil care n-a cauzat probleme niciodată; notele erau singura problemă care nu deranja pe nimeni în afară de mine.”

Susținerea tatălui pentru orice decizie ar lua

Când avea 16-17 ani, Ioana și tatăl ei au trecut printr-o perioadă dificilă și au mers împreună la terapie de familie. „Era greu să ne înțelegem și să ne vedem problemele unul altuia, pentru că mama era persoana de mijloc când erau conflicte. Și pentru tata a fost greu, pentru că își dădea seama că sunt perioade de dezvoltare emoțională pe care o mamă le-ar gestiona mai bine decât un tată. Nu ne-a ajutat pe moment, dar ce s-a discutat în terapie s-a sedimentat în relația noastră și acum ne înțelegem bine. Mai ales în ultima vreme am simțit că încercăm tot mai tare să ne înțelegem unul pe altul.”

Tatăl ei a încurajat-o de când era mică să studieze în străinătate și discutau despre asta când mergeau împreună în vacanțe în Italia, Grecia sau Croația. „Tata mă susține când vine vorba de chestii legate de carieră, de stil de viață, de experiențe. Tot timpul îmi aduce aminte: «Dacă vrei ceva, te susțin, te ajut, sunt aici pentru tine». El s-ar bucura să fiu mai aproape de el, dar simt că s-ar bucura și dacă aș rămâne aici, pentru că știe că Olanda îmi oferă altfel de viață.”

„Așa de fericită am fost când mi-am dat seama că nu mai mergeam la examene cu frisoane!”

Când Ioana avea 13-14 ani, visa să se mute în Danemarca, pentru că citise despre conceptul Hygge și despre cât de fericiți sunt oamenii în Țările Nordice. În Danemarca nu a găsit însă o facultate de psihologie cu predare în engleză, iar Anglia tocmai ieșise din Uniunea Europeană. S-a hotărât să aplice la facultate în Olanda, la fel ca patru prietene de la ea din clasă.

Într-a XII-a a dat un examen online la Universitatea din Leiden și a pregătit un dosar cu un CV, o scrisoare de intenție, rezultatul de la testul Cambridge și foaia matricolă cu notele din liceu. A fost admisă condiționat, urmând să trimită diploma de bacalaureat după susținerea examenului. Admiterea i s-a părut simplă – n-au contat notele din liceu –, dar după ce a început facultatea și-a dat seama că selecția se face în primul an, când jumătate din studenți abandonează.

S-a angajat la un magazin de haine, câștigă 600 de euro pe lună

Ea și prietena ei din liceu, Luna, care studiază la aceeași facultate, au închiriat un apartament în Haga, la 21 de kilometri de Leiden – l-au găsit după câteva luni de căutare, pentru că Olanda se confruntă cu o criză de locuințe. Chiria e 400 de euro de persoană, fără utilități, iar transportul în comun costă în jur de 100 de euro lunar. Facultatea e 2.300 de euro pe an.

Pentru tatăl ei e un efort financiar s-o întrețină la facultate în Olanda și muncește foarte mult, dar e fericit că poate s-o sprijine. Ca să ia o parte din presiunea financiară de pe umerii lui, Ioana s-a angajat part-time la un magazin de haine din Zoetermeer, un orășel aflat la 16 kilometri distanță de Haga. Câștigă în jur de 600 de euro pe lună, însă vara trecută, când a muncit mai multe ore, a câștigat aproximativ 1.300.

În primul an de facultate, Ioana a continuat să se confrunte cu anxietatea, mai ales după ce bunica ei a murit, iar ea n-a putut să meargă acasă la înmormântare. „Nu puteam să fiu alături de familie și mă simțeam vinovată că tata e singur.” În perioada aceea s-a îngrășat 10 kilograme, apoi a slăbit brusc după ce a trecut printr-o despărțire și n-a mai putut să doarmă și să mănânce.

„Am vorbit cu îndrumătorii mei – avem niște persoane care se ocupă de problemele studenților – și prin ei am ajuns la terapie.” Universitatea oferă cinci sesiuni gratuite cu un psiholog, care i-a recomandat terapie pentru trauma de pierdere. A făcut câteva sesiuni online, în engleză, cu un psihoterapeut din Olanda.

„Simt o înstrăinare față de România”

La început o înspăimântau prezentările pe care trebuia să le țină în fața unei grupe de studenți. A observat însă că mediul academic din Olanda e mult mai relaxat decât cel din România și i-a dispărut frica de examene. „Așa de fericită am fost când mi-am dat seama că nu mai mergeam la examene cu frisoane!” Profesorii nu sunt formali și distanți, ca cei din România, și mănâncă la aceeași cantină cu studenții lor, care li se adresează pe numele mic și sunt încurajați să-și exprime liber ideile.

Când are de învățat, Ioanei îi place să meargă la biblioteca din Haga sau la o cafenea din centrul orașului, unde se întâlnește cu alți studenți. A fost interesată dintotdeauna de studiul minții umane și la 12-13 ani citea articole pe internet despre psihologie. La facultate, cursul ei preferat a fost cel despre conștiință.

După ce va termina facultatea, Ioana vrea să facă un master în psihologie clinică la Universitatea din Leiden și să rămână în Olanda. „Mie îmi place maxim aici. Mă bucur de stilul de viață studențesc și de tot ce am aici. Dar mi-e tot mai tare dor de casă și de mediul în care am crescut – de România, de tata, de prieteni. Încerc să fac mici chestii care să-mi aducă aminte: caut la alimentări europene produse românești, mă uit la emisiuni pe YouTube. [Simt] neliniștea asta că sunt departe și că mă înstrăinez de casă. E o chestie pe care am realizat-o recent: că, din păcate, simt o înstrăinare față de România.”