REPORTAJ. Nicoleta a plecat prima dată din țară în 2003. Visul ei a fost să trăiască în Italia: „Eram sătulă de țară și de muncit la câmp. Îmi doream să plec, să locuiesc într-un bloc în care să nu fie rece când mă mut dintr-o cameră în alta”

Jurnaliștii Elena Stancu și Cosmin Bumbuț (Teleleu.eu) călătoresc de 6 ani cu autorulota prin Europa și documentează comunitățile de români din diaspora. De recentele sărbători de iarnă, au vorbit cu românii din Forli, Italia. Aceasta este una dintre poveștile lor.

• Două dintre poveștile românilor din diaspora publicate pe Teleleu.eu (și pe Hotnews și Libertatea) au fost nominalizate pe lista scurtă la True Story Award, o prestigioasă competiție globală care premiază jurnalismul narativ.

Nicoleta și soțul său, Ionică Muntianu, 54 de ani, au venit prima oară în Italia în 2003, când poliția l-a prins pe Ionică fără viză și l-a expulzat. A doua oară și-au încercat norocul în 2006, când s-au stabilit la Forlì și au locuit la Gabriela, verișoara Nicoletei.

„Gabi mă lua cu ea la curățenie, pentru că nu-mi găseam de muncă”, povestește Nicoleta. „Dacă câștiga 20 de euro, mie-mi dădea 10, deși eu nu făceam cât ea, dar împărțea totul cu mine. Mă ducea pe bicicleta ei, pentru că nu știu să merg pe bicicletă, și pedala ea.”

Nicoleta e din Bârlad, județul Vaslui, iar Ionică din Buhuși, județul Bacău. Părinții Nicoletei au o casă la Ivești, la 12 kilometri distanță de Bârlad, acolo unde Nicoleta și-a petrecut vacanțele în copilărie lucrând la câmp și având grijă de păsări și de porci împreună cu fratele și cele două surori mai mici.

A fost învățătoare la Huși și educatoare la București. La Bârlad a locuit împreună cu Ionică în apartamentul părinților, iar la București au închiriat o garsonieră împreună cu surorile ei, care erau studente. Cele trei surori și Ștefan, fiul Nicoletei, dormeau într-un pat dublu, iar Ionică într-un pat de o persoană.

Visul ei a fost să trăiască în Italia, mai ales că în clasele V-VIII a făcut italiană la școală. „Noi nu aveam o casă a noastră, deci trebuia să stăm cu părinții mei la Ivești. Eram sătulă de țară și de muncit la câmp. Îmi doream să plec din România, să locuiesc într-un bloc în care să nu fie rece când mă mut dintr-o cameră în alta, că la țară faci foc aici, dar când te-ai dus la baie sau afară, îți îngheață picioarele.” Orașul Bârlad i se părea gri, urât și sărac, așa cum îl vede și acum.

În vara lui 2006, când Nicoleta a plecat în Italia (Ionică era deja acolo), Ștefan a rămas la Ivești cu bunicii; urma să-l revadă peste un an. Amintirea acelei zile îi frânge inima și acum, când izbucnește în plâns. „Cred că am încercat să șterg din memorie lucrurile astea care m-au afectat. Mi-aduc aminte că în ziua aia n-a vrut să mănânce nimic la prânz și nici nu voia să doarmă, el care dormea după-amiază – ca și cum simțea ceva. Avea o cămilă micuță pe care i-o adusese sora mea din Tunisia și se urca pe ea și încerca să mă facă să râd și nu voia să doarmă. Într-un final, nu știu cum, l-a adormit mama și tata m-a dus la Buhuși. Ca să pot să plec, nu m-am gândit că eu, de fapt, plec.”

După plecare ei, Ștefan, care avea trei ani, n-a vrut să mănânce și să doarmă câteva săptămâni. Se așeza pe prispa de la Ivești și se uita în gol, spre disperarea bunicilor care nu i-au spus Nicoletei ca să nu-i facă viața și mai grea.

Continuarea, aici.

Le puteți susține munca jurnaliștilor de la Teleleu.eu, aici.