Printr-o victorie zdrobitoare în alegerile din Ungaria, Péter Magyar și partidul său, Tisza, au reușit mai mult decât să obțină o majoritate constituțională care le-ar permite, teoretic, să demonteze regimul hibrid pe care fostul premier Viktor Orbán l-a construit cu migală timp de 16 ani. Înregistrând o victorie atât de impresionantă încât „să poată fi văzută de pe Marte”, ca să reiau parafraza unei declarații a lui Orbán după ce a câștigat alegerile în 2022, Magyar și Tisza au reușit să ofere lumii o lecție despre cum se învinge la vot un astfel de regim, scrie cercetătoarea Mihaela Herbel într-un text publicat astăzi de Hotnews.

• Mihaela Herbel este doctor în relații internaționale (2012), titlu obținut la Universitatea Babeș-Bolyai. A predat cursuri de profil la Facultatea de Istorie și Filosofie a UBB și a fost Robert Bosch Junior Fellow la Institut für die Wissenschaften vom Menschen (2011-2012) din Viena. În prezent, este cercetător independent în domeniul relațiilor internaționale.

Aflat la putere din 2010, Orbán a transformat Ungaria, considerată anterior o democrație consolidată, într-un regim hibrid (Bozóki and Hegedűs 2018) care, în urmă cu doar patru ani, părea de neclintit, chiar dacă întreaga clasă politică se unise împotriva sa. Din punct de vedere electoral, Orbán a reușit acest lucru ducând polarizarea la paroxism, prin mobilizarea naționalismului maghiar împotriva oricui și a orice părea străin: migranții sirieni, refugiații ucraineni, fostul său binefăcător George Soros, președinta Comisiei Europene și președintele Zelenski. Rezultatul a fost un sistem care a acaparat puterile statului, presa, economia și politica externă și asupra căruia premierul părea să aibă un control absolut. În acest proces, Orbán a produs și un model pentru autocrații de pretutindeni, dar mai ales din lumea occidentală, care l-au admirat și i-au copiat metodele.

Din 2024, de când Péter Magyar a apărut fulgerător pe scena politică, chiar din interiorul sistemului Fidesz, în urma unui scandal de corupție de proporții în care fosta președintă Katalin Novák și-a dat demisia după ce s-a aflat că a grațiat persoane condamnate pentru pedofilie, liderii democratici de pretutindeni îl urmăresc pe Magyar în speranța că le-ar putea oferi un model aplicabil în propriile lor circumscripții, care să rezolve poate cea mai mare dilemă a democrației occidentale actuale: cum învingi la vot un lider iliberal specializat în polarizare și care controlează întregul sistem politic cu o mână de fier?

Faptul că Magyar reprezintă un model se poate intui din anunțurile de felicitare care au curs în seara zilei de 12 aprilie din întreaga lume. Victoria Tisza, prezentată ca o revenire a Ungariei în Europa și în lumea democratică, a fost salutată, previzibil, de lideri europeni precum președintele Macron sau premierul Tusk. Dar faptul că inclusiv fostul președinte american Barack Obama a oferit felicitări publice sugerează că Partidul Democrat american urmărește atent victoria lui Magyar și încearcă să învețe lecții din aceasta, în perspectiva alegerilor de la jumătatea mandatului care vor avea loc la finalul lui 2026.

Dincolo de lumea vestică, victoria lui Magyar a fost salutată, din închisoarea Silivri de la Marea Marmara, de cel mai cunoscut candidat turc la alegerile prezidențiale, actualmente deținut politic, fostul primar al Istanbulului, Ekrem İmamoğlu. Victoria lui Magyar a devenit, de asemenea, un subiect fierbinte al emisiunilor de seară de la posturile de televiziune israeliene, unde chiar jurnalistul Amit Segal, supranumit de adversarii săi „toporul lui Netanyahu”, a vorbit pe larg despre asemănările dintre învinsul alegerilor din Ungaria, Viktor Orbán și actualul premier israelian Beniamin Netanyahu (Tarnopolsky 2026), pe care opoziția speră că îl va putea elimina odată pentru totdeauna de la putere în alegerile legislative programate pentru octombrie anul acesta.

Cu alte cuvinte, din Statele Unite până în Israel și din Turcia până în Cehia, opozițiile democratice se uită la Magyar și încearcă să înțeleagă cum ar putea aplica tacticile acestuia pentru a câștiga, la rândul lor, alegeri. În acest context, articolul de față își propune, în primul rând, să cartografieze „metoda Magyar”. În al doilea rând, articolul încearcă să arate cum ar putea fi aceasta aplicată în două regimuri hibride foarte diferite – Israel și Turcia, cu o relație din ce în ce mai tumultuoasă între ele, de care depinde soarta Orientului Mijlociu și cu care România are relații cruciale. Dacă Israelul abia a trecut pragul pentru a fi considerat regim hibrid, Turcia, multă vreme considerată un regim hibrid, a intrat, odată cu reprimarea opoziției, într-o fază de consolidare autocratică. Cele două țări ilustrază capetele opuse ale spectrului descris de conceptul de regim hibrid și reprezintă cazuri-test pentru ceea ce am numit „metoda Magyar”.

Pentru a atinge aceste obiective, articolul face abstracție de energia de invidiat a lui Magyar, capacitatea sa de a construi o mișcare politică de la zero, de a nu se lăsa dărâmat de valul de calomnii pe care regimul Orbán l-a aruncat asupra sa și, mai ales, nu discută despre foarte extinsa rețea de activiști pe care Tisza a trimis-o în toate secțiile de votare pentru a asigura un vot corect. Pentru că, așa cum a remarcat politologul Daniel Hegedüs, „faptul că alegerile din Ungaria vor fi libere și corecte nu era deloc garantat” (Hegedüs, 2026).

Articolul transformă în bază a analizei un concept prin care istoricul Stephen Kotkin a încercat să explice căderea regimurilor comuniste în perioada 1989–1991: societatea necivilă. Plecând de la această teorie, victoria lui Magyar ne învață că regimurile hibride cad atunci când „societatea necivilă” defectează, iar inovația sa pentru a face aceste defectări posibile a fost un discurs ideologic naționalist liberal.

Un regim hibrid cade după ce este abandonat: rolul societății necivile

Acum aproape două decenii, când lumea făcea încă eforturi să înțeleagă cum a fost posibilă căderea fără vărsare de sânge a regimurilor comuniste din Europa de Est și finalul Războiului Rece, iar politicieni și cercetători făceau apologia societății civile – a oamenilor care au ieșit în stradă scandând pentru libertate din Timișoara și București, trecând prin Praga și ajungând la Berlin – istoricul Stephen Kotkin, unul dintre cei mai apreciați biografi ai lui Stalin, a propus o teorie complet neortodoxă. Conform acesteia, protestele societății civile au fost importante pentru a produce finalul epocii comuniste, însă esențial pentru căderea comunismului a fost faptul că actorii care aveau materialul instituțional pentru a ține aceste regimuri în viață – ofițeri din serviciile de informații, politicieni din eșaloanele inferioare și alți birocrați – au încetat să mai creadă în aceste sisteme și, prin urmare, să își mai investească energia în a le proteja. Kotkin a numit această clasă „societatea necivilă” (Kotkin 2009).

La fel ca un regim autoritar, și unul hibrid depinde de elita sa, care îl ține în viață și mediază controlul liderului asupra întregului sistem. Dacă această elită defectează, „împăratul este gol”, iar sistemul care părea etern încetează să existe dintr-o dată (Yurchak 2006). Relația dintre liderii autoritari și elita lor se bazează, în general, pe o legitimitate tranzacțională (Bayulgen et al. 2018) – un fel de contract social implicit – în care elita care servește regimul se implică activ în susținerea acestuia în schimbul unor privilegii rezervate aproape exclusiv ei. Regimul se prăbușește treptat, pe măsură ce elita ajunge să își piardă încrederea în el sau să considere că acesta nu îi mai poate asigura privilegiile. Pierderea încrederii este un proces psihologic de durată, care are loc atât la nivel individual, cât și la nivel interpersonal. Odată declanșat, el duce la apariția defectărilor din interiorul regimului.

Practic, elita ajunge să abandoneze regimul prin astfel de defectări, care pot fi active sau pasive. Defectările active sunt cele vizibile, în care un membru al regimului trece de partea opoziției. În cazul ungar, am văzut numeroase astfel de defectări (Higgins and Rutai 2026), cum a fost cazul fostului șef de stat major al armatei ungare, generalul Romulusz Ruszin-Szendi, devenit candidat al partidului Tisza la aceste alegeri (Katuz 2025). Și alți ofițeri din armată sau din serviciile de informații au denunțat public relațiile regimului Orbán cu Rusia, unii dintre ei afișându-se chiar alături de Magyar. Dar defectările pot fi și pasive. Acestea se referă la membri ai elitei care încetează să se mai implice activ în apărarea regimului, ignorând lucruri pe care anterior le-ar fi sancționat sau chiar lucrând în culise pentru opoziție (Apolte 2022). În cazul ungar, Magyar a afirmat în multe dintre numeroasele sale apariții publice, începând cu primul său interviu de pe canalul de YouTube Partizán din 2024 (Partizán 2024), că se bucură de sprijinul unor „patrioți” din sistem.

Mai mult, putem presupune că înregistrările cu ministrul de externe Szijjártó și cu premierul Orbán, care arată faptul că aceștia au depășit pragul serviabilității față de ministrul rus de externe Lavrov (Cieśla 2026) și, respectiv, față de președintele Putin, ajungând la servilism, au fost realizate de servicii de informații. Totuși, nu este și, probabil, nu va fi vreodată clar dacă acestea au fost făcute de serviciile de informații ungare. Este însă posibil ca aceste înregistrări, extrem de importante în înfrângerea electorală a regimului Orban, să fi fost rezultatul unor defectări pasive din interiorul serviciilor ungare. Dacă defectările, fie ele active sau pasive, se generalizează, atunci sistemul devine o ficțiune care ajunge la faliment, pentru că nu mai controlează nici narațiunea, nici cetățenii.

Rețeta Magyar: cum se produce falimentul unei ficțiuni

Dacă victoria lui Péter Magyar în Ungaria ar fi o rețetă, care ar putea fi exportată și adaptată de actori politici care se confruntă în alegeri cu lideri ai unor regimuri hibride, atunci ea ar avea trei ingrediente: un defector din cadrul sistemului, cu un discurs care are, la rândul său, două componente: naționalism și liberalism. Cercetătoarea israeliană Yael Tamir a numit, încă din 1993, această combinație „naționalism liberal” (Tamir 1993). Identificarea și studierea acestei rețete sunt cruciale, deoarece victoria electorală împotriva unor lideri iliberali presupune cel puțin trei factori: un candidat credibil, o coordonare largă a opoziției și, mai ales, transformarea campaniei într-un referendum asupra liderului aflat la putere (Bunce and Wolchik 2011).

Primul ingredient: un defector celebru

Magyar a reușit să convingă societatea necivilă din Ungaria să defecteze, la modul activ, dar mai ales pasiv, din cadrul regimului Orbán, fiind el însuși un defector. Înainte de 2024, Magyar a fost, timp de 20 de ani, ca avocat de profesie, parte din acest regim, pe care l-a servit fie în calitate diplomatică, prin perioada petrecută în ambasada Ungariei la Uniunea Europeană, fie politică, în cadrul consiliilor de administrație ale mai multor instituții din Sistemul de Cooperare Națională (NER). Mai mult, ca soț al fostei ministre a justiției, Judit Varga, de care a divorțat în 2023, a fost parte din cercul restrâns al celor care luau deciziile în Ungaria.

Ca defector al acestui regim, după scandalul grațierilor din 2024, Magyar a avut un dublu avantaj. În primul rând, fiind parte din sistem, a știut unde să caute „scheletele”, adică probele legate de corupția societății necivile – numită de cercetătorul Bálint Magyar „stat mafiot” (Magyar 2016), pe care le-a expus public încă de la începutul campaniei sale. În al doilea rând, fiind integrat în acest sistem, putem presupune că Magyar a avut acces la o rețea extinsă de defectori pasivi, care i-ar fi putut furniza informații dezvăluite ulterior în campania sa anticorupție. Prin contrast, unui oponent din afara sistemului i-ar fi fost extrem de dificil atât să identifice „scheletele” regimului, cât și să câștige încrederea celor care dețin aceste informații.

Dar mai importantă decât toate acestea a fost lecția pe care Magyar a transmis-o „societății necivile” din Ungaria privind costurile defectării. El nu este, de altfel, primul defector de rang înalt din regimul Orbán. În 2015, Lajos Simicska, fost șef al ANAF-ului ungar și arhitect al imperiului financiar și mediatic al Fidesz, fost coleg de liceu și armată cu Orbán, a avut o tentativă de a întoarce armele împotriva acestuia (Walker 2018). Însă, după ce Orbán a câștigat alegerile din 2018, Simicska s-a retras pur și simplu din viața publică (Pethő 2019). Au existat și alte defectări, în diverse eșaloane ale regimului, însă toate s-au soldat cu ieșirea din viața publică a defectorilor, cel mai probabil de teama costurilor de imagine, politice sau chiar de libertate personală pe care le-ar fi putut suferi odată ce regimul ar fi exercitat presiune asupra lor.

Iar regimul nu l-a scutit nici pe Magyar de presiuni. Dimpotrivă, a încercat să îi transforme viața personală într-o armă împotriva candidaturii, inclusiv prin exploatarea relațiilor sale, nu întotdeauna amiabile, cu fosta soție, precum și prin „plasarea” unor iubite (Scheppele 2026). Rezistând tuturor acestor presiuni, Magyar a reușit să arate altor membri ai elitei că, în realitate, costurile defectării nu sunt atât de dramatice cum își imaginau. În același timp, a câștigat credibilitate în rândul celor care îi înțeleg cel mai bine experiența tocmai pentru că cunosc sistemul din interior. Astfel, este posibil ca rezistența sa în fața presiunilor să fi produs un efect de domino psihologic.

Al doilea ingredient: naționalism fără xenofobie

Regimul Orbán a transformat naționalismul maghiar în principala sa armă de supremație electorală, mobilizându-l în primul rând împotriva străinilor – de la simpli migranți sau refugiați care au ajuns la frontierele Ungariei până la nume grele ale finanțelor internaționale sau politicieni internaționali. Mai mult, a avut un succes considerabil în a-și eticheta toți foștii competitori politici drept „vânduți străinilor”, fie că a fost vorba de liberalii de la Momentum Mozgalom, care i-au făcut opoziție începând din 2011, sau de mult mai conservatorul Péter Márki-Zay, lider al opoziției și candidat la funcția de premier în alegerile din 2022. În această categorie a fost inclus și foarte energicul primar al Budapestei, Gergely Karácsony, el însuși un produs al unor alegeri primare în spatele căruia s-a unit întreaga opoziție și împotriva căruia regimul a declanșat chiar proceduri judiciare, după ce a îndrăznit să organizeze Parada Pride în capitală în vara lui 2025, în ciuda ordinelor explicite ale premierului.

Eticheta de „vânduți străinilor” s-a lipit relativ ușor de acești competitori, pentru că unii aveau experiență internațională sau pentru că alții erau liberali convinși. Cu o opoziție astfel construită, Orbán a reușit să se mențină drept singurul apărător al națiunii maghiare și să transforme naționalismul maghiar într-un hiper-naționalism, tocmai pentru că puțini dintre competitorii săi au îndrăznit să îl conteste frontal pe propriul teren ideologic.

Apoi a apărut Magyar pe scena politică și, încă de la primele mitinguri organizate în primăvara lui 2024 la Budapesta, la care au participat zeci de mii de oameni, a apărut învelit în steagul ungar și a reactivat limbajul național(ist) al revoluțiilor din 1848 și, mai ales, din 1956. Deși acest limbaj revoluționar are o componentă naționalistă, el nu a fost unul xenofob, iar Magyar a avut grijă să elimine orice urmă de xenofobie din discursul său.

Mai mult, a transferat acest vocabular al naționalismului fără xenofobie în acțiuni de campanie: a vizitat comunități defavorizate de romi din Ungaria și a desfășurat activități electorale inclusiv în localități considerate bastioane ale regimului Orbán, precum Győr, pe care l-a și câștigat în aceste alegeri. Pe plan internațional, a făcut vizite nu doar la Bruxelles, unde a devenit europarlamentar după alegerile europene din iunie 2024, ci și la Kyiv, unde a dus ajutoare pentru spitalele pediatrice afectate de bombardamentele ruse.

Adoptând acest lexic naționalist și dublându-l cu acțiuni care sugerau că naționalismul maghiar poate fi patriotic, dar nu xenofob, Magyar a reușit ceea ce niciun competitor al lui Orbán nu reușise până atunci: să spargă monopolul regimului asupra identității naționale. Invocând naționalismul civic al revoluțiilor de la 1848 și 1956, Magyar a intrat în logica „naționalismului liberal” teoretizată de Yael Tamir, care a arătat că, dezbrăcat de xenofobie, naționalismul poate deveni un indicator al „dreptului la cultură și la apartenență” (Tamir 1993).

Mișcarea pe care a construit-o pe baza acestui lexic și faptul că aceasta a câștigat pe 12 aprilie alegerile în Ungaria confirmă teza formulată de Tamir încă de acum 30 de ani: că evitarea limbajului patriotic sau naționalist de către elitele liberale este o greșeală strategică, care deschide drumul unor lideri populiști spre un naționalism fanatic (Tamir 1993).

Al treilea ingredient: liberalismul ca limbaj de audit al corupției

Istoria îl va reține pe Viktor Orbán drept părintele a ceea ce el însuși a numit „democrație iliberală”. Orbán a folosit o formă de naționalism populist pentru a câștiga alegeri după alegeri, iar apoi a mobilizat toată puterea conferită de aceste mandate pentru a elimina în mod sistematic orice urmă de liberalism din sistemul politic ungar. Din punct de vedere electoral, el a transformat convingerile liberale ale oponenților săi în arme împotriva acestora, punând semnul egal între liberalism și elitism și, mai ales, între liberali și „agenți străini”. În logica sa, cei care îi contestau puterea erau elite liberale care nu luptau pentru națiunea maghiară, deoarece aveau mereu „bagajele la ușă” și un loc primitor în bastioane ale liberalismului precum Bruxelles, capitala Uniunii Europene și una dintre principalele ținte ale atacurilor furibunde ale fostului premier.

Péter Magyar a contestat radical, dar implicit, aceste asumpții ale lui Orbán atât în privința liberalismului, cât și a Bruxelles-ului, transformându-le pe ambele într-un cu totul alt tip de discurs: unul al auditului necesar pentru combaterea corupției regimului Orbán. Încă de la primele sale manifestări electorale din 2024, Magyar a declarat că una dintre primele măsuri pe care le va lua ca prim-ministru va fi să solicite aderarea Ungariei la Parchetul European Anticorupție. Astfel, el a reușit o reîncadrare totală a Uniunii Europene în mentalul public maghiar, prezentând-o drept un garant al sanitizării instituțiilor ungare și al scoaterii lor din corupția în care au fost împinse de „statul mafiot” patronat de Orbán.

Cu alte cuvinte, liberalismul în discursul lui Magyar are două funcții: prima este transformarea sa într-un limbaj anticorupție, iar a doua este convertirea sa într-un model aspirațional, care poate garanta că bunurile publice sunt distribuite echitabil pentru toți cetățenii, nu doar către societatea necivilă patronată de regim. Astfel, liberalismul devine un instrument al patriotismului, așa cum a fost și în 1848 și 1956, prin care Magyar expune corupția și incompetența din sistem, dar construiește și un model aspirațional despre cum ar putea arăta livrarea serviciilor publice în Ungaria dacă țara ar adopta și o formă de liberalism.

Rețeta Magyar pentru schimbarea, cel puțin electorală, a unui regim hibrid are, așadar, trei componente: un defector celebru care adoptă un discurs naționalist, dar nu xenofob, și care reușește să portretizeze liberalismul drept o formă de patriotism. Acest discurs poate fi denumit, pe urmele lui Yael Tamir, „naționalism liberal”.

Faptul că rețeta Magyar a avut succes în a câștiga alegerile din 12 aprilie o transformă într-un instrument de învățare transnațională (Musil and Yardımcı-Geyikçi 2024) pentru toți politicienii care se confruntă în alegeri cu un patriarh iliberal sau chiar autoritar. Secțiunile următoare discută posibilitatea aplicării acestei rețete în două dintre țările din afara Europei care vor constitui studii de caz pentru rețeta Magyar și care sunt conduse de doi veritabili patriarhi: premierul israelian Beniamin Netanyahu și președintele turc Recep Tayyip Erdoğan.

Israel 2026: un „Torah bad boy” sionist, dar mai puțin liberal

În vederea alegerilor legislative din 27 octombrie din Israel, electoratul se împarte în două mari tabere: tabăra „always Bibi” și tabăra „never Bibi”. Faptul că porecla actualului premier apare în denumirea ambelor tabere îi confirmă statutul de figură aproape patriarhală a scenei politice israeliene. Ajuns pentru prima dată la putere în 1996, pe fondul dispariției unuia dintre principalii arhitecți ai Acordurilor de la Oslo, premierul Ițhak Rabin, asasinat de un extremist evreu în 1995, Netanyahu a fost de la început un opozant al păcii cu palestinienii. A pierdut puterea în 1999 în fața lui Ariel Sharon și a revenit ulterior la putere după ce acesta a fost incapacitat de un atac cerebral survenit atât din cauza vârstei, cât și a contestărilor politice radicale generate de decizia sa de retragere unilaterală din Gaza în 2005. Din 2009, de când deține puterea aproape neîntrerupt – fiind înlocuit doar pentru scurt timp în perioada 2021–2022 – Netanyahu a transformat țara într-un regim hibrid moderat, mai ales prin încercările sale de a subordona sistemul judiciar sau prin atacurile tot mai frecvente la conducerea armatei și a serviciilor de informații (Yaniv and Mack 2026).

În alegerile legislative din acest an, el este contracandidat de mai multe figuri de prim-plan, printre care se numără fostul premier Yair Lapid. Însă figura care ar putea coagula electoratul din tabăra „always Bibi” în tabăra „never Bibi”, așa cum a mai încercat o dată, în alegerile din 2021, după care a devenit chiar prim-ministru, este Naftali Bennett. Acesta este o figură asemănătoare cu Magyar: un defector cu un limbaj naționalist și, pe alocuri, extremist, căruia îi lipsește, în general, componenta liberală. Poate chiar mai mult decât Magyar în raport cu Orbán, Bennett este un defector nu doar din sistemul creat de Netanyahu, ci mai ales din cercul său intim, fiind, în perioada 2006–2008, când Netanyahu era liderul opoziției, șef de cabinet al acestuia (Kershner 2021).

Mai mult, Bennett are în biografia sa toate credențialele care îl recomandă drept un candidat naționalist: a fost luptător în unitățile de elită ale armatei israeliene, Sayeret Matkal și Maglan, în timpul serviciului militar obligatoriu, iar ulterior rezervist care a luptat în al Doilea Război din Liban din 2006. Este de asemenea un evreu ortodox, poartă kippa și aparține curentului sionismului religios. În ceea ce privește chestiunea palestiniană, a fost considerat chiar mai la dreapta decât Netanyahu: respinge soluția celor două state și susține anexarea zonei C din Cisiordania, desemnată prin Acordurile de la Oslo II din 1995 drept zonă aflată sub control militar și administrativ israelian (Ziv 2025). Ideologia sionismului religios este și motivul pentru care Bennett este extrem de popular în rândurile naționaliștilor evrei și ale coloniștilor.

În ceea ce privește liberalismul, Bennett este un liberal economic, care pare că încearcă o convertire la o formă de centrism politic. După ce a devenit prim-ministru, în perioada 2021-2022, a încercat să se poziționeze ca o figură capabilă să unească taberele profund divizate ale societății israeliene. Spre exemplu, a condus o coaliție din care făcea parte partidul arab islamist Ra’am, a dovedit o neobișnuită deschidere față de comunitățile de beduini din deșertul Negev, dar, mai ales, a încercat să implementeze față de palestinienii din Cisiordania o politică de susținere a autonomiei acestora inspirată de unul dintre consilierii săi, filosoful Micah Goodman (Ziv 2025). Bennett pare să continue această linie a centrismului și în campania pentru alegerile din octombrie, propunând pentru noul său partid, „Bennett 2026”, o listă pe care o numește „echipa de reparație a Israelului”, pe primele locuri ale căreia se află două femei cu experiență guvernamentală (Klein 2026).

Din punct de vedere al politicii externe, oportunitatea pentru un liberalism de audit și reparație în contextul campaniei electorale vine pe fondul hemoragiei severe de reputație pe care Israelul a suferit-o la nivel global după războiul declanșat în urma atacului terorist al Hamas asupra comunităților din sudul țării, la 7 octombrie 2023. De atunci, Israelul a purtat cu succes un conflict pe care fostul ministru al apărării Yoav Gallant l-a numit „războiul pe șapte fronturi”: împotriva Hamas în Gaza și Cisiordania, împotriva Hezbollah în Liban, a Houthi în Yemen, precum și pe fronturile din Siria, Irak și Iran.

Totuși, Netanyahu este acuzat de două lucruri: în primul rând, că aceste războaie au fost posibile din cauza eșecului grav al apărării Israelului la 7 octombrie 2023, pentru care ar trebui să își asume responsabilitatea politică. În al doilea rând, că, din octombrie 2023, guvernul israelian condus de „Mr. Security” nu a reușit să opereze eficient pe ceea ce poate fi considerat al optulea front: războiul informațional. Confruntat cu acuzații de genocid în Gaza, pornite inclusiv din cazul intentat de Africa de Sud la Curtea Internațională de Justiție, Israelul a pierdut o parte considerabilă din simpatia publicului global, mai ales după ofensiva terestră din Gaza și, în 2026, după ofensiva din Liban și operațiunea aeriană comună cu Statele Unite împotriva Iranului, „Epic Fury”.

Dacă opoziția a susținut aceste operațiuni militare, acordul de încetare a focului pe care administrația Trump l-a agreat recent cu Iranul l-a determinat pe contracandidatul lui Netanyahu, Yair Lapid, să îl considere responsabil pentru pierderile de reputație suferite de Israel în ultimii trei ani (Times of Israel Staff 2026). În acest context, ideea recâștigării statutului global al Israelului prin activarea celui de-al optulea front începe să se contureze ca temă de campanie a opoziției, în contrapondere la populismul securitar (Levi and Agmon 2021) al lui Netanyahu. Prin urmare, în Israel, liberalismul poate deveni un instrument de audit atât în domeniul securității, cât și în cel al diplomației publice, pe lângă corupția regimului, care este deja nu doar o temă de campanie, ci și obiectul unor proceduri judiciare.

În mod paradoxal, cazul israelian nu ilustrează doar dificultățile de aplicare a rețetei Magyar, ci în primul rând limitele rețetei Orbán. Cu toată determinarea sa de a domina scena politică israeliană, de la presă la sistemul judiciar, premierul Netanyahu a reușit în ultimii 17 ani să transforme Israelul doar într-un regim care poate fi descris drept hibrid moderat. Aceasta pentru că, așa cum a spus memorabil Golda Meir încă din anii ’60, să conduci Israelul înseamnă să conduci o țară „de milioane de prim-miniștri” (Katz 2024). Cu alte cuvinte, Israelul nu duce lipsă de defectori, așa cum o arată și scena sa politică foarte fragmentată. Problema în Israel, mai ales după 7 octombrie și alunecarea societății israeliene spre dreapta, este regăsirea unei forme de liberalism pe care o majoritate covârșitoare să o susțină, nu să o respingă drept „elitism de Tel Aviv” și care să ducă la o victorie electorală de tipul Magyar.

Turcia 2028 – o platformă liberală post-politică, dar nu naționalistă și un candidat incert

Victorios în alegerile din 2002 și devenit premier în 2003, după ce fusese primar al Istanbulului, perioadă în care făcuse închisoare pentru că recitase în public un poem islamist după lovitura de stat militară din 1997 (Yavuz and Öztürk 2023), actualul președinte turc Recep Tayyip Erdoğan a fost considerat în epocă un exponent, dacă nu al liberalismului, măcar al liberalizării. Această percepție se explică prin istoria Turciei începând cu declararea republicii în 1923. De atunci și până în 2002, sistemul politic turc a fost dominat de o veritabilă societate necivilă – sau ceea ce în România am numi „stat paralel” – formată din birocrați și, mai ales, armată. Aceasta și-a asumat rolul de a păstra moștenirea fondatorului republicii, Mustafa Kemal Atatürk (Denizeau 2024), cu orice preț. În patru momente – 1960, 1971, 1980 și 1997 – armata a sacrificat democrația turcă pe altarul republicii, dând lovituri de stat și instaurând în trei rânduri dictaturi militare, pentru a proteja regimul fie de forțele de stânga, fie de cele islamiste.

Partidul AKP condus de Erdoğan a venit la putere asumându-și mandatul de a demantela acest sistem de gardieni ai kemalismului (Akkoyunlu 2024) și de a institui o democrație funcțională. Însă, în timp, a înlocuit societatea necivilă a armatei cu propria sa societate necivilă. Consolidându-și puterea în acest mod, Erdoğan a transformat Turcia într-un regim clasificat drept hibrid de mai bine de zece ani. Totuși, pe 19 martie 2025, regimul AKP a intrat într-o fază de consolidare autocratică (Esen and Gumuscu 2025), arestându-l pe primarul Istanbulului și candidatul partidului fondat de Atatürk, CHP, la prezidențialele programate pentru 2028.

În alegerile locale pentru primăria Istanbulului din 2019, Ekrem İmamoğlu s-a prefigurat drept un „Magyar avant la lettre”. A dus o campanie construită în jurul sloganului „iubirii radicale” (CHP 2019), potrivit căruia opoziția trebuie să vorbească și cu electoratul regimului, punând bazele ideologice ale unui populism de stânga care reușește să depolarizeze (Esen and Gumuscu 2019) folosind valorile umanității pe baza cărora stânga anatoliană încercase încă din anii ’90 să redefinească kemalismul (Yavuz and Öztürk 2023). Victoria lui İmamoğlu în cele două runde ale alegerilor locale din 2019 – prima rundă fiind anulată de regim (Wutrich and Ingleby 2020) – a arătat că un populism soft poate funcționa pe o scenă politică dominată de polarizare acerbă.

İmamoğlu a avut un mandat de succes la Istanbul, axat pe modernizarea serviciilor şi a infrastructurii publice și a continuat în paralel tema „iubirii radicale”. Acest lucru l-a făcut din nou câștigător în alegerile locale din 2024 și l-a transformat într-o figură națională, pe care partidul său se pregătea să o propună drept candidat la prezidențialele din 2028. Acest proces a fost întrerupt de arestarea sa din 19 martie 2025, sub acuzații de corupție și spionaj, considerată de opoziția turcă drept „o lovitură de stat judiciară” (Tecimer 2025).

Imediat după arestare, İmamoğlu a fost dus la complexul penitenciar Silivri, de pe malul Mării Marmara, unde se află și în prezent, închis împreună cu alte mii de opozanți ai regimului – de la politicieni la jurnaliști, artiști și simpli cetățeni. Este în continuare activ pe rețelele sociale, unde postează prin intermediul avocatului său, folosind același limbaj incluziv care l-a consacrat. În paralel, apare la procese, unde se confruntă cu acuzații de corupție și cu un rechizitoriu pe baza căruia procuratura cere 2430 de ani de închisoare. Din martie 2025, partidul și familia sa duc o campanie pentru eliberarea sa, care devine din ce în ce mai internațională, odată cu sprijinul primit în Europa, mai ales din partea unor politicieni de stânga sau primari europeni, precum Dominic Fritz. Totuși, este puțin probabil ca o candidatură a lui İmamoğlu să se concretizeze în 2028, atât pentru că este în continuare deținut, cât și pentru că, anterior arestării, regimul i-a anulat diploma de licență, obținută cu peste 30 de ani în urmă, condiție obligatorie pentru candidatura la președinție conform legislației electorale.

În paralel, în culisele regimului se desfășoară o luptă intensă, dar invizibilă, pentru succesiunea lui Erdoğan, ajuns la o vârstă venerabilă și afectat de probleme de sănătate, dar mai ales împiedicat de legislația electorală să candideze pentru un al treilea mandat. Principalii candidați din interiorul regimului, considerați cu șanse reale de succesiune, sunt actualul ministru de externe Hakan Fidan și ginerele președintelui, Selçuk Bayraktar (Ciddi and Doran 2026), proprietarul companiei de armament Baykar, care produce deja celebrele drone ce îi poartă numele. Niciunul dintre aceștia nu îndeplinește însă condițiile pentru a deveni un „Magyar turc”, întrucât este puțin probabil să defecteze și chiar mai puțin probabil să adopte o agendă a naționalismului liberal care le-ar putea oferi credibilitate dincolo de propriul electorat.

De cealaltă parte, dacă nu îl va putea impune pe İmamoğlu drept candidat la președinție, CHP are de ales între actualul primar al Ankarei, Mansur Yavaş și președintele partidului, Özgür Özel (Ciddi and Doran 2026). Ambii au credibilitatea liberală necesară, la fel ca İmamoğlu, însă doar Yavaş poate fi considerat un insider, deși nu unul de rang înalt. Ca primar al Ankarei, unul chiar foarte eficient, este de așteptat să aibă conexiuni în interiorul sistemului. Deocamdată însă, mandatele de succes pe care le-a avut la Ankara nu i-au adus decât o serie de proceduri judiciare declanșate împotriva sa, precum și arestarea recentă a unuia dintre colaboratorii săi, președintele filialei CHP din Ankara, Sayın Ümit Erkol. Candidaților liberali turci le lipsesc așadar pârghiile în interiorul sistemului.

Pe această listă de candidați posibili, dar improbabili pentru a deveni un „Magyar al Turciei”, poate fi menționat și fostul premier Ahmet Davutoğlu, arhitect al politicii externe turce actuale, chiar dacă a părăsit regimul în 2016 în urma unor neînțelegeri cu Erdoğan. Davutoğlu are multe dintre atributele unui „Magyar turc”, lipsindu-i doar credibilitatea liberală și, poate mai esențial, un partid mare care să îl susțină, în condițiile în care Partidul Viitorului, pe care îl conduce, deține doar 4 mandate dintr-un total de 600 în Marea Adunare Națională de la Ankara.

Cazul turc ilustrează așadar un aspect subliniat în literatura comparată despre Turcia și Ungaria: dacă Ungaria nu ar fi fost membră a Uniunii Europene, Magyar nu s-ar afla astăzi în poziția de a prelua biroul prim-ministerial din Karmelita, ci ar fi avut șanse semnificativ mai mari să ajungă, asemenea lui İmamoğlu, în închisoare (Șar 2026).

Acest caz evidențiază deci două aspecte. Primul este că o strategie post-politică precum „iubirea radicală” are tracțiune electorală chiar dacă este, în esență, o metodă anti-naționalistă, pentru că nu atacă frontal regimul în numele națiunii, precum metoda Magyar. Este, de asemenea, o metodă care ignoră naționalismul din ce în ce mai fervent al tinerilor turci. Aceștia au redescoperit figura lui Mustafa Kemal Atatürk ca reper secular care le ghidează opoziția față de naționalismul islamist al regimului Erdoğan (Denizeau 2024). De altfel, tinerii turci și-au manifestat creativ naționalismul secular în stradă, în contextul marilor proteste care au urmat arestării lui Imamoğlu (Saraçoğlu 2026).

În al doilea rând, cazul turc ilustrează  dificultatea de a propune candidați credibili în alegeri într-un regim hibrid care a trecut pragul consolidării autoritare, în care represiunea nu doar sancționează opoziția, ci transmite sistematic întregii societăți necivile un semnal clar privind costurile defectării. Acest semnal a devenit explicit mai ales după tentativa eșuată de lovitură de stat din 2016, urmată de o epurare sistematică a birocraților suspectați de „gülenism”.

Concluzii

Purtând steagul Ungariei într-o mână și manualul anticorupție în cealaltă, Péter Magyar a reușit nu doar să câștige niște alegeri istorice, ci și să obțină o majoritate constituțională într-un sistem electoral construit meticulos pentru a limita accesul opoziției la putere. Acest articol a încercat să explice cum a funcționat rețeta Magyar din punct de vedere ideologic, pentru a convinge nu doar electoratul din bazinul Fidesz, ci, mai important, societatea necivilă din Ungaria – adică elita regimului Orbán. Faptul că societatea necivilă nu a intervenit în măsura în care ar fi putut-o face sau că anumite segmente ale acesteia au colaborat din culise cu Magyar a descătușat energia societății civile pe care am văzut-o la vot și desfășurându-se splendind în stradă, de la Budapesta până la Nyíregyháza și din Debrecen până la Miskolc.

Foarte diferite între ele din numeroase puncte de vedere, cazurile de „export” ale metodei Magyar pentru a învinge electoral un regim hibrid discutate anterior, respectiv Turcia și Israelul, ilustrează dificultatea aplicării acesteia atât în Europa, cât mai ales dincolo de ea. Mai important însă, ele arată cât de greu este de implementat această rețetă în sisteme politice care nu doar că sunt regimuri hibride, dar în care opoziția este fie de dreapta, fie de stânga.

În cazul Israelului avem o opoziție de dreapta, care a produs defectori și o formă de naționalism nu complet lipsită de xenofobie, dar care are dificultăți în a introduce în programul său electoral ideea de liberalism ca instrument de audit dincolo de dimensiunea sa procedurală centrată pe anticorupție. Aceasta pentru că, într-o accepțiune mai extinsă, liberalismul ar presupune inclusiv acordarea de drepturi egale tuturor populațiilor care trăiesc sub control israelian. În cazul Turciei avem o opoziție de stânga, care a reușit să producă un excepțional manual liberal de campanie pentru a câștiga „inimile și mințile” electoratului regimului, sub forma „iubirii radicale”, însă a întâmpinat dificultăți majore în a produce un defector din interiorul sistemului sau măcar colaborări suficient de solide cu societatea necivilă pentru a evita ca simbolul „iubirii radicale”, primarul İmamoğlu, să fie închis în „cimitirul opoziției” din Turcia reprezentat de închisoarea Silivri.

România are nu doar un „Magyar”, ci chiar doi

Constituind doar o primă încercare de a cartografia metoda prin care Magyar a câștigat alegerile din Ungaria, acest articol are numeroase limite. Una dintre ele este faptul că, în mod deliberat, ignoră implicațiile victoriei sale asupra României. Aceste implicații au fost dezbătute intens în ultimele zile în presa românească, însă un aspect mai puțin discutat este faptul că România are nu doar un „Magyar”, ci chiar doi.

Ambii sunt mult mai puțin spectaculoși și au vieți personale mult mai puțin dramatice decât cea a lui Magyar însuși. Atât președintele Dan, cât și premierul Bolojan sunt actori intimi ai sistemului politic românesc, care au fost scoși din marginalitatea în care au fost menținuți în politica națională doar de circumstanțele cu totul excepționale ale alegerilor prezidențiale anulate din 24 noiembrie 2024. De asemenea, ambii au găsit modalități proprii de a combina steagul României cu manualul anticorupție, ceea ce le atrage critici din partea electoratului lor dur, dar le poate aduce și simpatii în zona non-liberală.

Dar mai important decât similitudinile dintre premierul-ales Magyar și președintele Dan, respectiv premierul Bolojan, este faptul că aceștia din urmă oferă o analogie utilă pentru a răspunde la poate cea mai importantă întrebare post-electorală din Ungaria: va reuși Magyar să demonteze regimul hibrid construit de Orbán în ultimii 16 ani? Optimiștii invocă retorica decisivă a premierului-ales încă din a doua zi după alegeri, adică solicitările de demisie adresate mai multor șefi de instituții, inclusiv președintelui Tamás Sulyok, chiar înainte de primirea oficială a mandatului de formare a guvernului.

Cei mai rezervați, însă, înțeleg că este o mare diferență între a învinge electoral un regim hibrid și munca necesară pentru a-i reduce sau chiar anula consecințele instituționale. Pentru aceștia, turbulențele din politica românească post-2025 și numeroasele compromisuri pe care președintele Dan și premierul Bolojan le-au făcut în ultimul an, criticate intens de electoratul lor, sunt indicatori care i-ar putea ajuta să înțeleagă unde s-ar putea situa guvernul Magyar peste un an.

*text apărut inițial pe Contributors.