Robinetul depresiei romanesti si jumatatea goala a paharului

Un recent schimb de scrisori intre doi reputati jurnalisti ― Dan Tapalaga (Hotnews.Ro) si Radu Moraru (B1TV) ― a dus in actualitate tema „genei nationale”, disecata cu luciditate si pesimism, cu disperare si speranta. Cu ce masura cantarim succesele si esecurile Romaniei, cand vrem sa evitam capcana iluziilor, dar si injuriile gratuite? E intrebarea care framanta nu doar breasla gazetarilor, ci si pe omul de pe strada, o mana de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei si, foarte curand, constiinta alegatorilor aflati in cabinele de vot.

Mai intai, sa observam ca tentatia negativismului si voluptatea imprecatiei are o veche istorie la romani. Spritul critic, verbul chirugical sau denuntarea pacatelor tarii intr-o baie acida de adjective alcatuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fara remuscari a conationalilor denota vitalitate interioara si integritate morala – s-ar spune.

Gasim aceasta forma mentis in scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la inceputul secolului XVIII, descria nemilos toate naravurile proaste ale moldovenilor: „ingamfarea si cu trufia le sunt lor mama si sora; (…) betia nici nu li-i urata, nici nu se prapadesc dupa ea; (…) nu numai ca nu-s iubitori de carte, ci, aproape toti, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc ca nu-i nici un fel de pacat, necum un omor (…) E totusi de laudat si de inaltat cu vesnice elogii ospitalitatea pe care le-o arata calatorilor si noilor sositi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Slusanschi, p. 304-307).

La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, infierand atat in poezie, cat mai ales in presa, conspiratia prostiei, ipocrizia demnitarilor si uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine daca in polemica am fi scutiti cel putin de acel ton lins si gudurator al acelora dintre patriotii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine si c-o parte si cu alta, care se folosesc atit de venirea la putere a albilor si cit si de aceea a rosilor” ([16 sept. 1880], Opere XI, 1984, p. 333).

Jumatate de veac mai tarziu, tanarul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru Romania Mare intr-o cugetare apocaliptica, traind deopotriva utopia devianta politic si o enorma deziluzie sentimentala: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie sa-l strabata sufletul romanesc” (Schimbarea la fata [1936], p. 208). In sfarsit, dupa iesirea din comunism, H.-R. Patapievici revenea la acelasi canon literar al hiperbolei, rostind pe un ton vehement, desi aparent resemnat, urmatorul diagnostic: „la romani, libertatea este tihna de-a spune bancuri. In numele acestui ideal, romanii si-au denuntat rudele, au acceptat sa-si doneze tara (cazul insulei Serpilor)…” (Politice, 1996, p. 54).

Sunt aceste jerbe polemice altceva decat expresia unui amor refuzat? Ghicim in spasmul lor agonic dorinta de mai bine pentru o tara deja napastuita „supt vremi”? Dar, pe langa biciuirea nesimtirii colective, penita acelorasi mari scriitori s-a risipit si in multe exercitii de admiratie. Eruditia lui Cantemir a smuls laude din partea savantilor berlinezi sau moscoviti. La numai 33 de ani, Eminescu innoise definitiv limba romana. Emigrat in Franta, Cioran a continuat sa elogieze satul romanesc, visand la un Rasinari-arhetipal. In sfarsit, Patapievici a fost tradus in limbi de circulatie, a ctitorit o revista remarcabila, acceptand in ultimii cinci ani meseria ingrata de birocrat-promotor al culturii romane in spatiul international.

Cand intersecteaza geniul sau inteligenta, patosul negatiei nu slujeste reaua-vointa sau frivolitatea. Dupa redactarea diagnosticului clinic, creatorul trece indata la faza (si fraza!) de constructie. Ce fac insa jurnalistii sau oamenii politici (ii exclud din numaratoare pe patriotii sarmalei si limbutii de serviciu)?

Fascinatia negativului

In tot acest proces de autocunoastere, importanta este nu doar numirea pacatelor poporului, ci cuvantul ales. Cum eviti sentimentalismul searbad fara sa cedezi instinctului masochist? Care etos te stapaneste? Cum sa pronunti fraze adevarate, fara sa ingropi ultima oaza de frumusete? Cu ce finete vei deschide rana avand totusi intentia vindecarii? Propui o terapie sau inviti mai degraba la infirmitate perpetua, suicid ori delasare? Te limitezi la moralism (mimand, asadar, complexul de superioritate) sau cauti, din sinceritate, sa pricepi cauzele dezorientarii sau radacinile stagnarii psihologice? Acestea sunt intrebarile pe care si le pune orice om responsabil, manuitor al cuvantului si formator de opinie.

Or, in presa noastra, voluptatea negatiei atinge frecvent limita urii de sine. La un foarte urmarit post TV, stirile de la ora cinci ne prezinta in continuare o Romanie plina de violatori, nimfomane sau descreierati. E un an de criza si telecomanda descopera fie un carnaval lubric, fie o fauna plina de reptile, batracieni sau nevertebrate. Suntem deja la ani lumina de retorica lui Cantemir, Eminescu, Cioran sau Patapievici.

Scormonind in hazna, producatorii cauta sa niveleze prin amestec si contaminare, iar nu sa diferentieze prin eleganta ori discernamant. Problemele grave, dar remediabile, dispar intr-o isterie rozalie. Micile tragedii de budoar capata, in schimb, dimensiuni cosmice. Titlurile de scandal scufunda reperele normalitatii. Vestile bune, zvonurile datatoare de speranta, licarul de umanitate al unei conversatii – toate acestea nu „mai trec” pe sticla.

La un hotar distanta de cloaca zurliilor, cativa insi mai spalati vorbesc despre dictatura interna si deplang izolarea tarisoarei pe mapamond. Tot fascinatia negativului, desi intr-un alt montaj, la cheie. In sfarsit, in sfera falsei neutralitati se ascund plictisitii, cei sleiti de puteri si foarte comozi in generalizari. Confruntati poate cu monumente intolerabile de stupiditate autohtona, multi dintre acestia au facut un ideal din „exilul cu orice pret.”

Vesti mai bune

Care este solutia? Debransarea regulata de la robinetul depresiei si privirea catre jumatatea goala, inca neotravita, a paharului. Acest „vid” din spatiul nostru public poate fi ocupat si cu fapte cinstite. Sunt si lucruri decente care se intampla in aceasta tara — entitatea simbolica pe care Borat & co. vor s-o reduca la ironii gaunoase si stereotipuri rasiste. Romania nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, dupa cum America profunda e mult mai mult decat barfa din Las Vegas. Jurnalistii au obligatia de-a rostogoli si altceva decat impresia fugitiva a vulgului sau imprecatia studiata a elitei.

Spiritul Bucurestiului nu dainuie prin Vanghelie, dupa cum Academia Romana nu e „garantata” de fostii securisti, reciclati in figuri ecumenice. Pe langa monumentalizarea kitsch-ului in palatele rromilor locali, mai exista si culele din Oltenia sau bisericile de piatra din Hateg. Tribunul Adrian Paunescu a muls zeci de ani o zestre dubioasa de notorietate, dar tot victima Hertha Müller, despre care cenaclul Flacara nu stia nimic in anii ’80, a fost cea care a convins juriul Nobel la Stockholm. Cristian Adomnitei a ipostaziat abisul mediocritatii la Ministerul Educatiei, dar chiar si numai in postura de candidat, dl Daniel Funeriu, venit din laboratoarele de la München, ne-a spalat parca rusinea.

Sa ne plangem oare pentru douazeci de ani risipiti? Sa mai crosetam o alta exegeza la „neantul valah”? Poate, dar nu sub privirile bland-inseninate ale nonagenarului Mihai Sora, patriarh al filozofiei romanesti contemporane si fost elev al lui Mircea Eliade – un om care, desi ramas captiv in spatele Cortinei de Fier, a stiut sa ofere timp de cinci decenii carti de intelepciune, sfaturi curative, solutii pragmatice, remedii tonifiante.

Bref, numai plecand de la revalorificarea individualitatilor exceptionale — sau macar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depasi revolta in fata colectivitatii (concreta sau abstracta). Nu e nevoie sa te lingusesti, pentru a putea lauda. Nu esti neaparat propagandist daca, printre critici pertinente si confruntari deschise, comiti si „gafa” unui mic elogiu. O tara nu poate fi urnita din loc doar cu blesteme, prapori, tanguiri si jelanii. E bine si sanatos ca, din cand in cand, sa optam pentru vesti mai bune, echilibru si moderatie.