Sari direct la conținut

România nu este o nație de hoți

Contributors.ro
Ovidiu Cristinel Stoica, Foto: Arhiva personala
Ovidiu Cristinel Stoica, Foto: Arhiva personala

Cred sincer că, dacă românilor li s-ar da de ales între două partide perfect identice în toate aspectele, singura diferență fiind că într-unul se află condamnați penal, care urmăresc slăbirea justiției, marea majoritate a românilor ar alege partidul cinstit. Nu pot să demonstrez asta, pentru că în clipa de față pare că e taman pe dos. Așa că mă întreb, unde sunt acești oameni? Cred că e o iluzie că singurii dintre ei sunt la proteste sau scriu chestii “subversive”, haștăguite: #rezist, #farapenali, #justitienucoruptie. Oricât de incredibil ar părea, cred că ei sunt peste tot, dar nu ne mai vedem între noi. O ceață densă ne împiedică să ne vedem unii pe alții.

Cele două ipoteze vehiculate sunt că ceața e creată de PSD+ALDE, respectiv de “statul paralel”. N-are rost să le discut și eu, ambele au fost întoarse pe toate fețele de ambele tabere. Pentru #rezist e clar că prima explicație e cea adevărată, întrebarea e de ce ceilalți se ambiționează să o creadă pe a doua? De ce atât de mulți oameni ignoră manipularea pe față și o văd doar pe cea ipotetică, invizibilă?

Alt mister e: unde au dispărut cei care au fost atât de mulți în stradă la protestele contra OUG13? Părea că acea ordonanță a declanșat o reacție în lanț, care nu se va opri înainte de a cuprinde toată țara.

Acum un an și jumătate oamenii s-au revărsat pe străzi, spontan, însuflețiți de dorința de a salva țara. Au fost pașnici, au strâns după ei lăsând strada lună, au oferit flori jandarmilor. Au sacrificat ore, zile, luni din timpul lor, timp în care puteau să muncească suplimentar sau să se recreeze împreună cu cei dragi. Au petrecut un timp enorm la tastatură, încercând să deștepte țara. E minunat să vezi că nu ești singur, că nu e totul pierdut. Și totuși…

Ne-am întrebat destul ce fac cei de la putere pentru a ne menține în ceață, poate ar fi bine să ne întrebăm și ce putem face noi mai mult decât deja s-a făcut pentru a o risipi. Evident că protestele și activitatea pe rețelele de socializare au produs o deșteptare, dar de ce această deșteptare nu s-a amplificat până la un nivel corespunzător gravității situației?

Aici intervine factorul spontaneității și libertății. Avantajul mișcărilor comandate și centralizate este acela că toți acționează la fel, militărește. Dezavantajul mișcărilor spontane e că fiecare are ceva de spus, și simte ca are datoria să o facă. Nu există control, centralizare. Așa că fiecare contribuie cu ce crede că ajută mai bine.

Amprenta personală, creativitatea, sunt necesare, și sunt inevitabile într-o mișcare care vine din inimă. Dar uneori amprenta personală respinge oamenii. Nu toți sunt la fel de atenți să nu calce pe bătături, o mișcare de protest conține și flori gingașe, dar și elefanți care se zbenguie într-un magazin de porțelanuri. Și, când știi că ai dreptate, se poate întâmpla să crezi că tot ce faci sau spui ajută. Iar, când știi că ai dreptate și vezi că reacția românilor e sub așteptări, instinctul îți spune să forțezi. Instinctul moștenit de la strămoșii care împingeau pietroai și știau ca trebuie să forțeze mai mult nu merge și în relațiile cu oamenii.

Voi da câteva exemple, care sper că sunt mai degrabă excepții. Problema cu excepțiile este că cei din tabăra opusă le percep ca fiind reprezentative, iar mașinăria lor de propagandă le scoate din context, le amplifică, și le face să lucreze în avantajul lor. Chiar și cei care simpatizează cu protestele dar sunt mai ezitanți pot să se simtă respinși, și să nu le mai pese.

Să încep cu exemplele legate de mitingul PSD. În acea perioadă mi s-au inundat feedurile de glume care îi comparau pe susținătorii PSD cu animalele. Din filmele din timpul mitingului, au fost atent alese imagini cu oameni care păreau mai chercheliți, erau știrbi, sau se exprimau mai puțin academic. Acele imagini au fost distribuite, acompaniate de comentarii răutăcioase – se spunea că acei oameni (cu care nu băuse nimeni o țuică să-i cunoască) sunt proști, manipulați, necinstiți, sau cel puțin demni de milă, și că sunt reprezentativi pentru electoratul PSD. Știu că propaganda PSD e și mai urâtă, dar de ce să ne întrecem cu ei într-un joc pe care ei îl știu mai bine? După ce noi i-am făcut pe ai lor animale, ne-am supărat că ei ne fac șobolani, și că asta e o etapă din dezumanizarea protestatarilor, care ar putea fi urmată de măsuri represive violente contra lor. Așa e, dar noi de ce să îi dezumanizăm pe ei?

Când un alegător spune “ce, parcă ceilalți nu fură…?”, ne-am învățat să îi interpretăm spusele ca pe o justificare a corupției. Poate nu e așa, poate doar sunt dezamăgiți și nu îi mai iau în serios pe cei care, li se pare lor, se bat cu pumnul în piept că sunt corecți. Poate pur și simplu nu au încredere în politicieni, și îi preferă totuși pe aceia care îi bagă în seamă. Să le acordăm prezumția de nevinovăție, chiar dacă zilele astea e cam abuzată.

Alte exemple de gesturi nu chiar cugetate, jignitoare, de natură de a respinge oamenii, vin din obiceiul actual de a comenta totul sub formă de pamflet. Care escaladează în insulte, înjurături la adresa unora sau altora, absența aproape totală a regulilor dezbaterii civilizate, făcând ca aproape toate argumentele să devină de tip ad hominem. Comentarii sexiste despre femeile din PSD, mai ales cele tinere. Insistența de a îi face proști, atât pe cei de la putere, cât și pe alegători (făcându-i astfel pe aceștia din urmă să îi simtă pe primii ca fiind “de-ai lor”). Fotografii violente, inclusiv chipul lui Dragnea văzut prin luneta unei puști (era metaforic, știu, dar numai noi știm asta). Huiduieli către primarul Firea, fără vreo grijă că ar putea ricoșa din ea să o lovească pe Simona Halep, pe care toți o îndrăgim (să nu-mi spuneți că s-a simțit bine sau că merita asta pentru că era acolo).

În plus, fiecare a venit cu amprenta preferințelor personale, teoretizând cu insistență că cei ce au votat PSD sunt proști pentru că sunt, cum spun unii, pupători de moaște. Anul trecut, inclusiv USR (aliatul politic principal al mișcărilor de protest) a fost sfârtecat pentru că a ezitat cu privire la definiția familiei. Atunci, cum fiecare avea o opinie mai liberală sau mai conservatoare, USR fost acuzați ba de homofobie, ba de neomarxism sau anticreștinism, și astfel ne-am mai scindat și noi un pic, pentru că și nou avem opinii diferite. Deși oamenii au ieșit la proteste indiferent de religie, iată cum religia sau absența ei au devenit factori de dezbinare.

Nu putem să ne concentrăm doar pe problema justiției și a altor abuzuri, lăsând politica, religia, chiar și disputa existențială despre importanța culturală a manelelor ,un pic deoparte? Chiar dacă majoritatea inamicilor justiției par a fi din PSD+ALDE, judecând după cum fac front comun, chiar e justificat să vorbim ca și cum e numai hiba lor, a tuturor de acolo? Când politicienii respectivi văd că sunt judecați la grămadă, cum mai poate vreunul dintre ei să aibă curajul să iasă la lumină? Nu se simt mai la adăpost făcând front comun? N-am putea să le dăm celor cinstiți de-acolo o șansă, indiferent cât de mici credem că sunt șansele ca vreunul să fie curat? Indiferent de suprapunerea dintre ele, sunt protestele contra PSD, sau contra corupției? Mai are PSD vreo treabă cu “ciuma roșie” sau asta e doar o legătură istorică pentru unii dintre ei? Dacă îi numim comuniști, restul oamenilor vor crede că suntem manipulați, că e o alta forță în spatele nostru. Și chiar suntem siguri că nu există forțe care doresc să se folosească de proteste și de DNA pentru agenda lor? De ce vorbim ca și cum suntem atât de siguri, fără urmă de îndoială? Prin atitudinea asta putem părea fără discernământ, manipulați. Am putea să protestăm contra corupției în general, indiferent de partid, și astfel suntem mai credibili, pentru că suntem mai independenți, nu ne definim prin PSD. Chiar dacă noi credem că șansele ca cineva de-acolo să fie curat sunt mici, ar trebui să ne purtăm ca și cum ele există, măcar pentru a nu îi respinge pe cei mai îngăduitori. Dar și pentru că într-adevăr nu avem cum să fim chiar 100% siguri.

Toate aceste lucruri mai mult sau mai puțin mărunte se adună și oamenii devin neinteresați sau chiar ostili mișcărilor de protest. Iar în elanul dreptății și justiției, shareuim, pentru că vedem la alții, și credem că asta e opinia unanimă, uitând că de fapt suntem într-o bulă care ne ferește de a vedea reacțiile celor din afara ei. Cei din bulă care sunt mai moderați tac, nu comentează, pentru a nu fi făcuți postaci PSD, iar cu timpul pleacă. Și pleacă răniți, deci furioși la rândul lor.

Problema e cu dreptatea. Când ai dreptate într-o problemă, crezi că ești un fel de întrupare a Dreptății. Cu cât e mai evident ca avem dreptate într-o problemă, cu atât e mai mare tentația să credem că suntem Themis sau Zorro (un Zorro care semnează cu „#” în loc de „Z”). Uităm că suntem oameni, cu limitele noastre. Ne imaginăm că toate opiniile noastre despre orice sunt corecte și că motivul pentru care cei mulți sunt, în viziunea unora dintre noi, proști sau răi, e acela că nu ne împărtășesc chiar toate opiniile. Și atunci, în loc să ne concentrăm la problema importantă și urgentă, cea a justiției, ne purtăm cu aroganța celui care le știe pe toate, îndepărtând oamenii. Îi insultăm pe cei care și-au exercitat dreptul constituțional și fie au votat cu PSD sau ALDE, fie deloc, fie nu iau atitudine cum credem noi că trebuie, fie au opinii care ni se par greșite despre orice. Îi judecăm și condamnăm, îi respingem, îi unfrienduim, îi evităm. Uneori doar pentru păcatul de a vota cum le dictează lor conștiința.

Vrem să fim o lumânare în beznă, sau un reflector de interogatoriu?

Oamenii sun tcomplecși, lupta contra corupției nu e singura dimensiune a noastră, și pentru majoritatea mai există și alte priorități, unele mai urgente pentru ei. Așa că, indiferent cât de mult sunt românii, în principiu, contra corupției, nu ne vedem unii pe alții. Iar ceața nu e creată doar de PSD, ci uneori și de noi, chiar din dorința noastră de a lumina.

Poate pare că susțin ideea considerată naivă că prin discuții politicoase putem schimba masele. Știu cât de ineficientă e calea asta. Nu pentru că ar fi mai puțin inteligenți – dacă ne gândim la opiniile solide pe care le-am câștigat fiecare dintre noi, cred că nu le-am avut din naștere, deși nu credem că am fost vreodată proști – ci pentru că fiecare om își apără punctul de vedere cu tăria cu care și-ar apăra viața. Într-adevăr, o mie de discuții politicoase și argumentate, fără atacuri la persoană, ar putea aduce câțiva oameni. Dar o singură vorbă poate respinge mult mai mulți. Mai ales că mașinăria lor de propagandă se bazează și pe scoatere din context și amplificare. Dacă nu avem suficient timp la dispoziție să ne înțelegem unii cu alții, măcar să evităm diviziunile inutile, să ne concentrăm pe ce e important, și să o facem fără furie, indiferent cât de justificată credem că e, pentru că furia văzută din afară pare ură.

Putem încerca și alte forme de a promova binele. Putem căuta și evidenția oamenii care fac lucruri bune, mai există oameni minunați aici. Putem lărgi posibilitatea de a protesta. Unii români sunt plecați în alte țări sau sunt pur și simplu indisponibili indiferent de motiv. Putem oferi alternativa de a face o donație unei organizații de binefacere, în numele #rezist sau, de ce nu, și al Simonei Halep, pentru a îi arăta mult mai clar că o îndrăgim, nu sa o lăsăm să deducă singură (mai ales că alții își dau tot interesul să o convingă de contrariu). Poate propunerile astea nu-s bune, dar putem încerca să venim cu altele noi, care să facă oamenii cinstiți pierduți în ceață să se găsească între ei. Și să se regăsească.

Putem să ne uităm nu doar la cei mai revoltați, ci și la oameni care promovează bunătatea, precum Vlad Voiculescu sau Doru Căstăian și probabil mulți alții care nu se văd din cauza ceții.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro