Să ascultăm instituțiile de știință din România. Spunând… ce?

Anunțurile de pe paginile de internet ale societăților de știință din România, sau cele ale universităților și institutelor de cercetare, vorbesc aproape exclusiv despre premii, festivități,funcții, concursuri, fonduri, construcții, rapoarte. Printre ele, câte ceva despre rezultatele științifice – dar nu anunțând o idee/descoperire/invenție clară, ci lăudându-se cu prestigiul subiectului pe care lucrează, sau cu prestigiul locului unde s-a publicat. Mediul academic din România vorbește rar, timid – și cam numai despre prestigiu, putere, bani. Mediul academic din România nu anunță aproape niciodată „cercetătorii (preferabil ai noștri) au rezolvat / creat…”. Poate câte o consultanță sau o analiză pentru o primărie, o donație în context de pandemie, dar cam atât. Sau, mai rău, izolat câte un oportunist care „a descoperit un nou medicament/tratament pentru…” – doar că adesea nu e cine știe ce descoperire și nu a dat încă rezultate în clinici ci e doar… o promisiune. Adesea fără acoperire. Mediul academic din România „se pricepe”, „are titluri”, „are publicații”… dar nu convinge pe aproape nimeni că e capabil să genereze altceva decât încă și mai multe titluri. Chiar dacă ar avea ce, cu ce și cu cine. Nu mult, dar ar avea.

Ce și cât au spus instituțiile academice din România despre COVID-19 oamenilor de rând, publicului larg? Ceva util, care să explice, să încurajeze, să educe, să rezolve cu adevărat o problemă – nu să anunțe sec și important că „am efectuat un studiu”? Ceva care să ajute împotriva dezinformărilor, antivaccinismului, negaționismului științei? În general doar comunicate cu „măsuri anti-COVID”, premii, donații ocazionale, plus câte un ezoteric „am studiat”, „am analizat”. Spre comparație, în timp ce pagina de internet a Societății Americane de Chimie are aproape 2000 de articole despre COVID, omologii români au zero. Și la fel puteți compara pentru celelalte societăți – de biochimie, fizică, biologie… sau chiar academiile naționale.

Nu e obligația oamenilor de știință să facă de toate. Unii sunt maeștri ai tehnicilor de lucru din meseria lor. Alții, creatori – de cultură, concepte, substanțe, instrumente originale. Alții, educatori. Alții, lideri. Alții, nu prea mare lucru. Dar nu e datoria fiecăruia dintre ei, sau poate a niciunuia, să fie pe deasupra și vedete de comunicare. Mai ales că spațiul public e un loc extrem de dur, în care reputația profesională, oricât de decent ai vorbi despre cercetările tale, e repede compromisă între exagerări (adesea cu agendă ascunsă a altora) de la „dar merită un Nobel și noi laolaltă” la „a venit să ceară bani” sau „cu fața asta se pretinde cercetător?”. Totuși, ca instituțiile mediului academic să fie atât de tăcute… nu e în regulă.

Avem și oameni specializați doar în popularizarea științei. În general din afara mediului academic. Câțiva foarte buni – și în contextul COVID nu pot să nu notez și eu remarcabila carte despre epidemii și vaccinuri a lui Alexandru Toma Pătrașcu. Dar e foarte periculos să fie lăsați singuri de către mediul academic – pentru că atunci totul devine o competiție de publicitate pe picior de egalitate între două tabere de nespecialiști: cei pro-știință și cei anti-știință. Iar cei anti-știință au de fapt deja în primele rânduri „medici”, „ingineri”, „inventatori” – adică „specialiști” – plus rețele de influență și de bani puternic organizate, inclusiv pe filiere din politică sau din religie. Pe care câțiva comunicatori de știință izolați nu le vor putea contracara. Nu câtă vreme mediul academic tace pasiv-agresiv pe orice temă științifică de actualitate – și cel mult mormăie în barbă: „eu am titluri”.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro