Sartre prefatand pe Frantz Fanon- dialectica urii
Ura este sentimentul dominant al veacului trecut, autentica moştenire pe care secolul XX o lasă celor de astăzi. Resentimentul mişcă întregi comunităţi şi cauţionează crimele, în numele ideii. Ideologia oferă barbariei şi violenţei şansa de respectabilitate intelectuală şi de legitimitate morală. Raţionamentele sofisticate susţin edificiul întemeiat pe sânge şi pe oroare.
Iluziile celor care au crezut în eradicarea acestei dialectici a urii se cer suprapuse peste realitatea documentabilă a timpului în care trăim. Islamismul nu este decât un ultim avatar al acestui virus care se transformă şi se adaptează, parazitând comunităţile în sânul cărora aduce numai dezolare şi moarte. Ura,ca sistem de valori şi ca proiect de societate, este mai vie ca oricând. În spaţiile eliberate de utopiile seculare ale modernităţii, de la naţionalism la socialismul de stat, fanatismul se instalează, spre a propune certitudinea căilor sale. Pe ruinele autocraţiilor seculare arabe se aşează cărămizile radicalizării.
Raţionamentul este schimbat, decorurile şi actorii nu mai sunt aceiaşi, dar ceva se conservă, peste decenii, în această lume a treia frământată şi telurică- este prezenţa urii şi capacitatea de solidarizare a resentimentului. Dinspre acest spaţiu ea migrează spre Occident, acolo unde ziua de 13 noiembrie 2015 din Paris marchează un punct de cotitură.
Fanon,Sartre şi ”noua stângă”
În acet itinerariu de radicalizare intelectuală,profilurile lui Frantz Fanon şi ale lui Jean- Paul Sartre deţin o poziţie specială. Fanon este profetul urii care se hrăneşte din denunţarea răului colonial. Traseul său, de la educaţia în Martinica franceză la angajarea alături de FLN, este simbolic pentru drumul pe care îl urmează atâţia dintre congenerii săi. Decolonizarea este câmpul global de bătălie în care se modelează un crez politic ce uneşte ipoteza totalitară marxistă şi resentimentul naţional. “Noua stângă” este proteică şi are ambiţia de a scoate la lumină energiile pe care Occidentul le pierde, o dată cu victoria dominaţiei burgheze.
Războiul din Algeria este,înainte de Vietnam, poligonul de testare al acestei noi ideologii, anti-capitaliste şi anti-occidentale. Convulsiile din societatea franceză sunt la fel de dramatice ca şi cele pe care Vietnamul le induce în mediul american: Algeria este un ulcer ce contaminează, prin purulenţa sa, nu doar Africa de Nord, ci şi întreaga Franţă. Vocile moderaţiei, precum cele ale lui Raymond Aron, sunt izolate şi demonizate. FLN-ul algerian devine, pentru Fanon şi colegii săi de idei, expresia ideală a vehicolului politic prin care se produce revoluţia. “ Les damnés de la terre”, cartea lui Fanon, este manifestul acestei revoluţii, textul care anunţă naşterea unei alte umanităţi, eliberate de jugul colonial.
Sartre este intelectualul definitoriu pentru acea Franţă ce se investeşte, pasionat, în apărărarea totalitarismului justificat dialectic. Educaţia postbelică a lui Sartre implică nu doar stigmatizarea anti-comunismului, ci şi elogiul experimentului sovietic. Dar stânga lui Sartre este în căutarea unui reper care să dea flăcării luptei o nouă strălucire. Întâlnirea cu Fanon permite tranziţia de la sovietism la tiers-mondism. Prefaţa lui Sartre la “ Les damnés de la terre” este un manifest, la rândul ei, un manifest cu nimic mai puţin vibrant decât textul lui Fanon însuşi. “Noua stângă” este formula intelectuală care se iveşte din acest creuzet. Succesul ei global este parte din istoria postbelică.
Prefaţa lui Sartre este unul dintre cele mai articulate şi pasionate catehisme ale urii pe care le produce istoria veacului XX. Ura este exaltată, explicată, justificată, celebrată, ca un mecanism ce eliberează popoare şi declanşează energii. Ura este, la Sartre, imaginea unei lupte de clasă globale care îşi modifică profilul. Lupta de clasă, ce pare absentă din Occident, se metamorfozează în lupta naţională dusă de colonii împotriva metropolei. Referinţa la Algeria este centrală în acest demers: solidarităţii complice a francezilor îi răspunde solidaritatea algerienilor , călită prin foc şi ură. Căci ura este sentimentul fără de care emanciparea nu este posibilă. Ura rupe legăturile de servitute şi conferă oprimaţilor nobleţea umanităţii regăsite.
De la marxism-leninism, Sartre preia imagistica militară a politicii totalitare. Lupta de clasă globală/ lupta de eliberare naţională presupune un front de bătălie şi desemnarea unui inamic. A unui inamic care este sortit să fie înfrânt şi să dispară, prin efectul logicii istoriei. În catehismul urii imaginat de Sartre, inamicul este Occidentul şi sistemul său de dominaţie universal. Definiţia sartriană a Occidentului alătură, simbolic, Europa progeniturii sale “monstruoase”, Statele Unite. Spaţiul atlantic este unul în marginile căruia forţele infernale ale exploatării, crimei, rasismului şi barbariei lucrează. Tot ceea ce Occidentul a clădit şi a avansat ca soluţie de civilizaţie maschează,inabil, nucleul malefic al rapacităţii. Oraşele şi cărţile sale,umanismul şi maşinile sale nu sunt decât instrumente ale ororii pe care Vestul o extinde, universal,prin imperiile sale formale şi informale.Ura de sine este la Sartre rafinată dialectic. Ea alimentează ura ca sentiment regenerativ, ura ca fundament al revoluţiei.
INTERVIURILE HotNews.ro