Șase subiecte europene cu impact asupra României, în 2022
Sună plicticos, sunt neatractive, greu de înțeles, deja vu: marile subiecte politice europene riscă să fie neglijate într-un peisaj populat de știri punctuale, mult mai atractive. Și totuși, impactul lor va fi considerabil în România. Am ales, în cele ce urmează, un număr de șase.
Trei motive pentru care România va simți impactul Green Deal mai puternic decât alte state europene
1. Green Deal: o presiune economică și socială
E refrenul preferat al Bruxelles-ului încă din vremurile dinaintea pandemiei. Ce s-a tot spus, și e adevărat, e că „Pactul Verde”, cum a fost numit în română, vine la pachet cu sume enorme de bani și domenii de dezvoltare care acum câțiva ani păreau ficțiune speculativă. E vorba, desigur, de a reașeza business-urile existente pe baze nepoluante și a crea altele noi, încă mai puțin poluante. Mai nou, discuțiile despre faptul că încălzirea globală e o invenție, ieșirea lui Trump din Acordul de la Paris (care limitează emisiile de carbon) și alte lucruri de același fel încep să dispară din centrul dezbaterii.
Problema e însă că vom începe să simțim și costurile, nu numai beneficiile Green Deal. Criza energetică de la finalul lui 2021 nu este direct legată de ambițiile UE pentru 2030 și 2050, dar e un bun exemplu despre ceea ce începe să se întâmple. De la visuri de energie alternativă și digitalizare nepoluantă, ajungem la realități ca aceea că cea mai ieftină mașină electrică din România e Dacia Spring, care costă pe Automarket 19.100 de euro.
Cu siguranță, România va simți impactul Green Deal mai puternic decât alte state europene din cel puțin trei motive.
Primul este nivelul de trai mai scăzut, pornind de la care suma menționată, de 19.100 de euro, e un efort mai mare. Al doilea, o economie mai învechită și ineficientă decât altele, ceea ce duce la un decalaj dificil de recuperat. Iar al treilea, explozia de scepticism legată de pandemie, când anti-vaxerii au devenit un segment vocal și majoritar. Acesta e un posibil indicator de mentalitate, fiindcă poluarea și limitarea ei sunt o discuție mult mai filozofică și complicată decât credința în vaccin sau scepticismul la adresa lui.
În filozofia alocărilor de fonduri europene, autostrăzile pe care noi încă ni le dorim sunt un capitol cvasi-încheiat, pentru majoritatea celorlalte state UE. Simplificând la maximum, problema Europei e în momentul de față cum poate fi redusă poluarea legată de aceleași autostrăzi, cele pe care noi nu le avem.
Cu alte cuvinte, banii europeni se potrivesc mai greu cu necesitățile noastre. Fapt agravat și de schimbarea radicală de filozofie a bugetului UE, așa-numitul MFF (Multianual Financial Framework sau Cadru Financiar Multianual).
Green Deal, digitalizarea și celelalte imperative sunt diferite de ceea ce voia și finanța UE până în 2021 și ar fi fost așa și fără pandemie. Ineficiența cunoscută a României în materie de absorbție de fonduri europene, conservatorismul instituțiilor și agențiilor care aplică la aceste fonduri vor deveni factori mai problematici în ecuația prosperității.
Să nu uităm totuși că în vremuri mizerabile din punct de vedere politic, cu o coaliție de guvernare care tocmai făcea implozie, România a reușit să se conformeze administrativ și să primească banii din Planul Național de Redresare și Reziliență. Acești bani vor alimenta, vrând-nevrând, economia și prosperitatea, chiar într-un scenariu deprimat în care forțele politice își vor împărți fondurile ca pe o pradă.
2. Statul de drept: România nu mai e codașa.
Preocuparea Bruxelles-ului pentru valorile democratice e clară, raportat la țări ca Polonia sau Ungaria, care au inițiative din ce în ce mai excentrice, ca orașele libere de gay din cea dintâi, și încep să fie trase la răspundere pentru asta. Valorile democratice au fost enunțate explicit și de Ursula von der Leyen în „soteuri” (cum li se spune discursurilor anuale despre Starea Uniunii, State of the Union, la Bruxelles), și în chip de condiții pentru alocarea banilor din fondul Next Generation, cel care alimentează PNRR-urile locale.
Vă întrebați poate cu ce afectează asta România, dacă la București, din acest punct de vedere, e relativ liniște. Exceptând AUR, care e ocupat mai degrabă cu busculadele din Parlament și vaccinurile decât cu minoritățile sexuale și e poziționat în momentul de față marginal în spectrul politic, nu există un conflict de idei sau politic între București și Bruxelles.
Or ceea ce afectează România e tocmai lipsa acestui gen de euroscepticism oarecum articulat, cu bătaie lungă. De la Bruxelles, România se vede ca fiind în linii mari „OK”, orice-ar însemna asta. Dacă euroscepticismul va rămâne marginal, beneficiile politice vor veni oarecum de la sine. Iar din acest punct de vedere, ipoteza rapacității politicienilor români e, paradoxal, o veste bună: nimeni nu are interesul să își taie sursele de finanțare europene, în viitorul apropiat. Deci o linie moderată în privința UE, ca aceea a PSD, din prezent, e mai ușor de imaginat.
O himeră
3. Autonomia strategică a UE: O carte de jucat tocmai fiindcă suntem pro-americani.
Pare o himeră în momentul de față, fiindcă dezideratul datează din vremurile dinaintea COVID, când Donald Trump tulbura apele în NATO și Europa se vedea rămasă oarecum orfană. În epoca telefoanelor directe Biden-Putin, Uniunea Europeană nu mai pare în aceeași măsură un uriaș opulent, îmbătrânit, lipsit de instinct de conservare. Și totuși, autonomia strategică s-a conturat ca sintagmă și are avocații ei celebri, din care cel mai vizibil e Emmanuel Macron.
Este o discuție care va continua, cu siguranță. Pentru România, ea e importantă mai ales din motivul relației privilegiate cu SUA, așa-numitul Parteneriat Strategic. Parteneriatul Strategic contează foarte tare în vremurile noastre, în care se vorbește despre o invazie a Ucrainei de către Rusia, de unde intențiile creștere a prezenței americane în Europa de Est. Din acest punct de vedere pare că sacii României sunt în căruța americană, dar nu e cazul să aruncăm la coș oportunitățile care reies din noua preocupare europeană. Cu siguranță, autonomia strategică va fi un concept operațional, legat de provocări moderne, de la război asimetric la presiuni economice și dezinformare. Nu va fi o chestiune de număr de tancuri și rachete, ar fi stupid ca orice concept militar european să duplice capabilitățile NATO. Dar un grad de concurență cu orientarea pro-americană și pro-NATO va exista.
În momentul de față, România face parte din corul țărilor estice, vocale față de amenințările care vin dinspre Rusia și cu o atitudine tranșantă în cazuri de încălcare a drepturilor omului ca Navalnîi sau Roman Protasevici din Belarus. E o atitudine care ne onorează, fiindcă duce cu gândul la o politică bazată pe principii și mai puțin pe interese, dar cartea autonomiei strategice UE va trebui jucată oricum. Vom vedea în ce măsură vom ști să ne dovedim dezirabili sau enervanți, dată fiind relația cu SUA.
4. Raportarea la China: Suntem relativ sincronizați cu aliații noștri, dar va trebui să ne mai sincronizăm.
Ambițiile hegemonice ale lui Xi Jinping sunt de notorietate, într-o lume în care forța economică remarcabilă a Chinei apare pe fondul unei slăbiri graduale a Rusiei, care poate fi cu greu văzută ca „marele dușman”, oricât de îngrijorătoare ar fi lucruri ca evoluția situației din Ucraina. SUA au probleme cu redefinirea propriului rol geopolitic, în epoca post-Trump, și cu siguranță lumea în care vom trăi nu va mai fi uni-polară, așa cum a fost de la căderea URSS până la apariția în prim-plan a Chinei. Altfel spus, rolul de pacificator global unic al Americii pare mai puțin probabil în viitor. Din acest punct de vedere, politica României este intransigentă pe filieră SUA: țara noastră a fost una din cele patru care au refuzat inițial intrarea în piața locală 5G a Huawei, după model american, în timp ce alte țări europene au avut o atitudine mai permisivă.
În ultima vreme, însă, îngrijorările Bruxelles-ului despre condiționările la care China dorește să supună UE se înmulțesc. Iar Bucureștiul are toate motivele să el asculte cu atenție.
Tema cvasi-permanentă în peisajul global
5. Migrația și azilanții: Trebuie să ne (re)gândim politica.
E o temă care se actualizează, aparent, doar atunci când avem de-a face cu un influx de refugiați din Siria sau Afganistan. Totuși, am fi naivi dacă am crede că astfel de situații conflictuale vor dispărea în următorii ani. Tema migrației în UE are șanse să devină una cvasi-permanentă în peisajul global. Din acest punct de vedere, politica României a fost în foarte mare măsură de descurajare oarecum tacită a fluxurilor de migranți, fiindcă avem interesul să ne prezentăm ca o frontieră sigură a Europei, în primul rând din motivul obiectivului numit intrarea în Schengen. Vin însă și vremuri în care această acest nivel de raportare la problemă nu va mai fi suficient.
6. Digitalizarea: vor ține pasul autoritățile cu mediul privat?
E un termen vag și aparent calp, care ar putea fi suplinit parțial prin „revoluția 5G” sau ceva asemănător. Cuvântul contează însă mai puțin. Mai importantă e constatarea că România e mai natural orientată către digital decât economii mai puternice, în primul rând din cauza lipsei tehnologiilor anterioare. Știm foarte bine cum a ajuns România o mare utilizatoare de telefonie mobilă: fiindcă tehnologia mai veche, linia fixă, era aproape imposibil de folosit, cu liste de așteptare de luni de zile pentru instalarea unui nou aparat telefonic.
La fel, România a ars aproape total etapa conexiunilor dial-up (modem telefonic), pentru a ajunge să stea bine la conexiuni fixe broadband, cu viteză mai mare deci. Că „Internetul e surprinzător de bun” în România, orice-ar însemna asta în orice fel de top, e un indiciu pentru faptul că premisele unei dezvoltări rapide continuă să existe.
Lansarea la începutul lui 2021 a platformei de vaccinare a fost întâmpinată cu un cor de nemulțumiri, în prima zi, dar site-ul a devenit relativ funcțional în scurtă vreme și, în orice caz, cu mult înaintea platformelor din alte țări europene. E drept că până acum, cel mai puternic driver al inovației digitale a fost în România mediul privat, de la cabliștii de pe vremuri, care și-au transformat business-urile într-unele de net sau au pierdut drastic cotă de piață, la marii operatori de mobile.
La acest capitol, din punctul de vedere al fondurilor de la Bruxelles, e vorba de resurse considerabile. Rămâne de văzut în ce măsură politicienii și administrația vor ști să interpreteze ezotericele obiective politice ale Europei, fiindcă nu e vorba de expansiune și funcționalitate, pur și simplu, ca în epoca expansiunii orizontale, private.