Scrisoare deschisă de la o mamă sinceră către toți părinții care au „o problemă” cu copiii. „Te ubesc”

Zilele trecute, treceam prin parc și m-am oprit, fără să vreau, în fața unei scene banale: un tată stătea în iarbă, cu fiica lui de vreo patru ani, și amândoi râdeau în hohote în jurul unei păpădii. „Te ubec”, a spus fetița și tatăl ei i-a răspuns imediat: „Și eu te iubesc!”. În acea secundă, am simțit un nod în gât. Copil fiind, eu nu am avut o astfel de conexiune cu părinții mei. 

Pentru generații întregi de români, „Te iubesc” a avut rolul unei declarații romantice,  incongurentă cu lumea aspră în care noi am crescut. Cum să spui asta între părinți și copii? „Te iubesc” nu e pentru familie, este pentru perechea ta. 

De aceea, scena din iarbă am resimțit-o ca pe o durere. Corpul meu identifica ceva ce a avut nevoie, dar nu a primit niciodată: acea atenție totală a unui părinte care să râdă pur și simplu pentru că eu râdeam. Psihologii numesc asta „mourning for what never happened” – o jale pentru ceea ce nu a existat niciodată. 

„Du-te în camera ta și te joacă!”

Scena asta m-a urmărit până acasă. Ce fac eu cu fiica mea, mi-am zis? M-am întrebat asta în timp ce încercam să-mi amintesc o singură întâmplare cu mine copil simțind acea conexiune brută, fără cuvinte, pe care o văzusem în parc. 

Dar memoria mea nu are imagini; are doar senzații, o aplatizare ciudată a după-amiezelor în care nimeni nu propunea să ieșim afară. „Du-te în camera ta și te joacă!” – de asta îmi amintesc. 

În familia mea, iubirea nu a lipsit.  Dar era imprevizibilă și netransparentă, difuză ca și cum mereu era văzută prin geamul afumat al jenei. Atunci când apărea, trebuia interpretată. 

Aveam haine, aveam mâncare

Tata era sufletul petrecerilor și putea să molipsească pe oricine cu umorul lui – chiar și pe mine, care îi ascultam glumele din camera în care eram trimisă când începeau să vină invitații. 

Mama era educatoare și s-a ocupat de mine cu seriozitatea cu care se respectă un manual de puericultură. Asta e știința creșterii copiilor. Știința este baza, dar relațiile merg dincolo de ea. 

De pildă, în manualul meu nu prea era loc pentru joacă liberă. Aveam haine, aveam mâncare pe masă și știam exact ce se așteaptă de la mine, acasă și în afara ei. Dar nu mi-i amintesc pe niciunul dintre „ai mei” coborând la nivelul meu, ținând o păpădie în mână și râzând pentru că eu râdeam.  

Regretul pentru ce nu a existat niciodată 

Mult timp nici nu m-am gândit la asta ca la o pierdere. Cum ai putea să jelești ceva ce n-ai avut niciodată? 

„Doliul” acesta nu se comportă ca alte forme de doliu. E un regret despre care nu poți spune când a început. Nu poți descrie ce ai pierdut, pentru că, de fapt, nu a existat niciodată. Terapeuții spun că această durere invizibilă este un tip de pierdere atât de derutantă.  încât cei mai mulți dintre cei care o trăiesc ajung să creadă că exagerează. Dacă e o închipuire?

De aceea ne spunem că e o prostie. Că altora le-a fost mai greu. Cine mai suspină azi de la o păpădie? 

Psihologii fac aici o diferență simplă, între:

1. Ceea ce ne amintim.
2. Ceea ce nu ne amintim, dar e real, pentru că e în noi. E rămas acolo, fără să ne dăm seama. 

Există o memorie a faptelor concrete – povești, întâmplări, imagini clare – și există o memorie mai tăcută, care nu spune nimic în cuvinte, dar se simte în corp. 

Nu-mi judec părinții

Eu nu am multe amintiri concrete. Nu pot să spun „atunci s-a întâmplat asta”. Corpul meu însă știe altceva. Știe textura acelor după-amieze. Știe senzația de a întinde mâna spre cineva care nu era cu adevărat acolo. Recunoaște oboseala de a fi un copil care „citește încăperea” încercând să descifreze schimbările emoționale ale părinților. 

Am crescut, așadar, devenind echilibrul emoțional al casei, învățând să gestionez stările părinților, în loc să fiu eu cea gestionată de grija lor. Nu judec părinții, doar încerc să fiu mai bine acum.

Mi-a lipsit o „multivitamină” pentru suflet 

Nu îmi amintesc ce n-am avut, doar simt că ceva a lipsit. Sistemul meu nervos s-a dezvoltat fără un anumit tip de experiență – un fel de „multivitamină” a jocului și a atenției totale. 

Pentru că atunci când un părinte nu se așază la nivelul ochilor copilului, corpul învață ceva fără cuvinte: că bucuria aceea simplă nu e pentru el. Și păstrează lecția asta mult după ce copilăria s-a terminat. 

De aceea, un tată în iarbă jucându-se alături de copilul lui și spunându-i „te iubesc!” mă face să simt o disonanță dureroasă. Ochii mei văd ceva ce corpul meu a etichetat drept imposibil. N-are nimic din „Ah, ce frumos!”, ci, mai degrabă din „Deci așa arată…” 

Ce dau mai departe fetei mele

Dilema lipsei acelei „multivitamine” m-a împins spre o cercetare aproape disperată, vrând să mă asigur că nu repet tăcerea părinților mei, cu o consecință asupra copilului meu.

M-am gândit: dacă eu încă tânjesc după iubirea neprimită în copilărie, dacă eu nu trăiesc decât dorul după ceva ce n-am primit niciodată, ce dau mai departe fetei mele?  

E complicat. Am devenit părinte cu un „set” deja format. Corpul meu a învățat că iubirea nu se spune ca normă. Îmi iubesc copilul, fără doar și poate. Simt asta, dar oare el cum simte? Pentru mine, îmbrățișările nu vin natural, „te iubesc” nu este un reflex.

Un alt fel de antrenament

Apropierile trebuie gândite, nu apar spontan. N-am învățat asta de la părinții mei, așa cum nici ei nu au învățat de la ai lor. 

De aceea astăzi mi se pare important să mă gândesc dacă îi transmit copilului meu dragostea într-un mod în care să o poată vedea, auzi și simți cel mai bine. E un alt fel de antrenament.

Mediul emoțional imprevizibil în care am crescut m-a învățat să observ tonul vocii, tăcerile, schimbările mici de dispoziție. Asta m-a făcut, ca părinte, foarte atentă și empatică. Dar plătesc un dublu cost: oboseala de a fi mereu în „alertă” și nevoia de a gestiona tot. 

Contează ce ajunge la ei

Copiii nu simt intențiile noastre, ci claritatea. Iar aici e partea cea mai importantă. 

Copiii nu trăiesc iubirea în „cât de mult simțim noi”, părinții lor. Ei o trăiesc în cât de clar ajunge la ei. 

Neuroștiința arată că atunci când un părinte se joacă cu un copil și este cu adevărat implicat, creierul copilului nu înregistrează doar distracția. Cercetările demonstrează că simte și siguranță, și apartenență, și credința – fundamentală, de altfel –, că merită toată atenția cuiva. ”Siguranță”, „apartenență” – toate par cuvinte complicate, dar ele descriu realități din viața de zi cu zi. 

Când joaca și raportarea „de la egal la egal” nu are loc niciodată, când părintele este prea epuizat, prea distras sau prea controlat, sistemul nervos al copilului se dezvoltă fără o anumită infrastructură. 

Așa ajug să crească având un spațiu gol acolo unde ar fi trebuit să fie acea formă particulară de a fi văzuți. Iar spațiul gol nu se umple cu timpul. Pur și simplu devine familiar. 

Nu știu să fiu părinte perfect, dar pot încerca să fiu suficient de bun 

Uneori, mă întreb cum pot umple aceste goluri pe care le port în mine pentru a-i oferi copilului meu o fundație pe care eu nu am avut-o. 

Răspunsul pe care l-am găsit este, în mod paradoxal, eliberator: nu trebuie să fiu un părinte perfect, ci doar unul „suficient de bun”, indiferent cât de indulgent ar suna asta. 

O spune terapeuta Brie Turns-Coe în cartea sa, „Fii părintele copilului tău, nu al copilului care ai fost”. 

O demonstrează teoria atașamentului, unde ideea de bază e simplă și, în același timp, incomodă: un copil învață cine este din relația cu părinții lui. Din felul în care este văzut, liniștit, acceptat de ei. Și din felul în care i se vorbește. 

Cel mai important lucru

Cel mai important lucru pe care, ca părinte, îl pot face pentru creierul în dezvoltare al copilului meu nu costă nimic. Cel mai important lucru nu necesită expertiză. Cel mai important lucru pare complet banal, din exterior. 

Este nevoie doar de atât: să mă așez lângă el și să-l ascult, fără să-mi verific telefonul. Și fără să mă distragă dezordinea din jur și fără să încerc să-l învăț cu de-a sila ceva. 

Doar să ascult, să zâmbesc, să strâng în brațe, să îl privesc în ochi, ca și cum tot ce există dincolo de noi dispare. Așa îi transmit că este demn de toată atenția mea.  

Nu știu să i-o spun, încă. Dar pot să i-o arăt în fiecare zi 

Când fiica mea trece pe lângă mine și îmi aruncă un „te iubesc” din mers, încă mă prinde nepregătită. Eu nu i-am spus aceste cuvinte suficient de des încât să-i devină reflex; probabil le-a învățat din filme sau de la prieteni. 

Faptul că mi le spune atât de firesc înseamnă că am reușit ceva ce mie mi-a lipsit: acasă nu îi este teamă să simtă.  

Capacitatea mea de a-i citi semnalele și de a-i răspunde exact la ce are nevoie va construi în ea acea „infrastructură a siguranței” de care eu n-am avut parte. În felul acesta, îi ofer claritatea emoțională de care are nevoie: certitudinea că, atunci când se uită spre mine, mă va găsi acolo, prezentă, confirmându-i că este iubită, fără să fie nevoie să fie mereu în alertă. Se poate așeza pe iarbă.