Scrisoare VIDEO de pe Croazeta si VIDEO interviu cu singurul fotograf roman de pe covorul rosu, un tanar care vine pe banii lui, "ca sa aiba si Romania un fotograf la Cannes"; plus informatii despre doua filme foarte bune si calde

Draga prietene imaginar (iti scriu numai tie pentru ca vad ca ma citeste putina lume), sa stii ca ma bucur mult de aceste zile pentru ca, intr-adevar, pare o editie foarte buna. Dupa ce aseara am vazut „Le gamin au velo”, de fratii Dardenne, cu un copil de la orfelinat intr-adevar de luat acasa, azi-dimineata am vibrat impreuna cu o sala intreaga la un superb film nou si mut, „The Artist”, de Michel Hazanavicius. Si, desi pe ecranele din Palatul Festivalului se transmit in direct noutati despre arestarea sefului FMI, jurnalistii au ramas dupa proiectie ca sa discute emotionati despre acest omagiu adus cinemaului decat despre altceva. Anul trecut am simtit aceeasi comuniune intre jurnalisti o singura data, la filmul lui Apichatong Weerasethakul, care pe urma a si luat Palme d’Or-ul.

Acum e de-abia a cincea zi a festivalului, asa ca ma gandesc ca vom mai avea asemenea momente placute. Despre acest „The Artist”, inclus in ultimul moment in Competitia Oficiala (initial era gandit sa fie proiectat in afara competitiei, in Selectia Oficiala) vorbesc pe larg in scrisoarea video. Filmul e, intr-adevar, pe cat de riscat pe atat de superb. Ca sa il faca, francezul Michel Hazanavicius s-a documentat la greu, vazand 3-400 de filme mute si citind tot ce i-a cazut in mana despre perioada filmului mut si despre oamenii ei. Pana la urma, a ramas legat de „Aurora” lui Murnau (tot „Aurora”, iata!), de filmele lui Frank Borzage si King Vidor.

Filmul e povestea unei vedete a filmului mut, George Valentin, a carui stea apune odata cu aparitia sonorului si care se ruineaza din aceasta pricina, in vreme ce femeia de care e indragostit in tacere (si reciproc, tot in tacere) parcurge, datorita sonorului, drumul de la figuranta la star. Acceptarea de catre George Valentin a faptului ca evolutia tehnica e inevitabila e insotita de lepadarea propriului orgoliu. Ego-ul sau gonflat de star-system, odata dezumflat, va face loc unei renasteri care impleteste iubirea cu expresia artistica – filmul ia sfarsit cu cei doi eroi dansand (pe muzica!), ca Fred Aistare si Ginger Rogers.

Bibilit pana in cel mai mic amanunt, „The Artist” e un film de epoca realizat in zilele nostre si, prin asta, lovestory-ul pe care fiecare dintre noi il are cu a saptea arta. O poveste de dragoste care isi pierde referintele istorice, care devine atemporala si eterna. Ori Thierry Fremaux, selectionerul festivalului a avut bafta, ori mai degraba Dumnezeu – cel mai mare selectioner (si cel mai mai regizor!) a aranjat-o: personajului jucat de Owen Wilson in „Midnight in Paris”, filmul lui Woody Allen care a deschis festivalul, i-ar fi placut la nebunie sa traiasca, sa se mute in filmul lui Hazanavicius.

Oricum el suspina din realitatea lui (si a noastra) la anii 20 si, multumita lui Woody Allen, chiar ajunge in ea. Aceste filme bune iti fac realmente pofta sa te scufunzi in cinema ca intr-o baie calda, asa cum se scufunda eroul lui Woody Allen, fericit sa se imprieteneasca cu toata lumea culturala a Parisului anilor 20.

(Mi-am adus aminte iar de Emir Kusturica si de o remarca de-a lui de aici, la Cannes, despre pozitia de presedinte al juriului „Un Certain Regard”. Spunea, asa, ca un sfat pentru tinerii cineasti – dar derobandu-se cumva de pozitia sa, ca e bine sa fie relaxati pentru ca, daca Dumnezeu vrea ca ei sa castige, vor castiga.)

Cred ca doua sunt pana acum temele editiei cu numarul 64 a Cannes-ului si anume ecuatia realitate fictiune (de diferite grade, in functie de subiect si de cat poate construi autorul) si ecuatia parinti-copii, ale carei necunoscute sunt analizate prin mijloace mai creative sau mai consacrate. Jean-Pierre si Luc Dardenne fac cu „Le gamin au velo” un film sincer si convingator, desi nu se indeparteaza de universul care i-a consacrat. Dar e prima oara cand filmeaza vara, o alta surpriza fiind aspectul solar si luminos al filmului, credinta ca pana la urma lucrurile rele se termina.

Daca nu l-ar fi gasit pe superbul Thomas Doret (care avea 13 ani cand s-a filmat si a carui seriozitate vine si din faptul ca are centura maro la karate), „fratii” ar fi ratat filmul. Dar cata forta are acest bot cu ochi de viezure si coama blond-roscat, ce nerv care il face sa fie in permanenta in miscare! Ce tenacitate imprumuta personajului pana la a-ti da convingerea ca el e motorul intregii actiuni, ca nu se lasa niciodata la voia intamplarii si ca e suficient de puternic si de matur cat sa-si asume orice gest pana la capat.

Azi am facut si un interviu foarte interesant cu singurul fotograf roman de pe covorul rosu, Cristian Radu Nema, care mi-a povestit despre cat de mare e batalia dintre fotografi pentru cele mai bune poze, care i se par cele mai fotogenice vedete si cat de mare a fost ambitia lui de a veni la Cannes „pentru a avea si Romania un om la cel mai mare festival de film din lume”. (Ca „fapt divers”, entuziastul fotograf vine pe banii lui si nu recupereaza mai nimic din ce cheltuieste.).