Scrisoare VIDEO despre "La source des femmes", de Radu Mihaileanu. Predictii pentru palmares. Reactii la filmul lui Catalin Mitulescu. Nuri Bilge Ceylan, in trena lui "Politist, adjectiv"

​Dragii mei, cred ca Robert De Niro e epuizat. Putine filme pe gustul lui. Majoritatea „pretentioase” si grele ca o mancare gatita cu multa ceapa. Nimeni nu se arunca in acest an sa faca predictii pentru Palme d’Or, desi sunt multe filme bune. C-o fi Mallick, Kaurismaki,/ Ce e scris si pentru noi,/ Bucurosi le-om duce toate/Melancolici si greoi. Azi dam cu banul despre palmares si vedem ce sanse ar avea filmul lui Radu Mihaileanu. Tot azi, diseara, se anunta si premiile la „Un Certain Regard”, unde concureaza „Loverboy”.

Asadar, in scrisoarea video gasiti niste predictii despre filmele care s-ar putea gasi in palmares si despre pozitiile unde s-ar putea gasi ele. Revista „Le film francais” isi intituleaza materialul cu pronosticuri „Principiul incertitudinii canneze” notand ca, „daca exista un lucru asupra caruia toata lumea e de acord in acest an el e absenta unui favorit real la Palme d’Or, desi numarul pretendentilor e ridicat”. D’accord, ca sa il citez pe Dan Burlac:)

De fapt, mai exista un lucru de care nimeni nu se indoieste, si acela e Premiul de interpretare feminina pentru Tilda Swinton, eroina lui „We Need to Talk About Kevin” de Lynne Ramsay. Si, probabil, si premiul similar acordat lui Michel Piccoli (desi nici Sean Penn din „This Must Be the Place” de Paolo Sorrentino nu e de lepadat.).

In scrisoarea video, unde vorbesc si despre „Drive”, de Nicolas Winding Refn – poate singurul film din Competitia Oficiala care sa fie cu adevarat pe sufletul lui Robert De Niro, atunci cand spun ca Ryan Gosling e filmat in multe gros-planuri, va rog mult sa auziti prim-planuri. (Gros-planuri e ceea ce am facut eu filmandu-ma, ca sa nu se piarda sonorul. Eram cu mintea aiurea, sorry.)

„Drive”, film cu care Refn s-ar fi potrivit mai bine la Sundance (unde a mai fost) e povestea unui sofer genial (Ryan Gosling) care ziua lucreaza la un atelier de reparatii auto, iar noaptea ajuta diversi hoti sa fuga de la locul respectiv, atunci cand nu face cascadorii in filme. Cand se indragosteste de o vecina (Carey Mulligan) cu un copil, si sotul acesteia iese din inchisoare, el se ofera sa il ajute pe acesta sa isi plateasca toate datoriile la un mafiot, numai pentru a le da femeii iubite si fiului acesteia linistea dorita.

Poveste cu final asteptat, „Drive” are ritm si dinamica, un erou care ti-l aminteste pe Steve McQueen, dar si nu putine stereotipuri din productii americane de gen. Plus o patina de film independent nu neaparat in avantajul lui.

Vazut in proiectie de presa, cu sala incompleta, „La source des femmes”, de Radu Mihaileanu, nu e un film de Competitia Oficiala si nici de Selectia Oficiala daca n-ar fi subiectul sau si, mai ales, faptul ca acest basm arab e realizat de un regizor evreu care face, astfel, un lucru riscant. „La source des femmes” e, cred, cel mai accesibil film al lui Mihaileanu de pana acum, ca si cel mai ‘propagandistic’ – emanciparea femeilor arabe fiind clamata ca atare, iar previzibilitatea si superficialitatea povestii fiind asumate probabil in schimbul accesibilitatii pentru toate categoriile de public, inclusiv pentru femeile arabe de conditie modesta.

Avand ca avantaje fotogenia interpretelor, imaginea solara si muzicalitatea dialectului marocan darija, filmul e punctat de momente muzicale al caror scop, la fel ca in „Train de vie”, este sa redea vitalitatea acestui popor si dragostea de viata care anima majoritatea peliculelor cineastului. „La source des femmes” poate plictisi pe pasaje intregi si sa aiba, cu toate acestea, un efect ‘retard’ asupra spectatorului. Cineastul francez de origine romana stie sa filmeze si are capacitatea (sau defectul) de a avea in sange aplecarea pentru filme populare si nu pentru filme de autor, personale.

Acroseul politic e in mod cert mai puternic decat cel artistic, iar filmul ar putea fi apreciat la Cannes doar pentru acest motiv – care, se pare, ca a fost si cel care a determinat includerea sa in Competitia Oficiala.

In schimb, cred ca o sa fie in palmares „Bir zamanlar Anadolu’da”/”Once Upon a Time in Anatolya”, de Nuri Bilge Ceylan, un melanj de western spaghetti de Anatolia si „Politist, adjectiv”. O echipa formata din politisti, jandarmi, procuror si medic, insotiti de doi suspecti de crima, cauta o noapte intreaga (si buna parte din film) locul unde a fost ingropat cadavrul. Daca la Corneliu Porumboiu investigarea capacitatii cinemaului de a recrea realitatea se facea cu instrumente credibile, aici naturaletea replicilor, detaliilor si interpretarilor e de multe ori mimata.

Ceylan are insa ochi de regizor si un simt temporal care pare sa i se fi ascutit in timp. Daca dialogurile sunt de multe ori insuficient lucrate si prea evidente pentru ce vrea el sa transmita, filmul castiga prin felul in care manevreaza actiunea si prin amplitudinea pe care o da unei povesti aparent simple care pune in discutie temele mari.

Daca Peter Aalbæk Jensen, partenerul lui Lars Von Trier de la Zentropa, a dat si el o declaratie oficiala, spunand ca Von Trier, ” e doar un danez care incearca sa faca pe amuzantul”, distribuitorul argentinian al filmului „Melancholia” si-a anulat contractul ca urmare a celor spuse de Von Trier la deja celebra si mult comentata conferinta de presa.

Jensen a mai spus ca remarcile colegului sau au fost „extrem de idioate” dat fiind ca aveau un film cu sanse la palmares. Acum, cu acest „freak show”, cum i-a spus Jensen, sansele lui „Melancholia” la palmares sunt scazute. „Screendaily” scrie ca doar distribuitorul Argentinian a anulat contractul si ca ceilalti au inteles ca nu e bine sa identifice filmul cu comentariile autorului sau.

Ecouri la „Loverboy”

Nu am gasit foarte multe reactii la filmul lui Catalin Mitulescu (sau poate ca nu am cautat bine). Deocamdata nimic in „Variety” sau „The Hollywood Reporter”, in „Le Monde” sau „Liberation”. Poate mai incolo.

Revista „Screendaily” publica, insa, sub semnatura criticului israelian de origine romana Dan Fainaru o cronica a filmului lui Catalin Mitulescu, a carui idee centrala este ca, desi nu lipsit de calitati, „Loverboy” da impresia unui ‘work in progress’.

„Lucrand cu aceiasi doi tineri talentati din filmul premiat la Berlin ‘Eu cand vreau sa fluier, fluier’, George Pistereanu si Ada Condeescu, si cu mare parte din echipa ce l-a asistat si la filmul sau de debut, tratand mai ales tema iubirii imposibile dintre doi adolescenti, Mitulescu nu reuseste intrutotul sa echilibreze emotionanta poveste personala si conditiile care o distrug pana la urma, fundalul vag dand senzatia ca filmul inca esta in lucru.”

Potrivit revistei americane, relatia dintre Luca si Veli „este de departe cel mai bun element al filmului, legaturile dintre ei redate prin detalii si gesturi marunte revaland sentimentele ascunse sub pretinsa suprafata fierbinte. Elementele vizuale, cum ar fi peisajul albit si locuintele darapanate sugereaza genul de spatiu in care nimeni n-ar sta de placere, dar mare parte din fundalul care ar fi trebuit sa dea greutate conflictului nu este suficient de distincta si de precisa.”

Comentariul de pe site-ul de specialitate www.mubi.com e mai succint si mai favorabil filmului lui Mitulescu. Sub semnatura lui Marie-Pierre Duhamel, acesta spune: „Vesti despre Noul Val Romanesc: ‘loverboy’ conduce un garaj intr-un orasel de langa mare, dar e mai mult implicat in traficul de persoane. Specialitatea lui e seductia, facandu-le pe fete sa se indragosteasca de el inainte de a le livra traficantilor. Dar intr-o zi, se indragosteste de o victima, iar ea e se ofera sa faca totul pentru el. Ca intr-o fabula morala, vanatorul devine vanat. Povestea e simpla, chiar previzibila, dar Mitulescu are gratie: o data in alegerea interpretilor si in conducerea lor, apoi in felul in care strecoare anxietate si amaraciune in spatele momentelor banale, pe urma in felul in care evita capcanele naturalismului tinandu-se totusi aproape de realitatea dura a societatii in care traieste. Si are o afectiune pentru personajele sale care le va merge la inima tuturor celor care s-au saturat de cruzimea facila, nu dam nume.”

Odata cu anuntarea, maine seara, a palmaresului Competitiei Oficiale, se va incheia o editie mai buna si mai plina in evenimente decat editiile ultimilor ani. Tragand linie si facand socotelile, constat ca au ramas niste lucruri carora nu le-am dat atentie la momentul potrivit.

De pilda, nu am scris nimic despre Palme d’Or-ul onorific acordat lui Jean-Paul Belmondo, care a ridicat in picioare Sala Debussy care l-a aplaudat zece minute si a carui urcare pe scena (dificila din pricina sanatatii subrezite de atacul cerebral de acum cativa ani), fotografii au marcat-o punand aparatele jos si aplaudand si ei.

Nu am scris mai mult nici despre sarbatorirea postuma a lui Stanley Kubrick. „Portocala mecanica” a fost prezentat in „Cannes classique” in varianta remasterizata (cum sper sa ma „masterizez” si remasterizez si eu curand), iar interpretul sau, Malcolm McDowell a sustinut in acest an Masterclass-ul festivalului. Toate filmele lui Kubrick au fost, de altfel, reeditate in editii de colectie (cu bonusuri consistente) si pot fi, de pilda, cumparate toate impreuna la pretul de 50 de euro de la FNAC. Christiane Kubrick, vaduva cineastului care a venit la Cannes impreuna cu fratele sau, Jan Harlan, a marturisit ca regretatul cineast nu a venit niciodata pe Croazeta pentru ca ii era frica si nu vroia sa se puna intr-o situatie periculoasa.