Scurte observații privind competența în materia contractelor individuale de muncă care prevăd desfășurarea activității într-un alt stat membru decât statul membru de origine al angajatului

​În contextul liberei circulații a persoanelor în spațiul comunitar, încheierea unor contracte de muncă prin care părțile convin ca activitatea să fie derulată de către angajat pe teritoriul unui alt stat membru, diferit de cel pe al cărui teritoriu a fost negociat și încheiat respectivul contract și unde domiciliază angajatul, reprezintă una dintre formele de manifestare a mobilității forței de muncă. Această situație poate fi sursa unor dificultăți juridice în ipoteza în care, dintr-un motiv imputabil angajatorului, activitatea angajatului nu mai poate fi desfășurată pe teritoriul statului membru în care această activitate trebuia prestată.

Într-o astfel de situație, devine relevantă determinarea instanței de judecată căreia angajatul i se poate adresa pentru a obține plata drepturilor sale salariale:

• instanța este cea din statul membru în care angajatul își are domiciliul și pe al cărui teritoriu a fost negociat și încheiat contractul de muncă sau
• litigiul va trebui inițiat în fața instanței din statul membru în care angajatul trebuia, conform contractului, să își desfășoare activitatea?

Determinarea instanței competente să soluționeze litigiul se realizează conform legislației interne a fiecărui stat membru sau conform normelor juridice comunitare?

Această problemă a fost reflectată în hotărârea recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene („Curtea”) din data de 25 februarie 2021 în cauza C-804/19, BU împotriva Markt24 GmbH, pronunțată în cadrul procedurii trimiterii preliminare. Cererea de trimitere preliminară a fost formulată de o instanță din Austria, în cadrul unui litigiu între o persoană fizică cu domiciliul în Austria, pe de o parte, și o persoană juridică de drept german, cu sediul în Germania. Obiectul litigiului era reprezentat de plata de către persoana juridică de drept german a salariilor restante, a primelor datorate prorata temporis, precum și a unei indemnizații compensatorii pentru concediu. Părțile în litigiu încheiaseră anterior, în Austria, un contract de muncă prin care conveniseră ca activitatea angajatului să fie prestată în Germania. Cu toate acestea, angajatorul nu a atribuit angajatului nicio sarcină, astfel încât acesta nu a executat activitatea la care se referea contractul de muncă astfel încheiat.

În acest context, instanța austriacă a formulat mai multe întrebări în cadrul procedurii trimiterii preliminare. Întrebările formulate sunt subsumate, în esență, ideii de a stabili dacă Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială se aplică unui raport de muncă în cadrul căruia, deși a fost încheiat un contract de muncă într-un stat membru, având ca obiect prestarea de muncă într-un alt stat membru, nu a fost prestată niciun fel de muncă de către lucrător, acesta fiind totuși disponibil pentru o perioadă de mai multe luni în vederea prestării de muncă.

Prin hotărârea în cauza C-804/19, Curtea a lămurit această chestiune, arătând că dispozițiile Regulamentului comunitar nr. 1215/2012 din 12 decembrie 2012 sunt aplicabile unei acțiuni în justiție a unui angajat cu domiciliul într‑un stat membru împotriva angajatorului care are domiciliul în alt stat membru în cazul în care contractul de muncă a fost negociat și încheiat în statul membru în care angajatul avea domiciliul și prevedea că locul de desfășurare a activității se situa în statul membru al angajatorului, chiar dacă această activitate nu a fost desfășurată dintr‑un motiv imputabil angajatorului.

Prin aceeași hotărâre, Curtea a arătat că dispozițiile din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării normelor naționale de competență în privința unei acțiuni precum cea menționată anterior, indiferent dacă aceste norme se dovedesc a fi mai avantajoase pentru angajat. De asemenea, instanța europeană a stabilit că o astfel de acțiune în justiție poate fi introdusă la instanța de la locul în care sau din care angajatul trebuia, conform contractului de muncă, să își îndeplinească cea mai mare parte a obligațiilor sale față de angajator.

Relevanța acestei hotărâri rezidă în stabilirea competenței instanțelor de judecată care pot să soluționeze litigiile care prezintă un element de extraneitate (cum este, spre exemplu, cazul prestării muncii pe teritoriul unui alt stat membru, diferit de statul în care angajatul își are domiciliul și unde a fost încheiat contractul de muncă) și care intră în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 1215/2012.

Într-o astfel de situație, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, normele uniforme de competență prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 exclud de la aplicare normele naționale de competență (inclusiv cele din materia contractelor individuale de muncă), chiar și în cazul în care normele naționale ar fi mai avantajoase pentru lucrător. În acest context, părțile contractului de muncă trebuie să manifeste o atenție sporită la momentul încheierii contractului, în condițiile în care – prin modul de formulare a clauzelor acestuia – se poate ajunge la situația în care regulile de drept național privind competența instanțelor de judecată să fie înlăturate de la aplicare în favoarea dispozițiilor dreptului comunitar.

Articol semnat de Mircea Bogdan Popescu – Partner, STOICA & Asociații.