Sofia Imber, colonelul Chavez si onoarea intelectualilor

Am citit ieri, pe nerasuflate, o carte extraordinara. Se cheama “Mil Sofia”, a aparut anul trecut, si este povestea, realizata pe baza dialoguri de catre profesoara Arlette Machado de la Universitatea Centrala din Caracas, cu fondatoarea acelui loc miraculos care este Museo de Arte Contemporaneo din capitala Venezuelei. S-a numit Museo de Arte Contemporaneo de Caracas “Sofia Imber” pana cand colonelul Chavez a decis sa inlature numele Sofiei din titlul muzeului pe care ea l-a creat, initial intr-un garaj, si pe care l-a condus vreme de decenii. Este recunoscut drept cel mai important muzeu de arta contemporana din America Latina. Chavez nu-i poate ierta Sofiei Imber cateva lucruri: curajul etic, sustinerea Israelului, opozitia fata de tiers-mondism si anti-americanism, solidaritatea cu disidentii regimurilor totalitare, intre care Armando Valladares, devotamentul incasabil pentru cauza libertatii. Talibanul (Calibanul) Chavez (acest Goebbels creol, cum a fost numit) a proclamat a Cincea Republica, cea a “socialismului bolivarian”. Sofia Imber se declara o cetateana mandra a celei de-a Patra, deci a Venezuelei pluraliste, anti-dictatoriale, democratice. Cum sa nu explodeze dictatorul?

Sofia Imber s-a nascut la Soroca in 1924. Mama ei era sora cu bunica mea pe linie paterna. Familia Imber a ajuns in Basarabia de la Odesa, fugind de dictatura bolsevica. In 1930 au plecat din Romania, s-au stabilit in Venezuela. Lya, sora Sofiei, a devenit prima femeie medic din acea tara, o mare pediatra, a fost la un moment dat presedinta UNICEF. A murit scandalos de devreme. Fiul ei, Fernando Coronil a fost un cunoscut antropolog, profesor la CUNY, autorul unei carti remarcabile despre Venezuela (“Magic State”). S-a stins si el din viata acum cativa ani, rapus de o boala neiertatoare.

Primul sot al Sofiei, tatal celor patru copii (Sara, Adriana, Daniela si Pedro) a fost marele scriitor Guillermo Meneses, clasic al literaturii latino-americane. Guillermo si Sofia au locuit la Paris (el era diplomat) in anii 50 si 60, au fost prieteni cu Fernand si Nadia Leger, Gerard si Anne Philipe si atatia altii. Fotografiile din carte sunt fascinante. Intre ele, o poza cu Sofia, Guillermo Meneses, Pablo Picasso si Jacques Prevert. Altele cu Francis Bacon, Jesus Soto, Vasarely, Marisol, Fernando Botero. Fotografii cu William Luers, Carlos Andres Perez, Rafael Caldera, Pablo Neruda si cu Teodoro Petkoff…

A urmat despartirea de Guillermo Meneses, casatoria cu Carlos Rangel, un mare jurnalist si, neindoios, unul dintre cei mai importanti ganditori politici ai Americii Latine. Cartea lui Rangel “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” a aparut in franceza cu prefata lui Jean-Francois Revel. Gratie lui Carlos si Sofiei l-am cunoscut pe Revel. Impreuna au realizat sute de emisiuni de televiziune, au conversat cu personalitati de varf ale lumii politice si culturale, de la Eduardo Frei si Lech Walesa la Borges si Mario Vargas Llosa. Erau inseparabili. Asa i-am perceput in timpul sederii mele in casa lor, vreme de cinci luni, in 1982. A fost una din marile sanse ale vietii mele.

Am lucrat la Muzeu, am scris un studiu pentru catalogul expozitiei Soto. Dimineata, cand imi beam cafeaua, contemplam un tablou de Francis Bacon, daruit Sofiei de marele artist. Ascultam in nestire discul cu cantecele detinutilor din Gulag interpretate de prietena Sofiei, fostul model al lui Maillol, Dina Verny. In 1988, Carlos s-a sinucis. L-am cunoscut bine, l-am admirat, voi scrie odata despre discutiile noastre.

Sofia a mers mai departe, asa cum i-a cerut-o Carlos intr-o nota finala. Am ramas foarte apropiati in tot acesti ani. Acum cateva zile mi-a trimis volumul. E prima carte a Sofiei, din cate stiu, de la “Yo, la intransigente” aparuta cu multi ani in urma. Iata un fragment din mesajul pe care i l-am trimis. Nema a fost matusa mea, sota mai mare a tatalui meu, doctorita Nehama Tisminetki, vara primara a Sofiei. In 1945, mama Sofiei, Ana Baru, a dorit sa o aduca pe Nema in Venezuela. Ea a refuzat, a spus ca ramane in Romania asteptandu-si fratele care se afla la Moscova. Ai mei au revenit in tara in 1948,incepuse Razboiul Rece, nu s-a mai pus problema ca Nema sa plece. Sofia m-a “adoptat” in 1981 la rugamintea Nemei, in memoria mamei sale. Lena Lecalot, prietena apropiata a Sofiei, a condus ani de zile Fundatia “Janusz Korczak” la Paris. Dintre intelectualii romani, pe Sofia o cunosc Dan Haulica, Andrei Plesu si Victor Ieronim Stoichita:

Dear Sofia,

You will not believe, but I finished the book. It is a most revealing, grippingly moving testimony about the search for truth and meaning in a world full of parallel mirros and mendacious, self-serving rhetoric. What makes the reading electrically absorbing is your refusal to adjust to any kind of fashionable dogmas. For good reasons, you despiese hypocritical fools and sanctimonious preachers.

Yes, you say that existentialism was not your cup of tea, yet your whole life has been most intensely experienced as a quest for authenticity, for a realm where art, truth, and freedom become one. A strange coincidence makes that your memoir (it is, after all, a non-conventional memoir) came out in 2012. I published a book, also in 2012, in Romanian, with the title “The Secret World of the Nomenklatura: Recollections, Revelations, Portraits”. It includes a wonderful picture of Nema whom I loved dearly. I talk about how you and Carlos helped me resurrect as a Western intellectual. I even mention Lena Lecalot whom I met thanks to you in Paris, in October 1981.

Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro