Stalinism pentru eternitate: O secta fanatica numita PCR
Sectarismul, dogmatismul si bizantinismul au marcat intreaga istorie a PCR. S-au scurs două decenii de la prima întâlnire cu H.-R. Patapievici. Îmi amintesc perfect cum, în stilul său deschis şi tranşant, m-a întrebat, înainte de a conversa despre varii mondenităţi: „Cum îţi explici absenţa revizionismului marxist în România?“ A pornit atunci un dialog pe care îl continuăm şi azi, despre tânărul Georg Lukács, despre Leszek Kołakowski, Agnes Heller, hegeliano-marxism, alienare, reificare şi destinul subiectivităţii în regimurile totalitare. Nu pot decât să sper că vom reuşi să publicăm, într-un viitor nu prea îndepărtat, un volum cu dialogurile noastre. Cititorii interesaţi pot găsi un fragment, prefaţat de profesorul Toma Pavel de la University of Chicago, în numărul pe luna februarie 2014 al revistei “Orizont”. Discutăm acolo despre Katyn, genocid şi încarnările Diavolului în istorie.
Aparută în ediţia americană în 2003, apoi în traducere românească în 2005, cartea de faţă (“Stalinism pentru eternitate”) este un efort de a răspunde interogaţiei lui Horia şi nu doar a lui. Chestiunea i-a frământat pe Matei Călinescu, Pavel Câmpeanu, Daniel Chirot, Adrian Cioroianu, Dennis Deletant, Mary Ellen Fischer, Victor Frunză, Ghiţă Ionescu, Ken Jowitt, Gail Kligman, Gabriel Liiceanu, N. Manolescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Marta Petreu, Andrei Pleşu, Michael Shafir, Katherine Verdery, Leon Volovici, spre a-i numi doar pe aceştia.
Mulţumesc aici editurii Humanitas, prietenilor mei Lidia Bodea, Adina Săucan şi Gabriel Liiceanu, pentru decizia de a publica această nouă ediţie a unei cărţi la care ţin imens. Le mulţumesc lui Cristian Vasile şi lui Mircea Mihăieş pentru minunatele cuvinte din prefaţa şi din postfaţa volumului. Fie-mi îngăduit să-i mulţumesc lui Mircea Cărtărescu pentru acel suprem compliment pe care mi l-a făcut atunci când m-a numit „un Proust al comunismului românesc“.
Cum explicăm fanatismul revoluţionar în veacul al XX-lea? Cum a fost posibilă orbirea unor întregi generaţii? Ce explică adeziunile înfierbântate, devoţiunile nevrotice, acele „căderi la Partid“ despre care scriau Aleksander Wat şi Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se întâmplă uneori pe varii forumuri conspiraţioniste şi nu doar acolo, la ceea ce se numeşte, falsificator, calomniator şi denigrator, „complotul iudeo-bolşevic“? Cum s-a constituit reacţia inversă, de dezgust în raport cu masacrele ordonate de Stalin şi cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denunţate de Hruşciov drept „cultul personalităţii“? Care a fost fenomenologia abjurării, a deşteptării, a rupturii cu mirajul totalitar? Acum doi ani a apărut la Humanitas, în colecţia „Zeitgeist“, volumul clasic “The God that Failed” („Zeul care a dat greş“). Publicată în 1949, la începutul Războiului Rece, fiind percepută drept un veritabil manifest anticomunist, cartea fost tradusă în franceză cu titlul Le Dieu des ténèbres şi a apărut în colecţia „Liberté de l’esprit“ condusă ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.
În remarcabilul său dialog cu Daniel Cristea-Enache (“Ce a fost, cum a fos”t, Polirom, 2013), profesorul Paul Cornea se referă pe larg la acel volum esenţial. În curând va apărea la Humanitas traducerea uneia dintre marile cărţi pe subiectul auto-amăgirii şi al de-convertirii, volumul de dialoguri între Czesław Miłosz şi Aleksander Wat. În cartea mea, intitulată “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (tradusă la Polirom de Laura Lipovan), am examinat în adâncime ceea ce s-a numit „the revolt of the mind“, chestiunea apostaziei în sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pildă, pe un Karel Kosik ori pe un Jiří Dienstbier să se despartă de leninism şi să susţină „socialismul cu chip uman“ şi apoi, după înfrângerea Primăverii de la Praga, să devină disidenţi? Aceeaşi întrebare este valabilă pentru un János Kis, Jacek Kuroń şi Bronisław Geremek.
Răspunsul îl găsim, în mare măsură, în scrierile autobiografice ale marelui apostat care a fost Milovan Djilas. Am lângă mine, când scriu aceste rânduri, volumul lui Djilas, “Of Prisons and Ideas”, cu autograful autorului. Este unul dintre acei intelectuali care, plecând dinspre fanatismului cominernist, a reuşit să se emancipeze, să se debaraseze de cămaşa de forţă a ideologiilor utopice. Ne-am întâlnit la Washington în martie 1988, m-a prezentat tatălui său, istoricul Aleksa Djilas, de care mă leagă o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, în 1947, pe sora mamei mele, Cristina Luca, fostă luptătoare în Franţa, în maquis, devenită diplomat cultural al guvernului Groza. În acel ceas de conversaţie am vorbit despre Ana Pauker şi Tito, despre Moša Pijade şi Edvard Kardelj. Cu Aleksa m-am revăzut la Varşovia, cred că în 2007, la o conferinţă NEXUS organizată de Rob Riemen, autorul acelei cărţi de o mare frumuseţe intitulată “Nobletea spiritului”, tradusă la editura Curtea Veche în colecţia „Constelaţii“.
În Polonia, România şi Ungaria, neîndoios, a existat, în prima fază a regimului comunist, o prezenţă masivă a militanţilor de origine minoritară (ucrainieni, evrei, maghiari, bulgari) în aparatele de dominaţie (partid, Securitate, ideologie, planificare etc.). Subiectul a fost examinat, între alţii, de către Pavel Câmpeanu, Robert Levy, Liviu Rotman şi Andrei Roth. În Ungaria şi Polonia fenomenul a fost poate chiar mai pronunţat decât în România, cum demonstrează chiar „Memorandumul de la Snagov“ al lui Imre Nagy. Cum scria marele scriitor polonez Czesław Miłosz, nu era vorba despre nici un „mister rasial“, ci de atracţia exercitată de internaţionalismul mistic al bolşevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate şi persecutate în perioada interbelică şi, mai ales, în anii războiului. Apoi, trebuie să luăm în seamă că în fruntea PCR s-a aflat, între 1945 şi 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic românească, că tot etnici români au fost: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceauşescu, Constantin Pârvulescu, Ilie Verdeţ, Manea Mănescu, Constantin Dăscalescu, Suzana Gîdea, Ion Ioniţă, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Cornel Onescu, Nicolae Plesiţă, Ion Iliescu, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat şi atâţia alţii.
Nici Iosif Chişinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej nu acţionau în virtutea unei motivaţii „naţionale“. Aceşti oameni erau „exteriori“ nu prin etnie, ci prin ideologie, fie că se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chişinevschi, Władysław Gomułka sau Roman Zambrowski, Antonín Novotný sau Bedřich Geminder. Nu întâmplător şi-a intitulat Teresa Toranska volumul de interviuri cu magnaţii stalinişti ai Poloniei “Oni” („Ei“). Erau soldaţi devotaţi ai Stalinternului, spre a relua un termen propus de doi ex-comunişti germani refugiaţi în anii războiului în Statele Unite, scriind sub pseudonimul „Ypsilon“, lucrare recenzată de respectatul kremlinolog Bertram Wolfe. (…)
Aceşti fanatici din România, grupaţi într-o sectă mesianică în care „mântuitorul“ purta numele Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca şi Mátyás Rákosi şi Ernő Gerő în Ungaria, ca şi Klement Gottwald, Rudolf Slánský în Cehoslovacia, ca şi Bolesław Bierut (nume născut prin combinaţia dintre alias-urile sale, Bienkowski şi Rutkowski) şi Jakub Berman în Polonia, ca şi Wilhelm Pieck şi Walter Ulbricht în RDG, ca şi Gheorghi Dimitrov şi Vîlko Cervenkov în Bulgaria, ca şi Enver Hoxha şi Mehmet Shehu în Albania (mă refer în primul rând la perioada luării puterii). La fel, în Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) şi Luigi Longo (nom de guerre Gallo în timpul Războiului Civil din Spania) în Italia, Maurice Thorez şi Jacques Duclos, în Franţa, serveau necondiţionat linia Moscovei.
În final, recomand cartea regretatului istoric Viktor Zaslavsky şi a soţiei sale, profesoara Elena Agarossi, “Stalin and Togliatti: Italy and the Origins of the Cold War” (Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2011), un studiu superb documentat care probează totala înfeudare a PC Italian în raport cu directivele lui Stalin. În anii de început ai Războiului Rece, elita comunistă italiană era complet dirijată de PCUS (Viktor Zaslavsky, Elena Agarossi, op. cit., p. 24). Le fel şi aceea românească, fără rezerve, fără scrupule, fără remuşcări. Să citez în concluzie aceste cuvinte ale lui Eric Hoffer: „…there is often a monstruous incongruity between the hopes, however noble and tender, and the action that follows them“.
INTERVIURILE HotNews.ro