Masinile-surpriza ale intelectualilor de elita

Horia-Roman Patapievici s-a simtit o vreme o biata pata de murdarie pe tapiseria luxoasa a unui Volvo, Nicolae Breban practica, pe sonatele lui Beethoven, gratia la volanul unui Mercedes, Augustin Buzura se uita dupa masinile tari ca batrinii dupa fetele frumoase, iar Alina Mungiu-Pippidi umbla cu masina ca-n Balcani si Caucaz: „Te dai rapid din calea a ceea ce te-ar putea calca“.

Daca, acum 40 de ani, Roland Barthes ii inchina favoritei lui D.S. 19, „zeita“ de la Citro?n, un eseu si definea automobilele drept echivalentul modern al catedralelor gotice cu autori necunoscuti, intelectualii romani isi iubesc masinile cu o dragoste cuminte si asezata, nu nebuna ca a francezului.

Masina ideala pentru Horia-Roman Patapievici trebuie sa-i vina ca o manusa din piele fina, care parca face parte din corpul lui, dar in acelasi timp e si un obiect de vestimentatie. „Prima mea masina a fost o Espero la mina a doua. Mi-a placut enorm, dar avea un mare defect, la curbe devenea brusc elastica.

Prima masina noua a fost un Megane II, foarte frumoasa, nu de tip putere, ci de tip manusa. Cu Meganita, care e teribil de stabila, era sa mor. Trebuie sa spun ca mi-a salvat viata. Ii pastrez o amintire deopotriva placuta si recunoscatoare!“, ii cinsteste filozoful memoria frantuzoaicei distruse.

In vara urmatoare accidentului, Horia-Roman Patapievici a primit in dar o manusa luxoasa, desi „din piele mai groasa“, cu care i-a luat citeva luni sa se obisnuiasca: „Am primit telefon de la dna Huidan, de la Volvo, care mi-a propus sa-mi puna la dispozitie, fara nici o obligatie, un Volvo S60.

Dar de la Megane la Volvo… Volvo e din alta lume! E ca diferenta dintre un costum de in vara, foarte placut si practic, si un costum de tip Hemingway, care si el e foarte comod, dar e cu totul altceva! Incerc sa transform Volvo-ul intr-o manusa, dar luni intregi m-am simtit ca o pata de murdarie pe tapiseria ei. Ma simteam sub standardele ei!“.

Sofer tomnatic, Patapievici si-a luat carnetul la 43 de ani, nu e consumator de adrenalina si totusi pe soselele nemtesti n-a rezistat sa nu-si faca de cap, cu 190 km/h. Viteza atinsa in Romania e confidentiala: „Oficial, respect regulile de circulatie!“.

Ultimele masini ale scriitorului Nicolae Breban au fost patru BMW-uri si patru Mercedesuri. Laudindu-le robustetea, deplinge ce a ramas din marele spirit romantic german: performanta tehnica. „Eu am invatat sa conduc la 14 ani de la tata, dar bine am invatat sa conduc cind am devenit gestionar piese auto, la parcul auto al Ministerului Finantelor, la 21 de ani.

Erau 40 de masini, dintre care trei sferturi americane, si un Bentley care fusese al regelui. Pe asta il conducea gestionarul parcului auto si de doua ori m-a lasat si pe mine!“.

Alta piesa de rezistenta care i-a marcat tineretea auto lui Nicolae Breban era un Cadillac din ’48, cu geamuri electrice, care incapuse pe miinile lui Manea Manescu: „Era iarna si le spune el soferilor: «Nu mai veniti sa ma luati cu masina asta capitalista, veniti cu Pobeda!». «Dar tovarase, inghetam in ea!». Uneori il convingeau, alteori nu“.

Lista de cuceriri auto ale lui Nicolae Breban e lunga, acum e la al patrulea Mercedes, o limuzina argintie din 2002, luata, ca toate masinile lui, la mina a doua, din Germania, pe care a dat 20.000 de euro: „Toata iarna mi-o petrec la Paris si la Florenta si am nevoie de o masina robusta. Mercedesul e o astfel de masina, dupa cinci ani celelalte cad, asta ramine in picioare!“.

Gratia, indispensabila eficientei la volan, spune Nicolae Breban, a invatat-o din tenis: „Cind unii fac o miscare brusca, eu fac mii si mii de miscari foarte fine, astfel incit pasagerii nu simt hopurile si denivelarile. In timpul unui drum Bucuresti-M?nchen-Paris cu Ioan Grosan am pus la punct finalul romanului lui si nu l-a terminat nici in ziua de azi!“.

In rarele dati cind se urca la volan, vajnicei presedinte a Societatii Academice Romane, Alina Mungiu-Pippidi, ii maninca soselele din palma. Ea nu-si aroga gloria asta, dar prietenii stiu ca o merita cu prisosinta: se strecoara ca un sofer de taxi in trafic. Singura masina a ei a avut-o la Florenta, in anul in care a fost Visiting Professor la Institutul European. „Era o Alfa Romeo veche.

Avea probleme de electricitate, a fost un cosmar! Te trezeai cu ea ca n-o mai puteai deschide. Am cumparat-o cu 2.000 de euro de la fostul Visiting Professor si am vindut-o cu 1.500 de euro succesorului meu“, i-a facut discount Alina Mungiu-Pippidi. „Am auzit ca mai merge si azi!“, ride ea.

Cind ii spunem ca prietenii o descriu ca foarte activa si cind e la volan, nu doar in societatea civila, presedinta SAR are o explicatie istorica: „Asa e cind umbli in Balcani si Caucaz. Te dai rapid din calea a ceea ce te-ar putea calca!“.

Volkswagenul Passat al redactorului-sef al „Observatorului cultural“, Carmen Musat, e o masina de cultura: „Pe bancheta din spate am carti, pe scaunul din dreapta am ziare si reviste pe care le citesc cind sint blocata in trafic“.

Practicanta a stilului prêt à porter si in domeniul automobilistic, Carmen Musat nu s-ar afisa vreodata pe sosea intr-o masina haute couture, gen Porsche sau Ferrari: „Passatul e si puternic, si elegant, si confortabil, nu-mi place o masina pe care ti-o iei doar sa fii vazut in ea si nici masinile de teren in oras“.

Scriitorul Augustin Buzura e fan Opel „de cind a aparut Astra pe Pamint“. Acum e la al doilea: „Cit voi mai trai sper sa prind si al treilea Astra. Nu e nici mare, nici mica. Nici iute, nici inceata“, isi descrie el ca pe o cimilitura marca preferata.

Opelul e masina cea de toate zilele, dar are si masini de noapte: „In vis am mai multe Bugatti, Porsche, Lamborghini. Stau si le privesc oriunde in tara. Cum se uita batrinii dupa fetele frumoase!“.

Om al umorilor egale, cum ii spune Andrei Plesu, redactorul-sef al revistei „Dilema Veche“, Mircea Vasilescu, nu-i nebun dupa masini, insa ii da fiecareia dintre ele sansa de a-l face sa traiasca confortabil.

A inceput cu un Oltcit, i-a acordat incredere si unui mic gigant, Matiz, care „mai mult topaia pe sosele, ziceai ca e un purice mai mare care sta sa sara“, a incercat si cu o broscuta Ford Fiesta, si cind isi intindea picioarele mai bine intr-un Hyundai s-a trezit cu un Volvo S40, cumparat pentru „Dilema Veche“ de trustul din care face parte.

„E o masina foarte asezata. Am fost cu ea pina la Cercul Polar, in Finlanda, in localitatea lui Mos Craciun, Rovaniemi. Cu ea ai senzatia ca stai intr-un salon si te uiti la peisaj“. Mircea Vasilescu are niste slabiciuni clasice: Jaguarul cu care umbla Sfintul, primul James Bond, in anii ’60, si un Aston Martin, apartinind tot unui James Bond mai vechi.

La fel ca etalonul spionilor de la Hollywood, care isi impartea inima intre mai multe frumuseti, el si-o imparte intre mai multe dive auto: „Nu ma pot stabili la una sa ma indragostesc!“

Mircea Cartarescu viseaza la masinile care isi incep viata de fiara la Stuttgart, la o aruncatura de bat de locul unde scrie el la al treilea „Orbitor“: Audi, BMW, Mercedes, Porsche. Se multumeste insa cu o „micuta si curajoasa“ japoneza, o Suzuki Wagon R Plus, cu care are de patru ani un mariaj tihnit pe soselele Europei.

„Paradoxal, e mai potrivita pentru Europa decit pentru drumurile noastre, unde, la depasiri, ai nevoie de o mai mare putere a motorului. Am ales-o intimplator: l-am insotit pe un prieten la reprezentanta Suzuki si pina la urma ne-am cumparat masini la fel. Nu vreau sa o supar pe mica mea japoneza, dar cred ca urmatoarea mea masina va fi una germana, aproape sigur un BMW.

Dar e o chestiune in primul rind de bani si apoi una de gusturi“, isi arata chibzuinta scriitorul.

Cartarescu se simte vinovat ca n-a mingiiat pina acum delicatetea japonezei cu nici un nume dragastos: „Tin mult la ea, dar n-am alintat-o pina acum asa cum merita. Ba chiar de un an i-a sarit capacul la o roata si inca nu l-am inlocuit, ceea ce e cam rusinos. Dar am pastrat-o foarte curata si tot e ceva!“.

Atent mereu la cuvintul, visul si povestea potrivita, pe Cartarescu il duce sotia pe calea cea buna: „Am invatat ingrozitor de greu tot ce stiu, dar parca sofatul si mai greu. Imi place sa sofez si o fac corect si sigur, dar n-am simt de orientare. Daca nu e Ioana (n.r. – sotia lui) cu mine, sa-mi spuna pe unde trebuie sa o iau ma incurc teribil. Mintea mea nu se incarca cu trasee si scheme rutiere“.

Profesorul universitar Ion Bogdan Lefter e fan de Opeluri, pentru ca „sint nemtoaice serioase, de incredere“. Desi primele lui miscari la volan dateaza din liceu, nu si-a luat carnetul pina in ’92, cind si-a permis un Oltcit rosu, alias Mimi. „L-am condus pina in ’98, cind am trecut la volanul lui Topsy, un Opel Kadett, tot rosu.

Din vara lui 2004 o conduc pe Lola, tot Opel, dar Astra, argintie“, isi enumera Ion Bogdan Lefter tovarasele de drum. Cele de ocazie au fost multe: Mercedesuri, un Volvo, un Rover, un BMW sau altele pe care nu si le mai aminteste.

Lefter este supravietuitorul perfect al junglei rutiere din Bucuresti: „Am amici care spun ca sint un sofer grozav, ceea ce, bineinteles, ma maguleste. Altii ma taxeaza drept agresiv, eu zic ca sint doar rapid. Bucurestiul e atit de aglomerat incit nu poti evita blocajul daca nu calci acceleratia cind se poate, daca nu faci slalomuri sau daca nu fortezi uneori trecerile pe galben“.

Gabriel Liiceanu este mindrul detinator al lui „Siegfried“ si „Marcello“. Asa isi numeste cele doua masini puternice pe care le are in posesie: un BMW seria 5 si o Alfa Romeo 147. Este un sofer care gusta din plin hoinaritul la volan.

In „Usa interzisa“ sint pasaje in care descrie voluptatea de a conduce noaptea prin Paris, cind nu e trafic si cind poate gasi usor loc de parcare pe stradute laturalnice.

Gabriel Liiceanu a refuzat sa vorbeasca pentru Cotidianul despre masinile sale, gasind subiectul prea monden, dar in urma cu doi ani declara pentru „Formula As“: „Imi plac automobilele (din pacate, pina spre 55 de ani nu am depasit nivelul Trabant, Dacia si Lada) si imi place sa conduc «agresiv» pe Valea Oltului. Dupa care, noaptea, am cosmaruri.“

de Raluca Ion, Steluta Voica

integral in Cotidianul