Ce miscari autonomiste mai exista in Europa: din Catalonia in Lombardia, din Tara Bascilor in Tinutul Secuiesc – analiza Le Figaro

Referendumul apărat cu orice preţ de executivul catalan ar putea trezi sau încuraja şi alte veleităţi independentiste de pe continent, scrie cotidianul francez Le Figaro, citat de Rador. Articolul face un tur de orizont: opt teritorii cu aspiraţii autonomiste in intreaga Europa ameninta stabilitatea continentului.

Analiza Le Figaro, redata de Rador:

„În Europa, ochii se întorc spre Catalonia. Referendumul ilegal de duminică aminteşte în ce măsură voinţele independentiste pot să se nască sau să reînvie rapid, antrenate de evenimente în diverse ţări, inclusiv în Europa. În siajul catalan, mai multe teritorii revendică şi ele o autonomie sporită, dacă nu chiar independenţa deplină. Există şi unii însă care înţeleg să profite de dezordinea catalană pentru a-şi afirma aspiraţiile proprii.

Noi am schiţat o listă, preocupându-ne de mişcările de amploare sau angajate într-un proces deja avansat şi care se referă la teritorii care îşi revendică autonomia sau independenţa faţă de un alt stat. Regiunile secesioniste cer realipirea lor la un alt teritoriu aparent diferit, motiv pentru care noi nu au integrat în această listă Irlanda de Nord, deşi este vorba de un conflict independentist emblematic. Nu figurează nici regiuni cu istorie relevantă de revendicări independentiste, dar cu consecinţe mai mici, precum Bretania.

Catalonia

Regiunea autonomă spaniolă pare a fi ajuns la apogeul unui conflict de mai mulţi ani. Criza economică din 2008 a adâncit prăpastia dintre regiunile din nord şi din sud ale ţării, resuscitând voinţa de independenţă economică în rândul unei părţi a catalanilor, a căror regiune este una din cele mai bogate din ţară. Acestui dezechilibru economic i s-a adăugat în plan politic eşecul Barcelonei de a recunoaşte existenţa unei „naţionalităţi catalane” în Constituţia spaniolă. În 2010, Tribunalul constituţional a decis invalidarea acestei dispoziţii, la fel ca recunoaşterea catalanei ca limbă principală a administraţiei regionale.

Prima tentativă de referendum privind autodeterminarea a eşuat în 2014, confruntată cu blocajele juridice de la Madrid, lăsând loc unui vot simbolic. Apoi, alegerile legislative din 2015 i-au plasat pe independentişti în fruntea regiunii. Revendicând o legitimitate oferită de această victorie electorală, noul preşedinte catalan, Carles Puigdemont, porneşte la o înfruntare juridică cu Madridul pentru organizarea unui referendum oficial privind autodeterminarea. Demersul aruncă din nou Spania într-o dezbatere instituţională de lungă durată.

Scoţia

După victoria zdrobitoare în Parlamentul de la Edinburgh a Partidului naţional scoţian (SNP) în 2011, ideea unui referendum pe tema independenţei Scoţiei reapare. Cu acordul premierului britanic David Cameron, votul are loc în septembrie 2014, dar independenţa este respinsă cu 55%. Scoţia, care face parte din Regatul Unit de la actul de uniune din 1707, avusese deja două referendumuri privind crearea propriului Parlament în 1979 şi în 1997. În iunie 2016, Brexitul relansează problema independenţei Edinburgh-ului. Scoţienii, eurofili prin tradiţie, s-au opus efectiv cu 62% Brexit-ului. SNP, care face acum din revenirea în jocul european o miză a independenţei proprii, a anunţat în martie dorinţa sa de a organiza un nou referendum.

Corsica

Naţionalismul corsican a ajuns într-o nouă etapă în 2015, când candidaţii independentişti au câştigat alegerile regionale, şi la fel cu ocazia victoriei lor la ultimele legislative în 3 din 4 circumscripţii din insulă. Această realizare politică încheie tranziţia îndelungată a naţionalismului corsican spre terenul politic, după anunţul depunerii armelor de către FLNC, în iunie 2014. De acum, prima revendicare nu mai este atât independenţa totală a insulei, ci mai degrabă recunoaşterea unui statut autonom. Un obiectiv pentru care referendumul catalan ar putea fi foarte bine luat drept exemplu: FLNC a chemat la alegerea unei majorităţi naţionaliste la scrutinul teritorial care va avea loc în insulă la sfârşitul lunii decembrie. Ameninţă, dacă nu se vor înregistra progrese în planul „autonomiei” insulei, cu un „elan popular” în stil catalan.

Ţara Bascilor

Istoria recentă a Ţării basce este marcată de acţiunile ETA. Organizaţia, născută în 1959, în plină luptă împotriva franchismului, revendică independenţa Navarei şi Ţării basce franco-spaniole. După numeroase sabotaje, apoi atentate soldate cu sute de morţi, organizaţia a renunţat la lupta armată în 2011. Totuşi, chestiunea independenţei basce nu a dispărut total. Şi rămâne parţial legată de cea a Cataloniei. În 2015, după referendumul simbolic catalan, independentiştii au avut ideea organizării propriei lor consultări. După doi ani, în timp ce votul programat în Catalonia agită Europa, preşedintele basc a chemat Madridul să recunoască etniile catalană şi bască. O reacţie care aminteşte în ce măsură constituie problema independenţei Cataloniei o dilemă constituţională pentru Madrid.

Italia de Nord

Apărută în 1991, Liga Nordului, mişcare suveranistă italiană, avea la crearea sa ambiţia să ducă la naşterea unei regiuni autonome în nordul Italiei. Astfel, Padania ar fi reunit teritorii situate în jurul unei lunci a fluviului Pad. Odată cu retragerea fondatorului său Umberto Bossi, au apărut disensiuni interne privitor la orientarea formaţiunii. Mai mulţi responsabili susţin acum ideea unei alianţe economice între diverse regiuni bogate din Nord, care doresc să contribuie cu sume mai mici la finanţele regiunilor mai sărace din Sud. Dintre ei, guvernatorii Lombardiei şi Veneto organizează un referendum consultativ privind o autonomie maximă pentru regiunea lor, pe 22 octombrie.

Flandra

În 2014, cu ocazia alegerilor care erau în acelaşi timp europene, federale şi regionale, partidul naţionalist flamand NV-A al lui Bart De Wever a câştigat cu un scor mare aproape în toate cantoanele din Flandra. În Camera reprezentanţilor (Parlamentul belgian), este cel mai bine reprezentat, cu 22% din mandate. Scindată lingvistic în două între franceză şi olandeză, Belgia este divizată şi economic, cu o regiune valonă mai puţin prosperă decât Flandra. Este de asemenea unul din motivele care animă independentismul flamand care nu mai doreşte să finanţeze Valonia, regiune industrială francofonă care trece printr-o lungă criză economică. Conştient că o independenţă strictă a Flandrei nu este voinţa unei majorităţi a populaţiei flamande, NV-A doreşte să obţină o autonomie maximală pentru cele două comunităţi belgiene. Paralel, există şi o mişcare valonă, cu o putere mai mică în plan politic. Reprezentanţii ei militează, după caz, pentru independenţa Valoniei, autonomia sa, sau pentru realipirea ei la Franţa.

Tinutul Secuiesc

Situată în lanţul Carpaţilor din Transilvania, Tinutul Secuiesc este o regiune a României cu o mare majoritate de unguri, care cunoaşte un puseu autonomist vechi, resuscitat de la căderea Cortinei de fier în 1989. La ultimele alegeri legislative din 2016, Uniunea Democrată Maghiară din România, care militează pentru o federalizare a ţării, a reuşit să obţină 21 din cele 329 de locuri. Ţara Secuilor nu este singurul exemplu de revendicări ale minorităţii ungare din Europa răsăriteană. Acelaşi lucru se petrece, în manieră mai puţin pronunţată, în Serbia sau în Slovacia.

Insulele Féroé

Situate în Atlanticul de Nord între Islanda, Scoţia şi Danemarca, Insulele Féroé sunt un arhipelag cu numai 50.000 de locuitori, care a obţinut în 1948 autonomia faţă de Danemarca. Afacerile externe şi apărarea rămân totuşi la latitudinea Regatului danez. În februarie 2017, micul arhipelag a anunţat organizarea unui referendum în aprilie 2018 pentru adoptarea unei noi constituţii care le-ar da dreptul la autodeterminare.

Economia insulelor Féroé depinde în mare măsură de pescuit, care reprezintă 95% din exporturi, dar şi de o subvenţie anuală de 650 de milioane de coroane daneze (68 de milioane de euro) acordate de Copenhaga. Arhipelagul ar dori să poată să beneficieze şi de veniturile din petrol. În aprilie, guvernul a anunţat că va deschide în curând un nou ciclu de prospecţiuni petroliere. La aproape 300 km de aici, insulele Shetland au găsit petrol din anii 1970. Dar pentru cei din Féroé, căutările nu au dus la nici un rezultat până acum, deşi s-au făcut foraje în 2000, 2004 şi 2008.

În Europa de Est, traseul frontierelor nu este peste tot unanim acceptat

Şi în Balcani sau la frontierele Rusiei există revendicări autonomiste, independentiste sau separatiste. Aceste tensiuni regionale sau chiar conflicte larvare sunt de natură diferită faţă de mişcările pentru autonomie din Europa occidentală, deoarece decurg în mare măsură dintr-o redefinire neterminată a frontierelor blocului sovietic şi ex-Iugoslaviei.

Cazul cel mai emblematic este cel al Ucrainei. După revoluţia Maidanului din 2014, Donbasul, din estul ţării, apropiat cultural şi lingvistic de Rusia, nu dorea un acord de asociere cu UE. A apărut un conflict, alimentat direct de Rusia, care a intervenit militar pentru a-i susţine pe rebelii din teritoriile Doneţsk şi Lugansk care astăzi sunt de facto separate de Ucraina şi se află sub perfuzia Moscovei. În ceea ce priveşte Crimeea, aceasta a fost anexată de Rusia. Moscova vorbeşte despre „realipire”, justificându-se prin referendumul organizat în peninsulă şi câştigat cu o majoritate zdrobitoare de proruşi.

În Serbia, regiunea autonomă Voivodina din nord, unde coabitează 25 de etnii între care una maghiară puternică şi se vorbesc şase limbi oficiale, a cunoscut tensiuni comunitare în 2013, dar care nu au dus la proclamarea independenţei, spre deosebire de cazul Kosovo în 2008. Creată la explozia Iugoslaviei în 1992, Republica sîrbă Krajina este o entitate independentă în cadrul Bosniei-Herţegovina, dar nerecunoscută de comunitatea internaţională. Naţionalismul sîrb este încă şi mai prezent aici de la recunoaşterea Kosovo de către SUA şi UE. Stat nerecunoscut de comunitatea internaţională, Transnistria situată în estul Moldovei este de facto independentă de la căderea URSS în 1991. Armata rusă dispune aici de o prezenţă permanentă.”