​30 de ani după. Emil Hurezeanu: „Am pierdut prea mult timp cu războaie interne în cea mai lungă şi mai prosperă perioadă de pace în Europa” INTERVIU

A plecat din țară în 1982 și a fost vocea „Actualității românești” a Europei Libere în anii ultimului deceniu al regimului comunist. „Nu am fost un rezistent, nu am fost un disident. (…) Am simţit că am obligaţia ca, alegând să trăiesc în lumea liberă, să folosesc şansa libertăţii pentru a exprima adevăruri interzise în România”, spune, într-un interviu pentru HotNews.ro, Emil Hurezeanu, astăzi ambasador al României în Germania.

La 30 de ani de la Revoluție, diplomatul crede că România și-a atins cele mai importante obiective, integrarea în NATO și UE, însă „am pierdut prea mult timp cu războaie interne în cea mai lungă şi mai prosperă perioadă de pace în Europa”.

Emil Hurezeanu a fost invitatul special al conferinței ”Pentru a nu pierde sensul libertății: România 1989, o revoluție în direct”, organizate pe 11 decembrie la Roma, cu ocazia vernisajului expoziției promovate de Ambasada României în Italia, cu imagini tv care au fost transmise la principalele televiziuni italiene în timpul evenimentelor din 1989 din România, realizată cu sprijinul RAI Techè și al Televiziunii Române.

​HotNews.ro: Cum vi s-a părut evenimentul de la Roma, la marcarea a 30 de ani de la căderea regimului comunist?

Emil Hurezeanu: „Mă aşteptam ca evenimentul să fie bine primit, pentru că Italia a fost ţara occidentală, vest europeană unde reacţiile la evenimentele din 1989, începând cu Timişoara, apoi cu Bucureştiul, – dar în general, solidaritatea manifestată încă dinainte de 1989 faţă de ce se întâmpla în România, – au fost vii, acute, mai mult decât în alte ţări occidentale. Italienii au o presă hiper activă, foarte implicată şi ţin minte că în emisiunile noastre de la „Europa Liberă” foloseam des în revista presei internaţionale articolele, reportajele, interviurile clandestine pe care le făceau reporterii, marii jurnalişti italieni, uneori deghizaţi în turişti, în săptămânalele şi ziarele lor mari, „Panorama”, „Corriere della Sera”, sau în emisiunile de la RAI. Bunăoară, cel mai amplu reportaj şi primul despre demonstraţiile de la Braşov din 1987 a fost făcut de un italian care stătea în hotelul Aro şi filma cu o cameră – nu existau telefoane mobile atunci – ceea ce se întâmpla în faţa comitetului judeţean de partid, când muncitorii au aruncat pe geam portretul lui Ceauşescu împreună cu bananele şi portocalele cu care grangurii locali de partid îşi pregăteau Crăciunul. Am fost atunci într-o relaţie de parteneriat jurnalistic şi civic foarte puternic cu Italia. Am fost totuşi surprins să aflu că există acest interes şi din partea deputaţilor, a politicienilor, a jurnaliştilor care au avut de-a face atunci cu revoluţia. Erau tineri, au mai trecut 30 de ani între timp, şi e interes din partea tinerilor studenţi de aici de la Roma. A fost un public destul de conectat.

Mulţi români în ultimii ani s-au stabilit în străinătate, în Italia sau în Germania. Vă amintiţi cum a fost despărţirea de ţară, ce sentimente aveaţi când aţi plecat?

Nu fac parte dintre cei care au plecat acum, în zodia libertății. Eu am plecat în 1982, am obţinut greu, dar am obţinut până la urmă, o bursă la Viena, oferită de o fundaţie germană, după care am cerut azil politic la Munchen, în Germania, unde am lucrat 13 ani la „Europa Liberă”. Aveam 26 de ani când am plecat, nu am fost un rezistent, nu am fost un dizident. În aceşti 13 ani, practic, în fiecare seară am scris un text, de până în zece minute, pe care îl citeam la microfonul postului de radio „Europa Liberă”, în emisiunea „Actualitatea Românească”. Am simţit că am obligaţia ca, alegând să trăiesc în lumea liberă, să folosesc şansa libertăţii pentru a exprima adevăruri interzise în România. Cât am reușit să o fac, cât nu, nu ştiu. Deci asta a fost opţiunea mea, atunci. Ştiu că ştiţi, se pleca greu din România atunci. Sute de oameni au pierit încercând să traverseze Dunărea, au ajuns în închisori, ne-au părăsit saşii, evreii, cine a putut, cine nu… Din păcate, societatea românească a fost secătuită atunci. Ceea ce se întâmplă astăzi cu plecarea românilor e cu totul altceva: e o poveste a libertăţii, nu este o poveste a alungării, a fugii de dictatură. Este o atracţie a libertăţii şi a posibilităţilor în plus pe care le oferă celelalte ţări din Uniunea Europeană. Să fim însă atenţi că e una din marile pierderi, dacă nu ştim cum s-o recuperăm. Putem să recuperăm aceste pierderi, cu tineri care se întorc, cu copii care, deşi se nasc aici – vorbim aproape de o generaţie în Italia, cu părinţi plecaţi imediat după 90 – păstrează limba română, sunt ataşaţi de comunitate, de diaspora. S-a văzut câtă reactivitate şi solidaritate a aratat diaspora faţă de problemele ţării de origine, mai ales în acest an.

Trăiaţi cu frică în exil, vă temeaţi pentru viaţa dumneavoastră sau a încercat cumva Securitatea să vă facă să colaboraţi?

Nu, nu se punea problema colaborării, eram duşmani oficiali ireductibili ai regimului, ai autorităţilor. Au fost nenumărate tentative de intimidare, ameninţări, şi am avut colegi al căror sfârşit este şi astăzi învăluit într-o ceaţă, ca să zic aşa, greu de înlăturat, chiar dacă există suficiente motive să credem că cel puţin câţiva din directorii „Europei Libere” au pierit răpuşi de regim, într-un fel sau altul. A fost o atmosferă de teamă, era inutil să ai alt curaj dincolo de faptul că spui ce crezi că e bine să spui şi adevărat la microfon. Dar era şi multă încredere că ceea ce facem ajunge la destinaţie şi că în definitiv trebuie să o facem până la capăt. Nu aveam de unde să ştim, în 1983, ’84, ’85, până la sfârşit, că se termină. Slavă Domnului, s-a terminat.

Apropo de acest sfârşit. Când aţi simţit că, într-adevăr, va cădea Ceauşescu?

Observam prin forţa împrejurărilor ce se întâmplă în lumea comunistă după venirea lui Gorbaciov la putere şi în faza de defensivă a comunismului sovietic care era să zicem mentorul întregului pact de la Varşovia. Deci noi eram ocupate practic de Uniunea Sovietică, ideologic vorbind, chiar dacă în România nu mai erau trupe din 1958. Regimul, ideologia comunistă şi chiar post stalinistă făceau casă bună cu naţionalismul comuniştilor români chiar dacă situaţia din România era cea mai critică. Lucrurile încep să se schimbe totuşi când ruşii, sovieticii, renunţă la aşa zisă doctrină Brejnev, adică renunţă să mai intervină militar în ţările comuniste „în derivă”. Şi este un semn dat partenerilor din pact că pot să recurgă la schimbări fără riscul unei intervenţii militare sovietice. S-au grăbit lucrurile, asta se întâmplă în etape, în episoade succesive după 1985: într-un fel în Polonia, alfel în Cehoslovacia, cu totul altfel în Ungaria. Deloc în România. România devenea o fortăreaţă tot mai ermetică, autocentrată, chiar cu manifestări ostile, să zic aşa, faţă de Moscova, deschise. Culmea este că regimul Ceauşescu, care în anii ’60, ’70, avea chiar o oarecare deschidere faţă de Occident, îşi rupe punţile şi cu Occidentul, şi cu vecinii, şi cu Moscova. România era un fel de etuvă sub presiune şi din acest motiv, aprehensiunile mele cel puţin, ale colegilor mei, au fost foarte apăsate atunci, că în România schimbarea nu se va face paşnic. Din păcate, am avut dreptate.

Ce părere aveaţi în redacţie de clasa politică care ajungea atunci la putere, de personaje precum Ion Iliescu. Discutaţi despre asta?

Lucrurile sunt destul de complicate. În presa internaţională se făceau speculaţii, supoziţii, legate de succesiunea echipelor dogmatice din capitalele comuniste. Aşa cum Gorbaciov ia locul geronzilor, bolnavi şi muribunzi, Cernenko şi Andropov, tot aşa, fără să-i ducă pe catafalc, se schimbă regimurile, după cum ştiţi, apar lideri noi, şi în Ungaria, şi în alte părţi. Prin revoluţii de palat sau prin conciliere, prin tratative la masa rotundă, ca în Polonia. Numele lui Iliescu apare pentru prima oară în presa germană pentru că Iliescu era un nume cunoscut în ierarhia de partid, pentru că era un nume relativ cunoscut în ierarhia relativ surghiunită de partid, adică din cele două, trei personaje care au jucat un rol mare, era oarecum degradat prin ceea ce se spunea că sunt actele lui critice la adresa lui Ceauşescu, împotriva revoluţiei culturale de tip chinezesc şamd. Cert este că noi nu inventam scenarii de succesiune. S-a vorbit la un moment dat, mi se spunea la un moment dat şi mi se spune şi azi: „De Ion Iliescu am auzit prima dată la „Europa Liberă”. Da! Pentru că „Europa Liberă” avea toate cărţile posibile deschise pe masă şi acolo era presa occidentală care nu avea în vedere încă prăbuşirea comunismului. Nu se ştia că, reformat, comunismul o să şi dispară. Se putea bănui, se putea spera. Ideea era să vină un comunism cu o faţă „din ce în ce mai umană”. Or, în contextul dat, Iliescu apărea ca o faţă mai umană, posibilă, a comunismului românesc, după Ceauşescu. Asta a fost. După aceea, lucrurile s-au schimbat. Ştiţi că există o teorie a condiţionării de cale. De propria ta cale eşti legat, e propriul tău model. Noi nu am avut comunismul polonezilor, nu am avut nici post comunismul lor. Fiecare şi-a dus crucea, ca să zic aşa.

Au fost momente ratate de România post 1989? Dacă da, care?

Obiectivele cele mai importante, intrarea României în Uniunea Europeană şi în NATO, au fost atinse. Ritmul de transformări, de la infrastructură la o dezvoltare la grad foarte ridicat de satisfacţie socială pe care îl au alte ţări trecute prin tranziţie, a fost scăzut. Şi cred că am pierdut prea mult timp cu războaie interne în cea mai lungă şi mai prosperă perioadă de pace în Europa. Să sperăm că vom avea parte în continuare de ea şi că ne vom adapta, ne vom schimba, şi va fi mai bine.