30 de ani după. Fata blondă care a fluturat steagul Revoluției în balconul CC-ului. Gabriela Nănuș: În naivitatea noastră, am crezut că o să fie de a doua zi ca afară / A fost un șoc îndârjirea cu care oamenii îl susțineau pe Iliescu. INTERVIU
Gabriela Nănuș avea doar 17 ani atunci când a ales să iasă în stradă la Revoluție. Imaginea tinerei blonde fluturând un steag tricolor, cu gaură în mijloc, pe acoperișul clădirii Comitetul Central și în balconul unde Ceaușescu și-a ținut ultimul discurs, avea să devină una definitorie pentru Revoluția română. Care a fost imboldul ei? ”Am plecat de acasă știind că e posibil să nu mă mai întorc niciodată. Mi-am luat buletinul cu mine și am pornit către totul sau nimic. Totul pentru mine însemna LIBERTATEA în toate formele ei.”
HotNews.ro: Gebriela Nănuș, care a fost imboldul pentru o adolescentă de 17 ani să iasă în stradă în acele zile fierbiți și decisive ale Revoluției? Nu ți-a fost frică?
Gabriela Nănuș: Nu mi-a fost frică deloc, ba din contră. Am plecat de acasă știind că e posibil să nu mă mai întorc niciodată. Mi-am luat buletinul cu mine și m-am îmbrăcat în hainele cele mai bune și am pornit către totul sau nimic. Totul pentru mine însemna LIBERTATEA în toate formele ei. La 17 ani, cel mai mult îmi doream să călătoresc, să văd lumea, să aflu cât mai multe despre cât mai multe locuri, dar nu se putea. Dacă Revoluția nu ar fi avut loc sau ar fi fost înăbușită, eram hotărâtă să fug din țară. Tocmai aflasem despre fuga Nadiei Comăneci peste granițe, iar acest lucru m-a motivat și mai mult.
Vorbești de libertate cu atâta pasiune! Ce știa însă un adolescent care trăia în comunism, unde totul era controlat drastic, despre libertate?
Păi, aș putea mai degrabă să vă spun care era ideea unui adolescent atunci despre lipsa de libertate: nu puteam călători în afara țării, nu aveam acces la informație, la tot ce era nou și modern, era rația la hrană, lipsa căldurii, etc.
Gabriela Nanus
Ai primit o anumită educație în familie care te-a făcut să vezi mai bine ororile regimului Ceaușescu?
Din contră. Părinții mei erau destul de fricoși. E drept că tata mai asculta seara Radio Europa Liberă, cu sonorul la minim și cu mare frică, aproape ca mai toți în acea perioadă. Era însă suficient să privești în jurul tău. A mai contat și faptul că noi aveam o casă destul de mare care ne-a fost confiscată, demolată, iar în schimb am primit în chirie un apartament meschin de două camere. ”Beneficiile” regimului erau clare.
Părinții tăi nu s-au speriat când ai hotărât să ieși în stradă, nu au încercat să te oprească?
Părinții nici nu știau unde mă duc. Aflasem de la Radio Europa Liberă că se adunaseră oameni în Piața Universității și am plecat cu o seară înainte și am dormit la o prietenă. În Piața Universității nu am reușit să ajung, fiindcă erau milițieni și armată peste tot. Apartamentul prietenei era undeva în zona Basarab și vedeam de la fereastră seara trasoarele armatei. A doua zi dimineața am plecat hotărâtă să ajung acolo. Pe drum am întâlnit însă un grup de oameni conduși de un tip energic ce avea o portavoce și care îi încuraja. Aveam să aflu mai târziu că e Dan Iosif. Urmând acel grup, am ajuns la CC.
Și ai ajuns în Piața Comitetului Central, unde era o mulțime de oameni. Ce ai simțit?
A fost pentru mine ceva uimitor să văd o manifestație fără acele portrete cu Ceaușescu și Elena, fără acele panouri, steagurile roșii și fără ca oamenii să scandeze lozincile comuniste. Țin minte că atunci când am ajuns eu eram undeva în dreptul Bibliotecii și atunci a venit primul elicopter care a aruncat peste mulțime acei fluturași cu lozinci de genul ”nu cădeți pradă manipulării imperialismului”, etc. Acum, eu nu-mi mai aduc aminte să-l fi văzut pe Ceaușescu când a ieșit cu portavocea pe balcon, eram probabil prea tensionată.
Imediat însă a venit și al doilea elicopter și atunci s-a spart bula, s-a spart rândul scutierilor sau a celor care alcătuiau cordonul de pază, iar lumea a început să se înghesuie înspre clădire. Am dat din coate și m-am strecurat și eu spre clădire. Eram hotărâtă să îl prind pe Ceaușescu și să îl strâng de gât cu mâna mea (râde), chiar dacă știam că așa ceva era greu de realizat. Am intrat în clădire, nu ne-a oprit nimeni și am început să urcăm. La fiecare etaj mă opream și băgam capul cu prudență pe holuri ca să vedem dacă e cineva și urcam mai departe. La un moment dat, când am ajuns la etajul 3 sau 4, am băgat capul, am văzut acolo un grup de scutieri înarmați cu un ofițer și m-am blocat. Doar băgam capul așa pe coridor, iar ofițerul îmi strigă ”Armata e cu voi”. M-au văzut pe mine poate fată și mai necunoscătoare, dar aveam un unchi la pompieri și cunoșteam uniformele, iar ăia doar militari nu erau.
Eram tot cu gândul la Ceaușescu, să-l prind eu, dar evident că nu l-am prins. Când am ajuns la un fel de mansardă, am găsit o magazie cu materiale de propagandă. Am ieșit sus pe acoperiș și am văzut mulțimea. Mai văzusem eu steaguri cu gaură în mijloc și atunci m-am gândit că ar fi bine să găsesc un steag și să-l flutur, ca să arăt mulțimii că am ocupat clădirea și Ceaușescu a fugit. Atunci am coborât la acea magazie, am găsit un steag tricolor, dar vroiam să îi scot stema și nu aveam cu ce. Nu am reușit nici cu dinții. Și atunci am luat la rând birourile căutând o foarfecă sau ceva de tăiat. Îmi amintesc că toate telefoanele din birourile alea sunau mereu. Sunetul ală mi-l amintesc și acum. Am găsit până la urmă o jumătate de lamă, am decupat stema și am urcat din nou pe acoperiș. Deși mi-e rău de înălțime, m-am dus cu steagul chiar pe margine, pe bordura de deasupra literelor și am fluturat steagul. Atunci mulțimea a început să strige ”Libertate, Libertate!”, iar ceea ce am simțit a fost ceva incredibil, incomparabil, ceva ce nu poți descrie în cuvinte.
La un moment dat am auzit în spatele meu un zgomot puternic și nu știam ce e. Cineva dintre cei care au intrat în clădire a găsit un pistol și a tras pe acoperiș cu el ca să îl verifice. Atunci am vrut să mă alătur mulțimii și am început să cobor. În timp ce coboram, balconul se umpluse deja, cineva de acolo m-a văzut cu steagul și mi-a zis să mă duc și eu în balcon cu ei că nu e nimeni cu steag și să îl flutur. Așa am ajuns în balcon. Am fluturat ore întregi steagul fără să simt strop de oboseală.
Gabriela Nanus in balconul CC (foto: Agerpres)
Când ai realizat că fata blondă cu steagul din balcon a devenit un simbol al Revoluției?
Sincer, fără falsă modestie, nu a fost vorba de așa ceva, nu știam că cineva mă vede ca pe un simbol, nu m-am considerat niciodată așa ceva.
Erai la televiziuni, în toate ziarele, ai apărut la televiziunile străine, chiar și pe cărți poștale din străinătate…
Chiar nu știam atunci de toate astea. Chiar nu aveam nicio poză cu mine de acolo. În lunile următoare e adevărat că mă mai opreau unii pe stradă și mă întrebau despre acea zi. Așa s-a întâmplat că m-a oprit cineva pe stradă și mi-a zis că el e fotograf, că a făcut în acea zi fotografii la CC și că are fotografii și cu mine. L-am rugat să-mi dea și mie o fotografie, avea atelierul undeva pe la sediul PNȚ, l-am așteptat la poartă și s-a întors și mi-a adus o fotografie. Era făcută de jos, din mulțime. A fost singura mea fotografie cu momentul, dar și aceea mi-a fost furată (râde).
Mai mult, ca să vedeți că nu eram un simbol, prin 97 am încercat să îmi iau certificat de revoluționar, am fost la sediul acela la Club 22 din zona Primăverii, am vorbit cu cel responsabil, un cascador mic de statură, care trebuia să își dea avizul ca eu să obțin certificat de revoluționar. Mi-a cerut fotografii și martori, iar eu nu aveam nimic. Am încercat la televiziune, era și o fotografie în Flacăra, dar nu am reușit. Abia în epoca internetului am putut găsi mai multe, m-am întâlnit cu Paul Agarici, care avea multe fotografii de la Revoluție.
Care au fost așteptările tale în acele momente, la ce prefaceri sperai în societatea românească?
La momentul respectiv se spunea că o să dureze cel puțin 10 ani ca să fie ca afară. Noi, în naivitatea noastră, ne pusesem atâtea speranțe după eliberarea de comunism, că am crezut că o să fie de a doua zi ca afară. Ușor, ușor am realizat că lucrurile nu stau chiar așa.
Și a venit FSN-ul…
Pentru mine, Iliescu a fost prima mare frustrare. A fost un șoc îndârjirea cu care oamenii îl susțineau pe Iliescu, printre ei fiind și părinții mei.
La 30 de ani de la Revoluție, care e diferența dintre România visată atunci și cea de azi? E România de azi aceea pentru care ai ieșit în stradă?
În mod cert e România pentru care am ieșit în stradă și nu regret nimic! România e pe drumul cel bun, chiar dacă ne-au fost furați cel puțin 20 de ani de către Iliescu și gașca sa. România de azi îmi oferă libertatea pe care mi-am dorit-o, posibilitatea de a-mi alege propriul destin. Am crescut mult în mentalitate, iar suflul adus de generația anilor 90 mi se pare îmbucurător, încep să iasă la suprafață și să contribuie la o democrație mai solidă.
Un mesaj pentru aceste zile?
Vreau doar să spun încă o dată că s-a meritat acea jertfă pentru câștigarea libertății noastre! Sper ca cei care s-au născut după 1990 să înțeleagă cât de importantă e libertatea, cât de greu a fost câștigată și cât de greu îți va fi dacă o pierzi vreodată!