Prin filmul polonez “The Hater”, Netflix ne prezintă cea mai importantă cultură a prezentului: cea a urii

​Câtă putere poate avea un om în 2020? Conform filmului “The Hater”, depinde de numărul computerelor și conturilor de social media la care poate avea acces sau pe care le poate crea. Personajul care ține în viață filmul acesta are acces și are un scop: să dea de pământ cu cei pe care dintr-un motiv sau altul îi urăște.

De ce un student aproape exmatriculat mai e interesat de un autograf de la profesoara lui? Așa începe “The Hater”. Studentul în cauză e Tomasz Giemza, filmul e polonez și problemele sunt deja cunoscute în societatea noastră: lumea bună, cu acces la internet și fără alte dificultăți cu adevărat însemnate. Foametea a fost învinsă, cel puțin în Europa, internetul e accesibil și la prețuri rezonabile, iar nivelul de trai a crescut simțitor în ultimii 20 de ani. Ne mai rămâne astfel doar să ne urâm între noi din cele mai stupide motive.

Profilul lui Tomasz, pe care probabil l-ai putea numi și sociopat, e conturat încă din debutul filmului: înregistrează conversațiile intime ale familiei Krasucka care l-a susținut în facultate printr-o bursă. Apoi le ascultă și încearcă să identifice punctele slabe. Ceea ce, în punctul acesta, l-ar putea califica pentru un post într-o agenție de comunicare sau într-un partid politic. De așa rol nu e departe.

Drogurile și orele mici ale dimineții fac oamenii să ia decizii cel puțin exotice

Povestea lui Tomasz începe cu adevărat după ce-o urmărește pe Gabi Krasucka într-un club, are un moment cât de cât apropiat cu ea, dar finalul acestei ieșiri în club îl împinge spre ceea ce e cu adevărat: unealta dezinformării. La garderobă se întâlnește cu Beata Santorska și dacă ai ajuns în punctul întâlnirii celor doi e bine să știi că urmează un film pe care l-ai putea confunda pe alocuri cu viața reală. Tomasz face o prezentare în timp record, pe droguri și talent, și prinde un loc în agenția Best Buzz PR condusă de Beata.

Numele poate nu dă de gol scopurile agenției. Clienții sunt oameni care au interesul ca ceva să dispară de pe internet sau atenția publicului să fie atrasă către altceva. Conturi false, dezinformare și chiar crearea unei realități paralele sunt trei piloni pe care e consolidat întregul film.

Încă de acum mai bine de zece ani se discută despre “postaci” și troli pe internet. Mai vezi din când în când pe câte cineva că folosește cuvântul “postaci” ca să rezume situația. Doar că lucrurile sunt mai complexe decât le-ar putea prezenta un cuvânt. Iar “The Hater”, indiferent dacă e un film bun sau prost, merită văzut mai ales pentru cum rezumă mediul online și, în special, rețelele sociale.

Cât de ușor distrugi un politician (gay)?

Pawel Rudnicki e politicianul din film. Dar ar putea fi foarte bine orice fel de politician care, la un moment dat, a promis că el chiar va schimba sistemul. Oameni care el, cei din realitate, sunt încadrați în zona “figurilor mesianice”, adică pot aduce o schimbare reală pentru cetățeni. Iar aici e loc de-o mențiune: dacă ajung într-o funcție cheie și sistemul e destul de sensibil la schimbări nu-i trage în jos.

Tomasz primește sarcina de-a căuta sau crea mizerii despre Pawel. Extrema dreaptă din societate e deja deranjată că Pawel nu are o problemă cu refugiații și chiar imigranții, ba chiar circulă zvonuri pe forumuri că e gay. Dar e? Și, mai ales, e relevant? În ciuda demersurilor făcute în Vest, în Europa Centrală și de Est subiectul politicienilor gay e încă unul controversat.

După cum vezi și-n România: niciun politician mai mare, niciun lider de opinie mai credibil, n-a ieșit în față să-și asume sexualitatea. Pe fondul acestor temeri, societatea românească încă e sensibilă la un așa subiect. Ba chiar recent vedem cum se încearcă o distragere similară cu Nicușor Dan și niște bârfe.

În film, Pawel e cumva gay, chiar dacă asta nu contează pentru ce vrea el să facă. Doar că e relevant pentru Tomasz, care îl duce într-un bar gay friendly. Acolo, din întâmplare, unul dintre cei care sunt împotriva lui Pawel reușește să-l filmeze. Și gata scandalul. În acest punct ai putea crede că Tomasz e doar un copil teribilist care vrea să-și facă un renume în lumea comunicării sau printre adulții ceva mai specializați în jocul dezinformării. Doar că nu-i chiar așa.

Poți spune despre el că-i sociopat și urăște societatea, dar el urăște mai ales burghezia, elita, și în special îi urăște pe părinții lui Gabi. Și, de ce nu, ar vrea și s-o impresioneze pe ea să vadă câtă putere și influență are. Ura lui față de ei, și de cum au vorbit despre el la începutul poveștii, alimentează toate celelalte acțiuni care duc filmul către unul clasic european. Dar un pic mai încolo despre asta.

Puștiul teribil al agenției care rescrie realitatea

A doua jumătatea a filmului îl prezintă pe Tomasz în toate ipostazele care-i reprezintă viața, dar și ipostazele în care societățile europene sunt acum. E, pe de o parte, om de încredere în campania lui Pawel (da, a intrat în echipă ca să strângă informații și să se apropie de familia Krasucka). Apoi, e angajatul Best Buzz care trebuie să livreze lovitură după lovitură la temelia candidaturii lui Pawel. Mai e și băiatul care impresionează familia Krasucka prin angajamentul lui de a-l ajuta pe Pawel și de-a le cânta în strună. Și nu în ultimul rând: e omul care ucide, fură și planifică un atac “terorist” în care atacatorul va fi tot cel care l-a filmat pe Pawel în clubul gay.

Pe alocuri, Tomasz pare un talent într-ale minciunii. Ține însă cont că-i un film și nu e vorba de cât de multe poate face un om, mai ales la 20 și ceva de ani. Tomasz e însă folosit ca o schiță a ceea ce se poate și se întâmplă în societatea de acum. Cu arta războiului a lui Sun Tzu sau doar cu pricepere nativă de-a distruge oameni, Tomasz își face treaba exemplar. Planifică un miting pro-Rudnicki, dar și un marș anti-Rudnicki (surprinzător sau nu, acesta are mai mult succes decât mitingul).

Fură o armă, ucide un om și reușește să livreze cel mai răsunător scandal: politicianul gay și progresist ucis de un terorist care a acționat de unul singur. Prin minciunile de pe internet, prin conturi false, dar și printr-o pricepere în exploatarea oamenilor, Tomasz devine și-un rezumat al prezentului: oamenii sunt prea naivi și prea leneși să judece contextul în care se întâmplă lucruri și sunt prea predispuși să creadă narațiuni prezentate de anonimi pe internet. Practic, definiția ultimului deceniu cu alegerea lui Donald Trump, Brexit și chiar creșterea extremismului în Europa.

Cum se încheie „The Hater”?

Ca un film european: îți imaginezi orice vrei despre cine a fost tras la răspundere și cine nu. De la șantaj la crimă și incitare la ură, paleta de infracțiuni e destul de mare. Dar finalul îl pune pe Tomasz la masă cu familia Krasucka și chiar e stimat pentru un act de curaj (și acela planificat într-o oarecare măsură de el).

Spre deosebire de filmele americane care îți spun destul de clar la final ce-i bine și ce-i rău, cine-i pedepsit și cine merită libertate, finalul „The Hater” e mult mai potrivit pentru ce avem acum. Avem o societate care reacționează repede și coleric pe Facebook (și nu numai). Avem o stare de naivitate răspândită, când oamenii trebuie să ia, ca masă, o decizie.

Ce e bine și ce e rău în societatea de acum? Până unde poate merge instigarea la ură și până unde poate merge “comunicarea politică” și nu numai? Așa cum Tomasz devine acest personaj care reușește să înșele pe toată lumea, așa și starea de spirit din societate ar putea fi trecută rapid cu vederea doar pentru că nu ne afectează direct.

Subestimarea de care personajele din film dau dovadă o vedem în realitate în formele pe care le-am enumerat până aici. În orice caz, “The Hater” e un film care completează excelent alte două idei: “Brexit” despre dezinformarea din Marea Britanie și “The Great Hack” despre cum internetul ne-a profilat și prin intermediul acestuia putem fi împinși, ca mase, către decizii vitale.

Cu toate acestea mai e loc de-o frază: nu crede tot ce crezi.