Forbes: Apreciaţi Marea Mediterană paşnică dominată de NATO, cât mai puteţi

După ce s-a bucurat de o generație de relativă pace, Marea Mediterană se îndreaptă în liniște către o criză maritimă majoră. Cumva, „paşnica” Mediterană a devenit una dintre cele mai militarizate ape din lume. Doar o NATO obosită, sclerotică – și posibil o Uniune Europeană somnolentă – rămâne să țină împreună cele cinci mari flote navale cu baza în Mediterana. Timp de 70 de ani, frontul unit al NATO a avut un mare succes în menținerea unei ordini relativ bune în Marea Mediterană, scrie Forbes, citat de Rador.

Fără aceasta, spectrul unei Mediterane recent balcanizate ridică perspectiva unui conflict maritim și a întreruperilor comerciale pe o scară nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial. Succesul NATO a facilitat un sentiment de automulţumire – și un sentiment că plăcile tectonice regionale nu se vor separa repede. Este ușor de trecut cu vederea și de respins amenințarea unei crize iminente. O NATO unită depășește orice risc maritim potențial și are un palmares de a înăbuşi crizele regionale.

Flota mediteraneană a NATO este mare. Formată din contribuții navale majore din Spania, Franța, Italia, Grecia, Turcia și, ocazional, Marea Britanie, Statele Unite, contribuitori minori (Slovenia, Croația, Muntenegru, Albania) și alte forțe tranzitorii ale NATO, umbrela de securitate reciprocă a NATO a contribuit la menținerea aglomeratelor și agitatelor ape ale Mediteranei fără întreruperi comerciale majore sau de crize extinse în regiune.

Chiar dacă NATO împarte Mediterana cu formidabila Marină israeliană, o forță navală egipteană mare, precum și cu Marinele în curs de modernizare ale Marocului şi Algeriei, forțele maritime unite ale NATO pot copleși cu ușurință națiunile mediteraneene nealiniate. Desigur, greii maritimi, Rusia și China, se arată la orizont, dar în prezent forțele regionale ale NATO pot ține aceste riscuri sub control.

Totuși, legăturile NATO sunt tensionate. Când liderii celor 29 de națiuni NATO se pregătesc pentru un summit la începutul lunii decembrie, ar fi bine să se concentreze asupra consecințelor pe care o NATO divizată le va avea asupra regiunii și a globului. În ciuda apariției altor mari centre de transport maritim, Marea Mediterană rămâne un loc al comerțului maritim occidental, reprezentând 15% din activitatea de transport maritim global, în 2013.

Fără ca NATO să garanteze ordinea în Mediterana, comerțul maritim al Mediteranei este în pericol, lăsând Rusia și China ca beneficiari principali.

Probleme peste tot

În Mediterana, provocările cu care se confruntă NATO sunt din ce în ce mai greu de acoperit. În Occident, membrii NATO Spania și Marea Britanie se uită circumspecte la statutul Gibraltarului. În cazul în care Marea Britanie se va retrage din Uniunea Europeană, această dispută va reapărea sub orice pretext fragil și vor mai rămâne puține mecanisme europene pentru a modera lucrurile.

Potențialul tensiunii hispano-britanice se extinde dincolo de Gibraltar. Marea Britanie și Spania în mod constant se atacă cu privire la drepturile și practicile de pescuit. În 1994, echipajele de pescuit spaniole au înconjurat și au atacat ambarcațiunile de pescuit din Cornish, tăindu-le plasele şi disgtrugând traulerele. Aproximativ în același timp, Marea Britanie s-a alăturat Canadei în războiul Turbot, când Spania și Canada şi-au disputat drepturile de pescuit.

Odată ce Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană, pescuitul spaniol în apele britanice va reapărea fără îndoială ca o problemă, exacrebând și mai mult situația din Gibraltar. Spre Est, exploatarea resurselor a crescut tensiunea, pe măsură ce Grecia, Cipru, Israel, Egipt, Turcia și chiar Rusia s-au poziționat asupra unor câmpuri de gaz din Libia și estul Mediteranei. Egiptul și Turcia, două dintre cele mai mari flote regionale din Marea Mediterană, se luptă, purtând un conflict prin terţi în Libia, în timp ce concurează pentru planurile de exploatare a resurselor naturale în apele cipriote.

Turcia, ca un membru oarecum necinstit al NATO, oferă o provocare deosebit de puțin apreciată obositei diplomații a NATO. Un stat autocratic, care flirtează cu Rusia prin tranzacții de armament și prin colaborarea regională în Siria, Turcia se abate într-un fel de statutul de nealiniat, contestând insulele, disputând zonele economice învecinate exclusive în Marea Egee și jucând agresiv pentru hidrocarburi.

Odată cu NATO, Turcia îşi urmărește interesul național. Pe de o parte, Turcia este un participant activ la exercițiile NATO, inclusiv exercițiul de război electromagnetic NEMO, în curs de desfășurare în largul coastelor Regatului Unit, dar în sectorul maritim Turcia își trasează propria rută, găzduind unități NATO, precum și alți aliați prieteni, într-un exercițiu propriu, Exercițiul de invitație în Mediterana de Est 2019″.

Provocarea NATO va consta în a demonstra că NATO oferă mai mult Turciei și președintelui Recep Tayyip Erdogan decât alternativa, puterea de a fi o țară neliniată cu putere şi „semnificație” strategică.

Regiunea este marcată de instabilitate politică – la o lovitură distanţă de o schimbare masivă în balanţa puterii maritime. O singură lovitură de succes, de detronare a lui Erdogan al Turciei sau a președintele Egiptului, Abdel Fattah el-Sisi, schimbă perspectivele maritime mediteraneene aproape cu totul.

Însă Israelul, Italia, Grecia, Marea Britanie – chiar Franța – se confruntă cu provocări interne care pot schimba dramatic echilibrul de putere în Mediterana. Expansiunea navală este un alt potențial iritant. Deoarece forțele maritime regionale ale Mediteranei caută să se extindă dincolo de diferitele lor sectoare, iar Rusia și China caută un mijloc pentru a intra sau a-și spori prezența mediteraneană, bazele vor deveni o problemă.

China ar fi fraieră să nu exploateze tensiunile regionale prin construirea unei baze de operațiuni și apoi să treacă la a servi drept arbitru de securitate în regiune.

Nu neglijaţi potenţialul de probleme

O privire asupra cifrelor arată că Marea Mediterană este o tabără armată. Numai în domeniul subacvatic, din 2018, opt țări mediteraneene au desfăşurat aproape șaizeci de submarine de atac.

Rusia, Statele Unite și Marea Britanie contribuie pentru alţii. În timp ce țările afiliate NATO operează cu mult peste jumătate din flota de submarine în Mediterana, forțele subacvatice mediteraneene urmează să crească în toate părțile. Turcia modernizează rapid flota de submarine a țării și stabilește un curs către o capacitate de producție proprie de submarine. Italia este pe drumul către dezvoltarea unei capacități de producție de submarine autohtonă.

Egiptul primește un set de patru submarine construite în Germania. Algeria adaugă constant submarine din clasa Kilo construite de Rusia. Marocul îşi măreşte capacitatea de submarine. Lista proiectelor navale submarine este interminabilă. Tendințele navelor de suprafață din Marea Mediterană urmează o cale similară, armele locale adăugând combatanți mai mari și mai noi și grăbindu-se să adăuge o nouă capacitate.

Platformele amfibie cu punți plate, precum și distrugătoarele mai mari și mai capabile și ambarcațiunile de patrulare intră în serviciu într-un ritm rapid. Acestea nu sunt tendințe expuse de o regiune care se așteaptă la un viitor pașnic. Este o construcție care se potrivește unei regiuni care se așteaptă la o instabilitate maritimă gravă – ritmul depășește chiar și Marea Baltică, o regiune aflată sub amenințări directe din cauza aventurismului rusesc.

Factorii de decizie convenționali ar putea să râdă, dar, în cele mai multe cazuri, flotele sunt construite pentru a fi utilizate, și ar fi bine ca mai multe guverne să se așeze la masă și să își dea seama exact pentru ce construiesc toate Marinele mediteraneene. Mediterana se angajează într-o adevărată cursă navală a înarmării, iar lumea este politicoasă şi „şuşoteşte” despre asta.

Provocările sunt reale.

Și iminente. În cazul în care Turcia ar părăsi alianța NATO, apariția bruscă a unei forțe navale independente a Turciei ar reprezenta o povară reală pentru forțele deja supra-stresate ale Marinei SUA şi ale NATO, care lucrează pentru a menține legături maritime cu România și Bulgaria, noi membri ai NATO la Marea Neagră. Dacă perspectiva unei Turcii necinstite este urâtă, conflictul dintre Marea Britanie și Spania asupra Gibraltarului ar reprezenta o ruptură fundamentală în cadrul statelor de bază ale NATO, amenințând întreaga alianță.

Şi, fără NATO, ușile sunt deschise pentru încercările regionale de hegemonie maritimă, curse maritime ale înarmării și conflictele maritime regionale – oferind forțelor navale rusești și celor chineze o oportunitate de a deveni garanți ai stabilității mediteraneene.

Autor: Craig Hooper, Forbes (preluare Rador)

General american: ”Cred că regiunea Mării Negre va fi cel mai probabil viitorul teatru de conflict”