Iugoslavia și diplomația românească sub bombe

Lipit de Aeroportul Nikola Tesla, din Belgrad, există un muzeu al aviației la care sârbii o să te trimită cu mândrie, ca să vezi bucăți dintr-un F-117 Stealth și un F-16 american, doborâte de forțele lui Miloșevici în 1999, în timpul bombardamentelor din Belgrad. În oraș, câteva clădiri bombardate de NATO, ca a Ministerului Apărării, au rămas multă vreme dărăpănante, dar mai nou, demolări și consolidări încep să le aducă la o formă mai normală.

Cam ăsta-i epilogul unui război care l-a costat pe Slobodan Miloșevici capul și Iugoslavia (în formula restrânsă Serbia + Muntenegru), în jur de 100 de miliarde de dolari. Serbia – sau Iugoslavia – a trebuit să se retragă din Kosovo în condițiile de pace ultimative formulate de NATO. La capitolul morți, estimările includ între 956 și 1.200 de partea sârbă și între zero și doi, de cea a NATO. Miloșevici nu avea să piardă puterea imediat, ci printr-un soi de Brexit avant la lettre: devansând alegerile, pe baza unui calcul politic sinucigaș. Pe 24 septembrie 2000, sârbii, care se săturaseră de el, l-au votat pe Vojislav Koštunica, fondatorul Partidului Democrat de opoziție.

În cafenelele cochete ale Belgradului, acum câțiva ani, nimeni nu mai avea niciun chef de Miloșevici și fapte de vitejie. “Vrei să-ți spun cum ne-au bătut americanii?” m-a întrebat un interlocutor sârb. “Ne-au bombardat centralele electrice, sursele de putere. Aveam cuptoare cu microunde, le porneam și lăsam geamul deschis, ca să deturnăm rachetele cu infraroșu. Dar mai ales aveam congelatoare pline de carne, fiindcă era război. Americanii ne-au lăsat fără curent. Ne-am apucat de făcut grătare, am pornit o petrecere cât tot Belgradul. Când am terminat grătarele, nu mai aveam nimic de făcut. Ne-am predat.”

Sârbii au însă motive să nu iubească SUA și NATO, iar acestea nu sunt doar cele 78 de zile de bombardamente din regimul unuia din ultimii dictatori din Europa, Slobodan Miloșevici. În definitiv, au scăpat de el cu alegeri libere. Războiul NATO-Iugoslavia din 1999 a pornit de la atrocitățile comise în Kosovo și a fost, totuși, evenimentul cvasi-final al uneia din cele mai oribile serii de conflicte armate de după Al Doilea Război Mondial, presărate cu genocid, purificare etnică și alte dezastre. Mai mult, bombardamentul a fost revoluționar din punct de vedere strategic, fiindcă a dovedit că un astfel de conflict poate fi câștigat numai de forțele aeriene.

Este totuși singurul caz în care NATO a acționat fără aprobarea Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, în care Rusia și China votaseră împotrivă. Iar la capitolul opinie publică, majoritatea sârbilor sunt de acord că Miloșevici a fost un dezastru, dar își amintesc de faptul că alți lideri belicoși ai altor foste republici iugoslave, ca bosniacul Alija Izetbegović sau croatul Franjo Tudjman, au sfârșit-o în patul lor și percep asta ca o nedreptate din partea comunității internaționale.

Dacă în 1999 aveați o vârstă la care vă interesau astfel de lucruri, rețineți probabil dezorientarea și acuzațiile la adresa guvernului Radu Vasile și a președintelui Emil Constantinescu, cu privire la implicarea României de partea NATO, într-un astfel de conflict tulbure. La vremea respectivă, printr-un vot al Parlamentului, România permisese avioanelor Alianței accesul în spațiul aerian propriu, lucru care a fost interpretat ca un semn de slugărnicie în fața NATO, mai ales că țara noastră era prietena tradițională a Serbiei/Iugoslaviei.

La ce se referă prietenia? În același Muzeu al Aviației de la Aeroportul din Belgrad, vezi și un Orao, un avion de atac la sol și vânătoare care era fala Iugoslaviei în anii ‘70. Dar Orao e unul și același lucru cu IAR-93 Vultur, rezultatul dorinței din epocă a lui Ceaușescu de a avea tot ceea ce poate fi mai aproape de un avion militar state of the art. E unul din proiectele româno-iugoslave care s-a sfârșit în 1992, odată cu primele sancțiuni împotriva fostei Iugoslaviei; de altele, ca Porțile de Fier, validate de un Ceaușescu sedus de independența de Moscova și veleitățile de lider global ale lui Iosip Broz Tito, nici nu mai e cazul să pomenim. Dacă e s-o luăm așa relațiile bune datează încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, care oferea Serbiei sprijin armat în Bătălia de la Câmpul Mierlei. Iar în Primul Război Mondial, România a intrat în conflict de partea Serbiei, adică împotriva Austriei și a Germaniei, pentru a participa apoi la Mica Antantă, alături de nou-născuta Iugoslavie și Cehoslovacia, cu scopul de a contracara tendința expansionistă a Ungariei.

Slugărnicie?… O poveste cu o antenă românească și un radio sârbesc legendar

În 1999, prin vocea lui Ion Iliescu, aflat pe atunci în opoziție, PSD (PDSR) lua o poziție clară împotriva implicării României în intervenția în Iugoslavia: “A ne limita doar la a susține necondiționat şi nenuanțat poziția NATO este neproductiv şi, repet, regretabil. ( … ) Cum îşi poate închipui cineva că poate fi un partener valabil de discuție, atâta timp cât atacă, adoptă poziţii partizane şi dezavuează conducerea legitimă şi democratic aleasă a unei țări, legitimează amestecul în treburile interne, limitarea suveranității şi dreptul de intervenție?” Radu Timofte, ulterior șef al SRI, la vremea respectivă senator PSDR și președinte al Comisiei de Apărare din camera superioară, punea și el paie pe foc: “Ceea ce se întâmplă acum în Kosovo nu poate fi decât o repetiție pentru ceea ce s-ar putea întâmpla, mai devreme sau mai târziu, şi la noi.” PUNR și PRM, fostele partenere de Patrulater Roșu, țin și ele isonul. Simple declarații ale unor politicieni de opoziție sau îngrijorare reală?

N-aș putea spune. În același timp, studenții bucureșteni organizau mitinguri pacifiste, implicit pro-Serbia și anti-NATO. Dar, tot în același timp, România era poziționată perfect pentru a funcționa ca un canal de comunicare între Iugoslavia aflată încă în zodia lui Miloșevici și americani. O ambasadă foarte bine conectată, cea din Belgrad, mijlocea relația cu liderii de opoziție, precum Koštunica, Zoran Đinđić, care avea să fie premier după căderea lui Miloșevici sau pe cea cu legendarul B92.

De ce “legendar”? Fiindcă în întreaga epocă Miloșevici, din 1989 până la cădere, postul de radio fondat de Veran Matić, care emitea pe 92,5 MHz, a fost echivalentul Twitter și Facebook, în sintagme ca „revoluția Twitter” sau „revoluția Facebook”, care au început să se audă de-abia din 2009 încoace. Ceea ce a făcut Twitter-ul pentru protestele din Moldova (2009) sau Iran (2010) și Facebook-ul pentru Primăvara Arabă (2011) făcea, în anii ‘90, B92 pentru opoziția din Serbia. Finanțat de Soros/Open Society Foundations și USAID, B92 era una din puținele surse independente de informare, cu programe de știri asortate cu un profil muzical subversiv, axat pe piese protestatare de rock și punk. Radioul a fost interzis de mai multe ori de Miloșevici, dar de fiecare dată a reintrat în emisie cu ajutorul a diferiți parteneri interni sau externi. Printre altele, B92 este și un pionier al emisiei online, pe care a trebuit să o adopte în 1996, din motive de cenzură. Miloșevici n-ar fi pierdut probabil alegerile, în 2000, dacă B92 n-ar fi organizat concerte de rock care chemau tinerii la vot.

Felul în care s-a implicat România, prin Ministerul Afacerilor Externe al lui Andrei Pleșu și Mihnea Constantinescu, e dincolo de limita secretului de stat și poate fi doar parțial și cu aproximație reconstituit. Însă arată a orice altceva decât plasare slugarnică, pasivă, la remorca NATO. Printre altele, au circulat informații neoficiale referitoare la o antenă de emisie plasată pe Semenic și oferită B92 de România, în ultimii ani ai regimului Miloșevici. Atunci când o întreb de ea, Carmen Podgorean, ambasadoarea României în Argentina, la vremea respectivă colaboratoare apropiată a lui Mihnea în Ministerul Afacerilor Externe, izbucnește: „Despre antenă nu vreau să vorbesc!”, dar până la urmă explică: „Am un oarecare amestec, pentru că am găsit organizația neguvernamentală dispusă să își asume că o aduce în România. (…) Am căutat diverse formule mai legale, mai vamale, mai constituționale și nu le-am găsit, a rezultat că trebuie s-o importe cineva și eu am zis: X, vorbești tu cu…? – Da. Am vorbit și au adus această antenă.”

Podgorean preferă însă să vorbească despre o masă rotundă organizată cu sprijinul Fundației Soros și al unor ONG-uri de media cunoscute. „Într-o sală probabil de nunți care era situată între oraș și aeroport”, un cadru de lucru legat de libertatea de expresie aduce la masă politicieni de opoziție sârbi, printre care Miroljub Labus, devenit viceprim-ministru după căderea lui Miloșevici, și o doamnă cu o poziție înaltă în ierarhia Departamentului de Stat al SUA. Podgorean își amintește că întâlnirea era una încărcată: „Ei (sârbii – n.a.) veneau dintr-un loc unde nu puteau vorbi între ei și trebuia să-și spună tot, și lucruri pe care poate noi le depășisem cu cinci ani de tranziție mai devreme. E o acțiune care nu avea de ce să fie secretă și n-a fost secretă, cea cu antena a avut multe componente de diplomație confidențială sau chiar secretă. Nu în sensul cărților de spionaj, că lucrurile se vorbeau la telefon.”

Creând o platformă pentru libertate de expresie și în general drepturile omului, cu sprijin american, România încuraja coagularea opoziției anti-Miloșevici.

Chiar dacă numele lui apare rar în această relatare, Mihnea Constantinescu era centrul nervos al evenimentelor. Ca director politic, condusese echipa care fundamentase și recomandase decizia foarte dificilă de a acorda drept de survol NATO, pentru ministrul de externe Andrei Pleșu și întregul Guvern, dar asigurase și un canal de comunicare cu Belgradul și, în plus, sprijin consistent opoziției anti-Miloșevici. Așa cum veți vedea, supraveghea în fiecare zi și în chiar fiecare minut lucrurile.

Cum a salvat România flota JAT-ului

O întâmplare cu iz de film de aventuri din aceeași perioadă spune și ea destule despre rolul pe muchie al României din acele zile. Prin 2003, Adevărul prelua o relatare din Vecernje Novosti, în care publicația sârbească povestea cum la începutul bombardamentelor NATO, România a oferit adăpost pentru flota de avioane de linie a JAT (Jugoslovenski Aerotransport), Tarom-ul iugoslav și ulterior sârbesc. În noaptea de 24 spre 25 martie 1999, prima a bombardamentelor NATO, un Mig 29 iugoslav, avariat, ateriza pe aeroportul civil din Surcin, lângă Belgrad, unde se afla garată flota civilă. Mig-ul era camuflat de JAT-ul civil ca-ntr-o poveste duioasă cu lebede, prin acoperirea cu aripile mai mari și plasate mai sus ale avioanelor de linie.

Câțiva oameni din JAT începeau să caute cu disperare un aeroport dintr-o țară neutră, spre care să trimită flota civilă. În cele din urmă, ajungeau, printr-un intermediar canadian, la un ministru român al cărui nume nu e dezvăluit și căruia intermediarul îi ajutase fiul să ajungă la studii universitare de limbi străine, în Canada. Goran Crljen, director al JAT în 2003, relatează că la scurt timp îi parvine un email, „trimis conspirativ de la București”, care spune că JAT-ul poate „conta” pe aeroportul de la București. Pe 10 aprilie, situația se agravează, fiindcă NATO distribuie presei o înregistrare de satelit, în care sub avioanele de linie se vede clar o aripă de Mig. Poziția NATO e că înregistrarea transformă aeroportul de la Surcin în „țintă militară legitimă”.

Desigur, a bombarda imediat după anunțul de presă ar fi fost o prostie, așa că JAT-ul mai are un pic de timp. Se coordonează cu apărarea antiaeriană din Iugoslavia și în cele din urmă, decolează pe 24 aprilie, cu destinația România. Goran Crljen pilotează un Boeing 727, urmat de un DC 10, încă un Boeing 727 „și așa mai departe”. Convoiul iese fără încurcături din Serbia și intră în Banat, după care aterizează la București. „Nimeni nu a tras asupra noastră. Când am aterizat la București, in spatele nostru porniseră americanii cu elicopterele Apache. Nu înțelegeau ce se întâmplă”, relatează Crljen.

Dacă chiar nu au înțeles, partea românească le-a oferit cu siguranță explicații satisfăcătoare, fiindcă a doua zi a urmat un al doilea convoi de avioane de linie, ceea ce a adus totalul avioanelor JAT aflate la București la 17.

Desigur, nenumitul ministru român nu putea da aprobări de capul lui, în primul rând fiindcă flota de avioane de linie a Iugoslaviei a survolat de două ori o jumătate a României, din Banat până la București, fără probleme din partea forțelor armate autohtone, deci cu acceptul măcar tacit al Ministerului Apărării. În al doilea rând, NATO, din care nu făceam parte, a ajuns să fie de acord, sau măcar să tolereze situația, ca dovadă al doilea convoi de Boeing-uri. Iar atitudinea României poate fi caracterizată oricum altfel decât ca „sprijin necondiționat”.

Primele bombe și somnul

A sosit însă timpul ca să-l descoperim și pe Mihnea implicat direct în evenimente. Dar mai întâi, să vedem ce putea spune public Guvernul, din toate lucrurile de mai sus. La o zi de la începerea bombardamentelor, ministrul de externe Andrei Pleșu organiza o conferință de presă în care afirma: „Pentru noi aceasta este soluția optimă, cea politică, și am încercat cu mijloacele care ne-au stat la îndemână să determinăm o asemenea soluție: am trimis specialiști în zonă, am avut întâlniri cu ministrul federal de externe, convorbiri telefonice, schimburi de scrisori (…). Regretăm, laolaltă cu toată lumea, episodul militar, chiar dacă admitem că el a devenit, prin ineficacitatea negocierilor, inevitabil.”

Dacă ne imaginăm „specialiștii” lui Pleșu dormind pe undeva prin vreun prezidiu, nu e chiar așa. Mihai Răzvan Ungureanu, care fusese adus de ministru ca secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe – și avea să devină ulterior ministru de externe, premier și șef al Serviciului de Informații Externe -, își amintește: „Suntem în momentul acela foarte neplăcut, în care bombardarea Iugoslaviei era iminentă, iar eu eram într-o vizită de lucru la Belgrad, întâlnindu-mă cu omologul meu sârb.” Suprapunând amintirile lui Ungureanu peste cronologia evenimentelor, ziua este aproape cu siguranță 24 martie 1999. Fostul premier relatează contextul: „Era o chestiune un pic mai amplă, în care creasem un fel de troică, cu sprijin american, dar și din partea NATO, sau cel puțin cu așteptare din partea alianței nord-atlantice. Încercam să convingem, în ultimul ceas, eu și Papandreou (Andreas – n.a.), care era în momentul acela ministru de Externe al Greciei (de retragerea din Kosovo – n.a.). Noi eram prietenii cei mai buni ai Iugoslaviei, grecii erau la rândul lor ortodocși, dar și membri NATO, membri UE, încercam să facem un fel de misiune de îmblânzire a Belgradului.”

Lucrurile erau disperate, era ultima tentativă a NATO de a presa Iugoslavia să accepte pașnic solicitările NATO. „Împreună cu Papandreou, începem discuțiile, ne vedem cu Miloșevici, apoi cu ministrul de externe al Iugoslaviei de atunci. Situația era foarte tensionată, pentru că NATO anunțase că bombardamentele sunt iminente, iar noi nu știam când bate ceasul. Personajele politice de prim rang de la Belgrad cu care vorbeam dădeau din colț în colț, pentru că pe de-o parte înțelegeau scopul acestei misiuni, de ultim moment. Pe de altă parte, nu puteau trece de decizia lui Miloșevici.”

Între tratative, Ungureanu e permanent la telefon cu Mihnea: „Eu îi transmiteam ce puteam să-i spun, el mă ajuta, relaționând rapid cu ministrul de externe și sunând și la cabinetul președintelui Constantinescu. Dar lucrurile se întâmplau de la o secundă la alta și atât de fluidă era situația, încât președintele Constantinescu nu putea să îmi spună ce altceva să fac, nu se putea schimba un mandat, n-aveai cum face asta. Și mai era ceva: viteza cu care se desfășurau lucrurile nu mai lăsa timpul unei analize. Așa că partenerul meu era Mihnea, la București.”

Cu Mihnea asumându-și toate deciziile, Ungureanu ajunge totuși la un moment în care îi spune acestuia:

– Dom’le, nu se mai poate face nimic cu oamenii ăștia!

– Dar ce face Papandreou? întreabă Mihnea.

– Papandreou s-a enervat, a plecat, a trântit un scaun, o ușă…

„Și-a pierdut răbdarea mai repede ca mine, eu eram mai junior, încercam cumva să fiu mai plăcut în raport cu conducerea Serbiei de atunci”, reflectează Ungureanu în 2019.

Până la urmă, noaptea, târziu, e clar că răspunsul e nu. Iugoslavia rămânea în Kosovo. Papandreou și Ungureanu își iau rămas bine, primul pleacă spre aeroport, Ungureanu spre mașină, fiindcă Belgradul e foarte aproape de România.

Când Ungureanu ajunsese la vreo 30 de kilometri de Belgrad, se aud primele explozii.

„Oprim mașina și ne uităm îngroziți cum ieșeau ciuperci de foc din pământ, la distanță”, spune Ungureanu. „Suflul răzbătea până la noi. L-am sunat pe Mihnea și l-am trezit din somn.”

– Mihnea, nu știu dacă tu poți acum să vorbești sau nu, dar vreau să mă asculți.

– Dă-mi un minut.

După un minut, Mihnea întoarce apelul. Ungureanu îi spune:

– Ascultă!

După câteva secunde, îl întreabă:

– Ai auzit zgomotele?

– Da, ce-i cu ele, se trântesc uși? întreabă Mihnea, probabil cu gândul la Papandreou.

– Nu, sunt explozii. La combinatul de la Karguevac.

– Au început să bombardeze?

– Da.

– Lasă-mă să te sun după un ceas, să ajung la Minister.

După ce ajunge la Minister, Mihnea îl sună, „disperat”, își amintește Ungureanu:

– Unde ești? Ai reușit să treci granița?

– Mai am puțin, răspunde secretarul de stat.

– Treci repede, pentru că se închide!

– Mai repede decât merge mașina n-am cum…

Mihnea reflectează o secundă.

– Asta n-ar fi o problemă, și dacă rămâi acolo, tot aia e. Te duci prin Bulgaria și ajungi în România. Dar eu n-am cu cine să vorbesc, nu-mi răspunde nimeni la telefon!

– Și ce facem?

– Nu știu, eu am chemat șoferul de serviciu și mă duc pe la casele lor.

În cele din urmă, mașina trece granița, Mihai Răzvan Ungureanu se calmează. Cei doi vorbesc din nou la telefon, Ungureanu vrea să știe cum a reacționat conducerea țării. România era de facto în război cu țara din care tocmai plecase. Dar Mihnea era și el calm:

– Nu-mi mai pasă. Dorm pe mine. Și de mine, și de toate. Nu dau de nimeni. Țara asta e într-o asemenea pace, încât nu contează ce se întâmplă în jurul ei…

Deznodământul

Bombardamentele se încheie pe 10 iunie 1999, cu Miloșevici acceptând in extremis retragerea din Kosovo. Pe 24 mai 2000, avea să fie chemat în judecată de Tribunalul de la Haga, iar pe 24 septembrie, pierdea alegerile. Se mai agăța câteva zile de putere, contestând rezultatul, dar își dădea apoi demisia, iar în aprilie 2001, era arestat și trimis la Haga. Murea în 2006, în celulă, în urma unui infarct. A lăsat în urmă, în locul unui verdict, teorii ale conspirației, fiindcă procesul nu se încheiase.

Intervenția NATO din 1999, din Iugoslavia, e una controversată. Un Noam Chomsky și-a exprimat dezacordul nu neapărat din considerente de drept internațional, ci mai ales pentru faptul că americanii bombardaseră sursele de energie ale populației civile. După interlocutorul meu sârb, a fost, din păcate, cea mai eficace strategie.

La numai o săptămână de la sfârșitul bombardamentelor, ministrul iugoslav al comerțului exterior, Borislav Vuković, spunea că schimburile economice dintre Iugoslavia și România scăzuseră cu 65% în perioada 1992-1999, din cauza embargourilor, dar că „relațiile economice româno-iugoslave ar trebui reluate în cel mai scurt timp‚ mai ales în segmentele economice in care există o colaborare tradițională”. Zoran Novaković, ministru-adjunct de externe, se declara în aceleași zile „dezamăgit” de faptul că România a optat în favoarea Statelor Unite, dar spunea că „înțelege situația în care s-a aflat România”.

Miloșevici era încă la putere, deși suferise o lovitură cruntă. Atitudinea foarte binevoitoare a politicienilor sârbi vine foarte probabil din faptul că știau foarte bine despre rolul de mediator asumat de România, în primul rând prin Ministerul Afacerilor Externe al lui Andrei Pleșu și Mihnea Constantinescu. Reale sau demagogice, spaimele lui Ion Iliescu și Radu Timofte nu se dovedeau întemeiate.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro