Algoritmul integrării: modelând viitorul migrației într-o lume în continuă mișcare

Cu aproximativ 300 de milioane de migranți la nivel global[1], nu este de mirare că subiectul migrației este de interes astăzi, la fel ca acum aproximativ 200 de ani când primii români plecau din portul Constanța cu destinația Statele Unite ale Americii (SUA), în căutarea unor noi oportunități. Statele europene au fost de-a lungul veacurilor atât țări de origine, cât și de destinație pentru migrația internațională. Fenomenul migrației reflectă dinamica politică, economică și socială a vremurilor, aducând cu el schimbări atât în viața persoanelor care aleg acest drum, cât și în viața comunităților unde acestea aleg să se stabilească. Dar care este elementul definitoriu care contribuie semnificativ la decizia celor care alege să-și părăsească țara în favoarea alteia? De ce SUA și nu Japonia? Există un raționament cuantificabil prin care putem măsura gradul de compatibilitate al celor care aleg să își părăsească țara cu societatea, normele și valorile acesteia și piața forței de muncă din statul de destinație? Poate fi măsurat gradul acestuia de integrare în comunitate și în companiile din țara de destinație?

Acestea au fost întrebări pe care mi le-am pus în ultimii zece ani din poziția de reprezentant al Organizației Internaționale pentru Migrație în România, gestionând un portofoliu semnificativ de proiecte care au ca scop integrarea cetățenilor străini din state din afara Uniunii Europene (UE), în societatea românească. Identificarea de soluții sustenabile care să faciliteze acomodarea socio-economică a celor care aleg să migreze în state membre ale UE și în special în România este responsabilitatea multor instituții și organizații, și de asemenea, este și responsabilitatea celor care aleg să emigreze, precum și a comunității în care se stabilesc. Lucrând zi de zi cu oameni de diverse naționalități, cu profile socio-economice dintre cele mai variate, ce au ales să se stabilească în România, am observat că unele persoane se simt în largul lor în comunitatea în care locuiesc, în timp ce altele se gândesc încă din primele luni fie la alte destinații, fie să se întoarcă acasă de îndată ce le încetează contractul de muncă. În această dinamică, am considerat că identificarea unor răspunsuri la aceste întrebări pornind de la dovezi empirice care îmi spuneau că rezultatul cercetării nu îmi va aduce doar satisfacție profesională, ci ar putea sprijini oameni, state și guverne să faciliteze coeziunea socio-economică în beneficiul tuturor părților implicate.

Migrația este prin excelență un fenomen selectiv (Sandu, 2018), cei care aleg să migreze având anumite caracteristici care favorizează mobilitatea teritorială (de exemplu, un anumit nivel de educație, anumite calificări sau aparțin unei anumite categorii de vârstă). Se poate vorbi însă de o selectivitate și în cazul țărilor de destinație, acestea folosind diferite politici publice destinate să atragă și rețină numai anumite categorii de persoane, migrația fiind privită în multe dintre societățile puternic industrializate ca un panaceu pentru deficitul de forță de muncă în anumite sectoare sau pentru îmbătrânirea demografică tot mai accentuată cu care se confruntă acestea. Cu toate că în societățile puternic industrializate există „cerere” pentru forță de muncă din străinătate, și „ofertă” de forță de muncă în multe dintre statele cu nivel de dezvoltare redus sau mediu, cererea și oferta nu se întâlnesc totdeauna sau, dacă acest lucru se întâmplă, rezultatele nu sunt mereu cele așteptate. Experiența practică arată că anumite modele de recrutare și integrare au mai mult succes decât altele, Canada fiind, în acest sens, un model de bune practici și aflându-se în topul țărilor ce promovează integrarea rapidă pe piața muncii, nediscriminarea și dobândirea unui sentiment comun de apartenență (MIPEX, 2015).

Dar ce face Canada un model de bună practică este, în opinia autorului, nu neapărat sistemul de puncte utilizat, sistem ce favorizează anumite categorii de migranți, ci faptul că acest model se bazează pe o abordare pro activă a identificării necesarului de forță de muncă. Administrațiile regionale canadiene analizează nevoile din piață, discută cu reprezentanți ai sectorului privat, interacționează activ cu țări de origine și, nu în ultimul rând, promovează un model unic de integrare a migranților în societatea canadiană.

Având în vedere diversitatea culturală a celor 27 de state membre ale UE, este greu de crezut că orice lucrător migrant se adaptează cu ușurință la oricare din piețele forței de muncă din acestea. Oare s-ar putea filtra abilități sociale și competențe profesionale în baza cărora să se poată construi un indicator care să măsoare și să permită identificarea compatibilităților dintre societatea de origine și cea de destinație? Un astfel de indicator, care să țină cont de dimensiuni precum cea educațională, economică, istorică sau culturală ar putea facilita integrarea socială și economică a migranților în societatea de destinație, preveni excluziunea socială a acestora și crește productivitatea muncii.

Pornind de la aceste dimensiuni, elaborarea unui gradient de integrare pe piața forței de muncă care să genereze un model conceptual de compatibilitate socio-economică inter-statală cu impact asupra pieței muncii a lucrătorilor migranți în statele membre UE ar ajuta atât lucrătorii migranți, cât și companiile în care aceștia urmează să-și desfășoare activitatea. Înțelegerea mecanismelor care contribuie la compatibilizarea comportamentelor, valorilor și atitudinilor sociale sub impactul migrației, atât în ceea ce privește societatea de origine, cât și pe cea de destinație poate fundamenta o serie de măsuri și politici care să contribuie la: promovarea incluziunii sociale în rândul lucrătorilor migranți, creșterea competitivității atât la nivel individual cât și la nivel sectorial, reducerea potențialelor discrepanțe socio-economice asociate procesului de integrare în comunitate, creșterea nivelului de acceptare și scăderea gradului de risc conflictual dintre lucrătorul migrant și comunitatea gazdă.

Asigurarea accesului la resursele umane necesare la momentul oportun și într-un mod eficient este obiectivul angajatorilor care își desfășoară activitatea în diferite sectoare economice atât în statele UE, cât și în majoritatea economiilor dezvoltate sau aflate în curs de dezvoltare. Atunci când este eficient gestionată, oferta de forță de muncă din partea lucrătorilor migranți răspunde cererii înregistrate la nivel național, generând productivitate economică și aducând valoare adăugată, precum și avantaj comparativ atât pentru angajator, cât și pentru comunitatea gazdă. Cu toate că o evaluare inițială arată că statele membre UE reprezintă o destinație atractivă pentru lucrătorii migranți, doar câteva țări au o abordare pro activă în ceea ce privește recrutarea internațională, în general prin implementarea unor programe de cooperare bilaterală cu țările de origine ale lucrătorilor migranți.

Premisa teoretică este aceea că migrația este un fenomen social complex (Alba și Nee 1997, Bleahu 2004, Brettel și Sargent 2006, Sandu 2010, Cerna și Czaika 2016), fenomen care implică un proces de resocializare a migrantului în societatea de destinație, dar și un proces de adaptare a acestei societăți ca urmare a integrării celor nou veniți (Black, 1982; White et al., 2008; Wong, 2000). Pornind de la premisa că integrarea se realizează mai ușor în contextul în care există compatibilitate între parametrii culturali, istorici, sistemul de educație și structura economică dintre origine și destinație, putem afirma că, cu cât gradul de compatibilitate dintre țara de origine și cea de destinație se realizează pe mai multe niveluri, cu atât scade perioada necesară integrării lucrătorilor migranți pe piața muncii în țara de destinație. În acest sens, pentru măsurarea acestei compatibilități multi-nivel, propunem utilizarea gradientului de integrare pe piața forței de muncă a lucrătorilor migranți.

Evident, mobilitatea umană nu se reduce doar la o formulă socio-economică, dar putem considera că alegerea Italiei sau Spaniei ca principale țări de destinație de către majoritatea cetățeniilor români care au ales să lucreze peste graniță, în detrimentul altor țări, are o legătură semnificativă cu gradientul de integrare pe piața forței de muncă și în societatea gazdă.

De asemenea, relevant pentru înțelegerea contextuală a modelului conceptual de compatibilitate socio-economică inter-statală cu impact asupra pieței muncii, este analizarea din punct de vedere istoric a procesului de cooperare între țările de origine și cele de destinație. Analiza inițială relevă faptul că statele europene au fost primele din lume care au încheiat acorduri bilaterale de mobilitate a forței de muncă, cu un prim astfel de acord semnat în anul 1904 între Franța și Italia (Wickramasekara 2015). În perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial aceste acorduri pot fi grupate în trei categorii:

• În perioada 1945-1973 acestea au fost utilizate pentru a recruta forță de muncă din estul și sudul Europei, dar și din Africa de Nord, pentru reconstrucția statelor europene;
• În perioada 1974-1989 au fost negociate relativ puține acorduri bilaterale, o posibilă cauză putând fi reprezentată de stagnarea economică înregistrată în anii 1970;
• Odată cu sfârșitul Războiului Rece și apariția unei noi ere a globalizării, ratificarea acordurilor bilaterale s-a accelerat în anii 1990 și la începutul anilor 2000. În această perioadă, țările din Orientul Mijlociu și din Asia au jucat un rol semnificativ, devenind atât țări de origine, cât și țări de destinație (Chilton, Posner 2017).

O primă analiză realizată în acest sens arată că pe o piață globalizată corelarea dintre cererea și oferta de locuri de muncă are mai multe provocări care necesită soluții complexe. În funcție de nevoile identificate în diferite sectoare economice, statele membre UE pot implementa o gamă largă de măsuri pentru a avea acces la capitalul uman care să răspundă nevoilor lor. Întrucât cerințele și așteptările forței de muncă diferă de la individ la individ, de la angajator la angajator și de la țară la țară, acestea au impact multiplu asupra: performanței individuale, perspectivelor existente pe piața muncii și percepției comunității locale pe termen mediu și lung, menținerii locului de muncă, capacității de a atrage noi angajați calificați și, în general, asupra creșterii competitivității economice.

Eforturile de recrutare realizate de guvernele statelor membre ale UE, deși complexe, reprezintă doar a parte a procesului de formare a unei forțe de muncă durabile și integrabile în țările de destinație. Accentul pe anumite caracteristici ale lucrătorilor din state terțe, pe procesul de admisie al acestora, sau pe simplificarea procedurilor de admisie nu sunt suficiente nici pentru a atrage forță de muncă, nici pentru a le asigura o integrare de succes. Țările de destinație pot sprijini incluziunea socio-economică prin crearea unor condiții favorabile atât pe piața muncii, cât și în societate, în general. De altfel, ceea ce promovează Canada în campaniile sale de recrutare internațională, se axează primordial pe nivelul de trai, valorile canadiene, respectarea drepturilor omului, combaterea tuturor formelor de discriminare, promovarea toleranței și a diversității, și mai puțin pe oferta de angajare. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro