Soft power-ul Chinei

Viziunea românilor despre China este susținută de un imaginar populat cu personaje enigmatice și istorii legendare care descriu spații îndepărtate, la capătul unui aproape neverosimil (dar atestat cu acuratețe istoriografic și geografic) Drum al Mătăsii, unde au trăit oameni capabili să inventeze hârtia, praful de pușcă și ridice un Mare Zid de apărare vizibil de pe Lună.

Cei care au trăit în comunism își amintesc probabil de zvonurile intens vehiculate despre o Chină a lui Mao Zedong care, în plină luptă pentru putere la Beijing (post Marele Salt Înainte, pe fondul Revoluției Culturale, menită să-i permită dictatorului epurarea partidului de cei care i se opuneau), ar fi avertizat Moscova lui Brejnev să nu încerce să amenințe Bucureștiul turbulentului Ceaușescu așa cum a făcut-o cu Praga lui Alexander Dubček.

Desigur, românul obișnuit nu știa în acele vremuri că Mao Zedong bănuia Kremlinul că face jocul celor care i se opun în Partidul Comunist Chinez și că toate acestea conduseseră la confruntări dure cu Moscova, inclusiv ciocniri militare de frontieră, amenințări cu folosirea armelor atomice și revendicarea de către liderul chinez a Siberiei. Vremuri tulburi, din care, cum se obișnuia pe atunci, s-au păstrat doar narațiunile permise sau încurajate de puterea comunistă.

Suficient ca, în plină dictatură național-comunistă, când principalii inamici ai României erau oficial Statele Unite și Occidentul capitalist și neoficial Uniunea Sovietică (care l-a „ucis prin iradiere” pe Gheorghe Gheorghiu Dej, primul șef al României comuniste, atunci când acesta ar fi decis să redevină un bun român), China să dobândească o imagine pozitivă în ochii românului simplu. Relatările Europei Libere, ale BBC sau Vocii Americii despre masacrul din Piața Tienanmen din iunie 1989 nu au schimbat fundamental această percepție.

Care este imaginea Chinei despre România? Este dificil de spus. Experții consideră că niciodată Beijingul nu a fost cu adevărat și în mod particular interesat de țări ca a noastră, iar dacă a existat o vreme în care China a privit cu o oarecare condescendență către București[2], motivația a fost aceeași pentru care și Parisul sau Washingtonul au cultivat o bună relație cu Ceaușescu în deceniile 7 și 8 ale secolului trecut.

Buna imagine a Chinei în ochii românilor a fost și este exploatată – în limitele trasate de obiectivele pe care și le propune puterea de la Beijing – de soft power-ul chinezesc prin diverse metode; poate că astăzi România nu este neapărat o țintă valoroasă în planurile Chinei, dar poate deveni oricând, în măsura în care Bucureștiul va dobândi politic și economic o poziție mai importantă în ansamblul unional și în NATO.

DESPRE „BUNA GUVERNARE” A CHINEI

În primăvara anului 2021, la standul de presă din pasajul de la Universitate am găsit la prețul imbatabil de 29,98 lei o colecție în două volume de texte semnate oficial de Xi Jinping privind „Guvernarea Chinei”, redactate în limba engleză în condiții excelente de editura „Foreign Languages Press” Co. Ltd. din Beijing în 2018 și distribuite în lume prin grija „Book Trading Corporation” din Beijing.

Despre conținutul celor două volume am mai scris[3] și nu țin să revin. Vreau în schimb să fac o analiză a aparatului de stat chinez căruia îi aparține rețeaua care a făcut posibilă difuzarea în străinătate a volumelor la care mă refer, pe care să o adâncesc apoi ajutându-mă de rapoartele publicate de EFOR[4], de cercetările analistului australian de origine chineză Alex Joske sau printr-un sumar excurs printre informațiile publicate de presa noastră.

Editura „Foreign Languages Press” Co. Ltd. a fost înființată în anul 1952 și este parte din structura Grupului Editorial Internațional al Chinei – „China Internațional Communications Group” (CICG) – din subordinea Departamentului Central de Propagandă al Partidului Comunist Chinez (PCC). Pe lângă această casă editură, în structura CICG regăsim și ale edituri ca „Morning Glory Publishers”, „Sinolingua”, „China Pictorial Publishing House”, „New World Press”, „Dolphin Books” sau „New Star Publishers”.

Grupul CICG controlează și distribuția de carte, deci și „Book Trading Corporation”, precum și publicații de presă: „Beijing Review”, „China Today”, „China Pictorial”, „People’s China” sau „China Report”. Tot CICG controlează și așa-numitul „China Internet Information Center”[5] destinat celor interesați să obțină informație oficială (controlată) online despre politica PCC sau despre guvernarea comunistă a Chinei.

Într-un discurs susținut într-o reuniune a Biroul Politic al Comitetului Central al PCC din decembrie 2013, Xi Jinping a punctat câteva dintre metodele pe care le avea în vedere pentru creșterea eficienței soft power-ului cultural al Chinei. Chiar dacă este dificil de depășit bariera limbii de lemn a prelegerilor comuniste, cred că merită să redau câteva idei din acest discurs (să nu uităm, susținut la o „reuniune de lucru” a cadrelor de partid de la cel mai înalt nivel):

•Pentru a ne consolida puterea oferită de cultura noastră, ar trebui să consolidăm piatra de temelie a soft power-ului nostru cultural național. Ar trebui să aderăm la o cale de dezvoltare a culturii socialiste cu caracteristici chineze, să intensificăm studiul și educația de bază în sistemul de valori socialist, să ducem mai departe spiritul național și spiritul vremurilor, să încurajăm oamenii să aibă ideile și credințele lor.

•Pentru a ne consolida puterea culturală, ar trebui să diseminăm valorile Chinei moderne. Valorile chineze moderne sunt și cele ale socialismului cu caracteristici chinezești, reprezentând cultura chineză avansată. China a deschis o cale de succes a socialismului cu caracteristici chineze. Faptele dovedesc că drumul și sistemul nostru, teoretic și angajat social, sunt de succes. (…) Visul chinezesc este un vis neprețuit la care aspiră poporul și națiunea chineză, visul de a construi în China o societate cât mai bună și de a întineri națiunea chineză, un vis prin care fiecare să-și întrupeze propriile aspirații, un vis pentru care se străduiește întreaga națiune.

•Pentru a ne consolida soft power-ul cultural, ar trebui să prezentăm farmecul unic al culturii chineze. (…) Ar trebui să diseminăm esența culturii chineze într-un mod popular pentru a atrage mai mulți oameni să participe, în acord cu cultura și societatea modernă. (…) Ar trebui să spunem restului lumii despre noile realizări ale culturii moderne chineze, care se caracterizează printr-o minunată tradiție și spirit modern, atât național, cât și internațional. (…) Pentru a construi o imagine frumoasă a țării noastre, ar trebui să evidențiem civilizația chineză cu lunga sa istorie și unitatea dintre diversele grupuri etnice cu culturi diferite; o putere orientală onest și capabil guvernată, o economie dezvoltată, cultură înfloritoare, societate stabilă, oameni uniți și peisaje splendide.

•Pentru a ne consolida soft power-ul cultural, ar trebui să ne revendicăm energic dreptul internațional la o voce, să ne sporim capacitatea de comunicare internațională și să nu precupețim niciun efort pentru a construi un narativ susținut de un sistem internațional care să transmită, în mod corect, povestea adevărată a țării noastre și să facă auzite vocile noastre, exploatând din plin resursele mass-media emergente, sporindu-ne creativitatea de a influența și obține încrederea publicului.

Dacă suntem atenți la fondul discursului, trebuie să fim de acord că nu există deosebiri de fundament, ci doar de nuanță între agresiva propagandă a Moscovei și persuasiva propagandă a Beijingului: în fapt ambele insistă pe un narativ controlat, care să spună lumii „adevărata poveste”, adică aceea aprobată de liderul autoritar și camarila sa, fie că aceasta este situată în birourile puterii la Kremlin sau în Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez.

SPIONAJ ȘI MINCIUNĂ

În anul 2022, un foarte tânăr cercetător australian cu origini chineze, Alex Joske[6], a publicat în volum un studiu detaliat[7] despre adevărata față a soft power-ului pus în operă de puterea comunistă de la Beijing, despre încrengătura de instituții care administrează această politică de cucerire a simpatiei internaționale care are în spate Ministerul Securității Statului (MSS), prin Biroul 12, de „Investigații Sociale” – structură de spionaj a Partidului Comunist Chinez.

MSS – Biroul 12 se confundă în multe privințe cu interfața pentru relații internaționale „Centrul Internațional pentru Schimburi Culturale al Chinei” [China International Culture Exchange Center – CICEC], mulți dintre cei care conduc acest centru fiind, cu nume schimbate, ofițeri ai MSS- Biroul 12. O altă pârghie prin care PCC caută să influențeze opinia publică internațională și guvernele, acționând în special asupra comunităților de chinezi din diaspora, este Departamentul „Frontul Unit al Muncii” (United Front Work – UFW).

Alex Joske face cunoscute în cartea sa câteva linii directoare din planurile Ministerului Securității Statului de la Beijing privind influențarea establishment-ului politic și guvernamental de la Washington, așa cum au fost acestea redactate de unul dintre seniorii MSS, Gao Yichen – personaj care anterior, timp de cinci ani, a activat în Statele Unite sub acoperirea profesiei de jurnalist la „Guangming Daily”[8] (cu numele de împrumut „Gao Fengyi”[9]) – și publicate în anul 1998 într-o colecție de materiale destinate pregătirii cadrelor de partid la Școala Centrală a Partidului Comunist Chinez:

(a) Invitați congresmeni [americani] în China și aranjați să fie însoțiți de cadre experimentate ale Partidului și oameni de știință buni vorbitori de limbă engleză, care să îi „influențeze subtil”.

(b) Extindeți contactele cu congresmenii. China are deja diplomați care au legături la nivelul Congresului, dar contactul acestora cu delegațiile [noastre] de oameni de știință pot fi extraordinar de valoroase în influențarea acestora. Savanții vor părea mai puțin „oficiali”, ceea ce le va permite să construiască relații pe termen lung și să obțină excelente rezultate din interacțiunile cu congresmenii.

(c) Persuadați congresmenii prin diverse canale de lobby, mai ales prin firme de PR cu renume, firme de avocatură de mare reputație și organizații constituite de chinezi patrioți de peste mări, dar care sunt susținute financiar și dirijate de guvern [-ul Chinei]. Guvernul [nostru] trebuie să constituie și un „Centru de Cercetare a Relațiilor Sino-Americane” care să se concentreze pe influențarea eficientă a congresmenilor și a celor din echipele acestora.

(d) Cooperați cu elitele politice și de afaceri, cu grupurile de interese din districtele aleșilor din Congres. Niciun congresmen nu poate face nimic fără sprijinul care provine din fieful electoral și de la oamenii de afaceri importanți.

(e) Folosiți-vă de puternica influență a marilor companii americane pentru a acționa asupra membrilor Congresului. Aspirațiile oamenilor de afaceri americani interesați de marea piață a Chinei înseamnă – fără ca ei să o știe – că noi putem folosi interesul lor economic ca să obținem câștiguri la nivel politic în America.

(f) În fine, munca Frontului Unit asupra comunităților de chinezi de peste mări. Chiar dacă în prezent Taiwanul este mai influent în aceste comunități, o transformare treptată care să schimbe situația este perfect posibilă; și va face posibil ca numeroasele comunități chineze să devină acea forță importantă prin care de asemenea să putem influența Congresul.

De fapt, metodele din lista lui Gao Yichen sunt doar adaptate pentru cazul particular al Washingtonului – considerat de Beijing ca fiind principalul adversar în competiția globală –, dar nu diferite de cele prin care MSS acționează în alte țări ale lumii. În funcție de interese, instituțiile cu care este dat asaltul pot fi diferite, însă de puține ori lipsește UFW din ecuație, ori CICEC sau alte organizații controlate de Departamentul Central de Propagandă al PCC.

AVERTISMENTELE EFOR

Expert Forum – EFOR, este unul dintre puținele think tank-uri din România care a analizat consecvent interesele Chinei în România, acțiunile sale prin care a țintit sau țintește sfera economică, în primul rând, apoi în mod structurat clasa politică și rolul pe care îl are soft power-ul chinezesc în construirea unei imagini pozitive a Chinei comuniste în ochii românilor.

EFOR a creat pe pagina sa de internet o întreagă secțiune destinată scopului descris – „China Watch”[10] – și, pentru că lucrurile se leagă foarte bine, am ales să redau în cele ce urmează câteva pasaje din materialele dedicate proiectului „China Index” la care EFOR a aderat:

„Pentru noi, europenii, Rusia este vijelia, dar China e schimbarea climatică, cum zicea deunăzi șeful contraspionajului din Germania: prima produce deranj pe termen scurt, dar trece, pe când cealaltă este inexorabilă și va schimba totul, pentru totdeauna. E drept că în ultima vreme a apărut o întreagă dezbatere în jurul teoriei ‘peak China’, adică ideea că perioada de creștere vertiginoasă a Republicii Populare Chineze (RPC) s-a cam încheiat, iar acum s-a intrat pe un platou – demografic, economic, investițional – pentru că s-au epuizat resursele de creștere extensivă prin industrializare și urmează un lent declin prin raport cu alte state ale lumii.

Dar chiar dacă Beijingul e la apogeu și intră într-o perioadă de stagnare, regimul tot va continua să exercite mari presiuni asupra Europei prin pârghiile pe care deja le deține, în primul rând prin intermediul multinaționalelor occidentale activând în RPC și care sunt dependente de piața de acolo. Dar nici prezența economică, diplomatică, mediatică, științifică ori prin grupuri de cetățeni aflați în Europa (diaspora chineză) nu e de neglijat, în anumite state membre sau în Uniunea Europeană ca întreg.

De exemplu, există controversatele investiții în infrastructura critică (porturile Hamburg, Pireu), rețele informatice și de cybersecuritate instalate de Huawei (Berlinul e plin) ori la fel de controversatul Acord Cuprinzător asupra Investițiilor (CAI) cu UE împins de Angela Merkel pe ultima ei sută de metri de cancelariat, în prezent suspendat sine die. Deși relațiile Europei cu China s-au răcit substanțial în ultimii ani, și mai ales după agresiunea rusă contra Ucrainei din 2022, regimul din Beijing are încă mulți susținători pe continent, din convingere sau plătiți: potențatorii de influență (enablers). Toate acestea au la bază strategia în cinci puncte a Partidului Comunist Chinez (PCC) de a modela în interes propriu politica internă din țările democratice, devenită evidentă sub Xi Jinping:

•Transformarea relațiilor comerciale și economice într-o armă (weaponization): liderii PCC influențează deciziile naționale explicând beneficiile cooperării cu ei, dar accentuând costurile pe care le pot crea pentru state, companii sau indivizi care se opun intereselor PCC.

•Supremația discursivă (narrative dominance): PCC manipulează grosolan informația și inundă cu proteste, invective sau trolling masiv preopinenții din conversația globală pe care îi percepe ca ostili (funcționează etichetarea roșii–gri–negri, adică prietenoși–neutri–ostili, cu abordări diferite pentru fiecare categorie).

•Intermedierea prin elite locale: PCC se bazează pe agenți de influență locali pentru a modela percepția despre regimul de la Beijing, care trebuie să fie pozitivă; metodele de cooptare a elitelor politice, mediatice și academice în Europa sunt cam aceleași folosite și acasă, bazate mai curând pe incertitudine și stimularea autocenzurii decât pe beneficii vizibile și măsurabile la buzunar.

•Instrumentalizarea diasporei chineze, tot mai curând prin represiune, teamă generalizată și autocenzură decât prin recompense materiale.

•Promovarea modelului de dezvoltare autoritară ca alternativă viabilă și mai eficientă la democrația liberală; retorica dezvoltării prin dictatură are o atractivitate evidentă pentru mulți lideri din Sudul Global, chiar atunci când dezvoltarea întârzie să se arate.

Însă dacă marile proiecte de investiții (Belt-and-Road) sau relațiile comerciale (cu balanța lor mai mereu deficitară pentru statul-gazdă) s-au tot dezbătut, mai puțin discutată public a fost până de curând influența ilicită a RPC peste hotare prin intermediul unor structuri para-legale, precum organizarea unor secții de poliție ad-hoc și extrateritoriale[11], de regulă sub forma unor acorduri de cooperare cu administrații regionale din China, iar nu cu instituțiile de stat din Beijing. Rostul acestor entități, coordonate de Frontul Unit – entitate sub coordonarea Comitetului Central al PCC cu peste 40.000 angajați și buget secret, care dirijează munca de organizare și influențare a celor care nu sunt membri PCC, acasă sau peste hotare (în business, politică locală, universități, asociații de prietenie, Institute Confucius etc.) – este să infiltreze și să intimideze diaspora chineză din acele state și chiar să deruleze acțiuni mai agresive contra dizidenților, mai ales cei proveniți din Hong Kong.”[12]

„România nu este o țară față de care China să fi manifestat mare interes în ultimele decenii, ceea ce într-un fel i-a ușurat situația astăzi. Acesta este pe undeva și un simptom regional: dincolo de retorică și simbolisme, precum inițiativa 16+1 lansată în 2012, mare lucru nu s-a întâmplat în relația China-Europa de Est în ultimii zece ani. (…) Toate acestea explică scorul destul de scăzut al influenței RPC în România măsurat în proiectul China Index: 107 dintr-un maxim de 396, ceea ce o pune pe locul 53 din cele 82 de țări analizate. (…) Constatăm că cel mai de succes mecanism de influență al RPC la noi este cooptarea de elite politice sau academice, ceea ce confirmă și multe observații anecdotice ori știri de presă. O notă aparte este că în rândul elitei politice activitatea de influențare are loc mai curând pe sub radar, în rândul liderilor politici de la nivel județean sau primari de mari orașe, ori în organizațiile de tineret ale partidelor. Aceasta este de fapt o constantă a strategiei Frontului Unit (…) și se aplică peste tot, nu doar în România: sunt țintite organizațiile politice de la nivel sub-național, rectorii de universități ori liderii de business din linia a doua.„[13]

În ultimii ani, în afară de guvernarea Victor Ponta – care își dorea să fie un om al vremurilor, în ton cu Berlinul, Roma sau Budapesta – relația României cu China a însemnat mai mult retorică: când ne-am fi dorit noi ca Beijingul să fie interesat, să investească, dinspre China au venit mai mult vorbe și s-au pus condiții, mai apoi când Beijingul și-ar fi dorit să nu cedeze spațiu mai larg în România competitorilor din Statele Unite, Bucureștiul a strâns relațiile cu Washingtonul.

Recomand raportul EFOR – „China Watch: China’s presence in Romania. The hundred flowers that never bloomed”[14], publicat în anul 2022.

SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ROMÂNIA

Ce vrea totuși China de la România? Deocamdată Beijingul își dorește pentru China o imagine bună în ochii românilor, fie ei simpli cetățeni, lideri de opinie, oameni de afaceri, oameni de cultură, oameni de știință sau decidenți politici. O bună imagine a Chinei în România se măsoară prin apetit crescut pentru capitalul chinezesc, o piață deschisă pentru firmele chineze, chiar dacă au capital de stat, schimburi culturale cât mai intense și așa mai departe.

În raportul din 2022 al EFOR este analizată imaginea pe care China o are în România și pare că, după deschiderea în relațiile sino-române petrecută după criza de la sfârșitul primului deceniu al acestui secol – la care și-a adus contribuția mai întâi de premierul Emil Boc, continuată și adâncită de premierul Victor Ponta, care-și dorea un parteneriat strategic cu Beijingul, în ultimii ani -, relația bilaterală s-a răcit semnificativ, din mai multe motive, printre care și faptul că Guvernul a formulat recomandarea ca la licitațiile publice pentru marile contracte de infrastructură ale statului companiile din China să fie excluse[15].

Dincolo de deciziile guvernamentale, observația mea este că în realitate entuziasmul nu a caracterizat în niciun fel relațiile sino-române. Am luat în atenție trei asociații non-profit constituite în România, cu sediul declarat în București, care în principiu organizează relațiile de „prietenie” ale chinezilor cu românii: „Asociația Română de Prietenie cu China”, cu sediul declarat în Sectorul 3, strada Patriei 4; „Federația Generală a oamenilor de Afaceri Chinezi în România”, cu sediul declarat în Sectorul 2, strada Dumitru Secăreanu (f.n.) și „Asociația de Prietenie pentru Schimburi Economice și Culturale cu R.P. Chineză”, cu sediul declarat în Sectorul 1, strada Bihor 35.

Am fost inspirat ca, mai înainte de orice, să caut cele trei sedii cu Google Street și am găsit ceva de genul reședinței din fotografia alăturată. Dezamăgire: îmi este greu să-mi imaginez cum trei asociații respectabile și-ar declara sediul social la niște adrese oarecare, în imobile comune de mahala. Mi s-a părut mult mai serioasă „Asociația ChinaRo” din Pitești, care și-a indicat sediul la Colegiul Tehnic „Armand Călinescu”; în plus are și un site de internet funcțional, chiar dacă postările nu sunt tocmai recente.

Pe site-ul „ChinaRo” am găsit anunțuri privind cursurile de limbă chineză, cu trimitere la Institutul Confucius din România, despre care am auzit câte ceva, desigur și, pentru că tot voisem de ceva vreme să testez aplicația „Gemini” de la Google, i-am dat sarcina să-mi scrie o prezentare despre activitatea lor în România. Iar Gemini mi-a răspuns cu următorul referat:

„Prezentare detaliată a Institutelor Confucius din România

Introducere:

Institutul Confucius este o organizație non-profit, cu sediul central la Beijing, care promovează limba și cultura chineză în întreaga lume. În România, există cinci Institute Confucius, situate în București, Cluj-Napoca, Brașov, Sibiu și Constanța.

Istoric:

Primul Institut Confucius din România a fost înființat în 2007 la Universitatea din București. De atunci, s-au mai deschis alte patru Institute Confucius, în Cluj-Napoca (2009), Brașov (2011), Sibiu (2013) și Constanța (2016).

Organizare:

Fiecare Institut Confucius este administrat de o universitate din România în colaborare cu o universitate din China. Universitatea din București este parteneră cu Universitatea de Studii Politice și Juridice din Beijing, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca este parteneră cu Universitatea Normală din Beijing, Universitatea din Brașov este parteneră cu Universitatea de Studii Străine din Tianjin, Universitatea din Sibiu este parteneră cu Universitatea din Shanghai, iar Universitatea Ovidius din Constanța este parteneră cu Universitatea Normală din Dalian.

Misiune:

Misiunea principală a Institutelor Confucius este de a facilita învățarea limbii chineze și de a promova o mai bună înțelegere a culturii chineze în rândul publicului român.

Activități:

Cursuri de limba chineză: Institutele Confucius oferă o gamă largă de cursuri de limbă chineză pentru toate nivelurile, de la începători la avansați. Cursurile sunt predate de profesori calificați din China și sunt concepute pentru a fi interactive și dinamice.

Examene de limba chineză: Institutele Confucius sunt centre de examinare autorizate pentru HSK (Testul de competență în limba chineză).

Burse de studiu: Institutele Confucius oferă burse de studiu pentru studenții români care doresc să studieze în China.

Evenimente culturale: Institutele Confucius organizează diverse evenimente culturale, precum expoziții de artă, spectacole de muzică și dans tradițional, conferințe și seminarii.

Biblioteci: Institutele Confucius dispun de biblioteci cu o bogată colecție de materiale despre limba și cultura chineză.

Impact:

Institutele Confucius au avut un impact semnificativ asupra promovării limbii și culturii chineze în România. De la înființarea lor, mii de români au învățat limba chineză la Institutele Confucius. De asemenea, Institutele au contribuit la o mai bună înțelegere a culturii chineze în rândul publicului român.

Critici:

Institutele Confucius au fost criticate de unii pentru că ar fi instrumente de propagandă ale guvernului chinez.

Concluzie:

Institutele Confucius sunt o punte culturală importantă între România și China. Prin cursurile de limbă chineză, bursele de studiu și diversele activități culturale, Institutele Confucius contribuie la o mai bună înțelegere reciprocă între cele două culturi.„

Lăsând gluma la o parte, primul Institut