Florin Stoican: "Oamenii sunt niște oportuniști. Am supraviețuit extincțiilor. Nu evoluția vieții are o problemă, ci noi ca specie"

“Un primar de la mine din zonă a găsit soluția de a rezolva problema cu aruncarea aiurea de gunoaie prin sat, a pus icoane la toate văgăunile unde oamenii tradițional aruncau gunoaie. Și a făcut niște troițe, niște locuri de rugăciune și într-adevăr, s-au mutat în alte zone, dar acolo n-au mai aruncat.” – povestește Florin Stoican, președintele Asociației Kogayon. Este fondatorul Parcului Natural Văcărești și a Parcului Național Buila-Vânturarița. Florin Stoican a venit la dezbaterea “În căutarea binelui”, inițiată de studenții Facultății de Litere București.

EUGEN ISTODOR: Tu propui o egalitate între noi și natură, greu de-nțeles egalitatea asta.

FLORIN STOICAN: Din păcate, am învățat pe la școală și prin alte locuri că „Da, omul e acolo în vârful piramidei stăpânitor și trebuie să stăpânească natura, să scoată din ea tot ce are nevoie și să-și satisfacă nevoile care sunt din ce în ce mai mari.” Nu este deloc așa, cine se uită puțin în istoria vieții vede că ea are 3,8 miliarde de ani față de câteva sute de mii de ani cât are omul de când și-a pus câteva piei pe el. Așa că este o diferență uriașă. Dar omul este doar un rezultat al acestei evoluții, într-adevăr un oportunist, ca specie, al numeroaselor extincții. Dar, în același timp, pentru istoria vieții, a fost o oportunitate și fiecare extincție a fost urmată de o explozie a vieții. Noi suntem, până la urmă, un fir mic de praf în această evoluție lungă a vieții și avem o problemă noi ca specie, vis-a-vis de ce se întâmplă acum cu natura din jurul nostru, nu viața are o problemă. Pentru că sunt convins că și planeta și viața vor merge mai departe, ba chiar vor prospera fără noi, dar noi dacă ne punem în vârful acestei piramidei s-ar putea să ne prăbușim cu tot cu ea pentru că natura și biodiversitatea nu înseamnă doar niște specii exotice pe care încearcă să le salveze niște entuziaști prin niște colțuri îndepărtate ale planetei, prin Junglele Amazoniei sau prin Congo. Nu, biodiversitate înseamnă aer curat, pe care îl respirăm și în 2 minute fără el, crăpăm. Înseamnă apă potabilă pe care iarăși, dacă nu o avem, dăm colțul rapid după 2-3 zile maxim și înseamnă hrană de calitate, pentru că tot ce mâncăm noi e biodiversitate. Așa că trebuie să ne regândim cumva rolul și rostul pe lumea asta în întregul lumii vii. Suntem parte din această biodiversitate. Suntem și parte din problemă și parte din soluție, în același timp.

ANDREEA ZAMFIR, studentă anul II CRP: Voiam să vă întreb dacă aveți vreun anumit regim, poate că sunteți vegan sau vegetarian?

FLORIN STOICAN:Eu personal sunt omnivor așa cum sunt majoritatea oamenilor de pe planeta asta, așa suntem născuți. E o discuție vis-a-vis de sustenabilitatea modului în care ne hrănim și fie că alegi varianta vegană sau alte variante sau combinații, ai posibilități de a trăi sustenabil și de a contribui cu dieta ta la salvarea planetei sau a biodiversității. Acum vis-a-vis de ce facem noi ca specie pe planetă și ce le facem celorlalte ființe vii de pe planetă, e o întreagă discuție. Da, putem să alegem, în primul rând, să nu risipim, putem să găsim căi să balansăm prosperitatea de pe planetă dintr-o zonă a planetei cu zonele în care există sărăcie și foamete și probleme uriașe. E greu acum să zici că dacă toți ne facem vegani dintr-o dată peste noapte, vom salva planeta, mă îndoiesc că va fi așa, pentru că presiunile vor crește în altă parte. E și gluma aia „Iubești atât de mult animalele, atunci de ce le mănânci mâncarea?” E mult de discutat aici.

ANDREEA ZAMFIR: Dar există ceva ce ar trebui să consumăm mai puțin pentru a ajuta planeta?

FLORIN STOICAN: Nu cred că ceva anume trebuie anatemizat sau luat în brațe ca pe un panaceu universal care ne va salva. De exemplu: una din amprentele cele mai mari de carbon ale alimentelor e carnea de vită, dar depinde. Vorbim aici de fermele acelea industriale care sunt o presiune uriașă pe zonele împădurite. Pur și simplu se defrișează păduri ca să lase loc pășunilor, e cazul Argentinei. Dacă ne uităm istoric, atunci a fost industria lânii și oile care au avut un impact uriaș asupra Patagoniei și zonei din America de Sud. Acuma sunt vitele care fac la fel în America de Sud și Africa și Asia, în anumite zone. Dar nu trebuie să punem egal între distrugere și carnea de vită, pentru că, dacă avem ferme sustenabile și putem crește animalele în așa fel încât să aibă impact redus, e un aliment care nu trebuie ignorat, din contră.

ALINA BUCUR, studentă anul II CRP: Problemele grave cu care se confruntă omenirea precum războaiele, amenințările climatice și de mediu nu ne preocupă decât dacă se află în imediata noastră proximitate. Cum ajungeți cu mesajele acestea, inclusiv la cei care nu au neapărat o educație ecologistă.

FLORIN STOICAN: Într-adevăr dacă ne uităm la războiul din vecinătatea noastră, e clar că nu te mai gândești la lucruri gen educație, sustenabilitate, practic se șterg cu buretele niște eforturi uriașe pe care omenirea le-a făcut. Dacă ne raportăm la el, da, noi suntem cu atenția sporită către zona asta pentru că războiul e foarte aproape de noi, dar dacă ne uităm în trecut și nu la trecutul îndepărtat, ci la cel apropiat, vedem că au fost războaie și sunt în continuare și prin alte colțuri ale lumii, nu le-am dat atâta importanță noi aici, în zona noastră. Soluția până la urmă vine tot de la ce se întâmplă acum pentru că globalizarea e o soluție până la urmă, nu mai suntem atât de izolați ca pe vremea triburilor în care să vină olăcarul călare și să-ți spună că se întâmplă ceva printr-un colț al lumii. Avem social media, avem tehnologia și mijloacele de comunicare la îndemână, trebuie doar să le folosim eficient, nu numai să împrăștiem știrile astea alarmiste și catastrofele și accidentele, să și facem educație prin aceste mijloace de informare, nu numai știrile despre crime și războaie să ajungă la oameni, să ajungă și propunerile de soluții și să ajungem până la urmă la acel mod de a ne aduna cu toți să zicem că nu mai vrem asta, până la urmă, războaiele sunt pornite tot de oameni, tot oamenii au și puterea de a le opri. Până la urmă eu mă așteptam și mă aștept în continuare ca oamenii din Rusia să se trezească și să dea de pământ cu conducătorii de acolo. Într-adevăr e greu, circumstanțele de acolo sunt triste dacă te uiți sociologic, economic și istoric, dar cred în continuare că oamenii au tăria de a schimba lucrurile și de a spune și stop, nu numai de a declanșa niște lucruri.

ANDREEA ZAMFIR: Care sunt principiile după care funcționați și de ce le-ați ales pe acestea?

FLORIN STOICAN:Nu cred că le-am ales eu, cred că ele m-au ales pe mine. E o evoluție firească a mea, de când m-am născut, din copilărie. Am fost influențat de la oamenii pe lângă care am trăit și de la care am învățat. Pornind cu bunicii, cu părinții, cu prietenii, cu rudele, apoi cu învățătorii, cu profesorii și oamenii care m-au inspirat. Pur și simplu am ajuns cumva la a zice: „Păi, vreau să și fac ceva pentru locurile pe care le iubesc și pentru oamenii care trăiesc pe acolo și pe care îi prețuiesc”. Am avut marele noroc în viață să mă înconjor de oameni minunați, de oameni de foarte bună calitate cu care împreună am făcut niște lucruri fantastice. Eu i-am inspirat pe ei, ei m-au inspirat pe mine, și am realizat că împreună putem face lucruri mult mai multe, mult mai repede și mult mai bine decât dacă le-am face individual. Eu cred că noi, românii avem o mare problemă din a ne pune la aceeași masă cu a trage împreună la aceeași căruță și cu a realiza că împreună avem putere mai mare decât individual.

ANDREEA ZAMFIR: Ați putea să enumerați niște principii sau reguli pentru o mai bună funcționare? FLORIN STOICAN:Da, interesant exercițiu. Uite, noi suntem parte din natură, nu suntem stăpânitorul ei. Apoi, trebuie să respectăm ce ne-a dat natura și să încercăm, la rândul nostru, să-i dăm ceva înapoi. Să nu uităm lucrurile astea care țin de etică, de morală, care, din punctul meu de vedere nici nu trebuiesc enumerate că sunt în fibra noastră. Eu mă consider și de la țară și de la oraș, m-am născut la țară, dar am trăit mult și la oraș și acum trăiesc împărțit în două. Orașul m-a corupt într-un fel pentru că am realizat că nu pot face la țară ceea ce îmi doresc fără să beneficiez de oportunitățile orașului. M-am dus la oraș pentru educație. M-am dus la oraș pentru cultură, pentru ce-mi oferă, ca știință, ca dezvoltare. Oamenii de la țară văd natura ca pe un peisaj, ca pe un background, ca pe un dat, e acolo și ne ducem acolo când avem nevoie, să luăm o resursă, să luăm lemne, să luăm piatră, să luăm apă, să culegem ciuperci, plante medicinale. Eu asta am învățat prima dată de la ai mei, de la bunici.

De la bunica am învățat să cunosc ciupercile și plantele medicinale. De la tata am învățat să explorez pădurile și munții și să înțeleg cum trăiesc oamenii la stână și ce nevoi avem raportate la resursele astea naturale.

Dar în același timp am învățat respectul pentru resursele astea și tot timpul mi s-a spus trebuie să ai grijă, pentru că dacă nu ai grijă și le culegi pe toate, când te duci anul următor nu mai găsești la fel. Uite, aici, o diferență uriașă între ciobanii bătrâni și ciobanii tineri, moderni. Există în România o prevedere prin care ei pot fi despăgubiți în caz că animalele sălbatice le fac pagube. La turme vine ursul sau lupul și mănâncă o oaie. Oamenii pot beneficia de niște ajutoare și am încercat când am lucrat la parcul național, acolo să vină în întâmpinarea lor, să-i învăț să facă hârțoagele astea și să se adreseze autorităților ca să obțină ajutoarele astea mai ușor. Ei bine, aproape invariabil, cei bătrâni au zis că n-au nevoie, nu că e greu, pur și simplu că nu-i nevoie pentru că, mi-au zis ei, noi mergem cu animalele la urs acasă și de când știm noi, de când suntem copii, am fost învățați că ursul trebuie să-și ia tainul lui, adică să-și ia și el partea de pe urma omului. În schimb, cei tineri, din contră, încercau să trișeze.

Am găsit la un moment dat o vacă, eram cu niște copii pe-o vale și am găsit-o într-o văgăună, nu mai putea ieși. Am scos-o de acolo, i-am luat numărul ăla de la ureche, că acuma sunt toate cu buletin și am mers la prima stână de unde știam că e și i-am spus ciobanului că am găsit-o să se ducă să și-o ia de pe drum. Și mi-a zis „a, păi, da, asta au mâncat-o lupii de acu 2 săptămâni, am raportat-o deja am luat banii în Sâmbăta asta”.

Asta-i diferența. Și în schimb, oamenii de la oraș, în special de la orașele mari sunt sufocați de noxe, de poluare, de stres, de hărmălaie, de poluare luminoasă, chiar cumva organic simt că trebuie, au nevoie de verde și au o aplecare mai mare către conservarea naturii. Trebuie cumva să unim aceste comunități și să le învățăm că se pot ajuta reciproc. Adică să-l educăm pe omul de la oraș ca să aibă un comportament mai sănătos față de natură și că poate ajuta natura mergând acolo, în comunitățile rurale de pe lângă ariile naturale protejate, să plătească pentru cazare, masă, ghizi și alte servicii locale. Și astfel ajută comunitatea locală. O ajută și direct, pentru că contribuie la prosperitatea ei, dar o ajută mai ales indirect. Și se ajută și pe el. Pentru că omul de acolo, de la țară înțelege că băi, sunt niște nebuni de la oraș care vin și plătesc să asculte păsărelele ciripind și să stea la umbra pădurii și să se uite la peisaj nedistrus și atunci realizează că băi, stai un pic, că pădurea aia e o valoare mai mare decât metrii ăia cubi de lemn pe care eu i-aș te ia mâine și i-aș vinde și aș scoate niște bani. Hai că las și o bucată de pădure nedistrusă și aducându-i împreună pe oamenii ăștia, reușim cumva să și conservăm natura, să aducem și prosperitate la țară și să aducem și satisfacții orășenilor care au nevoie de natură. Și practic asta fac în momentul de față prin proiectele mele. Pe de o parte lucrez în mediul rural pentru dezvoltare durabilă bazată pe patrimoniul natural, pe de altă parte lucrăm în mediul urban, prin ariile naturale urbane, ca să apropiem oamenii de natură și până la urmă să apropiem oamenii unii de alții.

ALEXANDRA ȘTEFAN, studentă anul II CRP: Ați menționat de social media, dar dincolo de angajamentul de pe social media, cum reușiți să-i faceți pe oameni să se implice în aceste proiecte, cum reușiți să-i faceți să treacă de la conștientizare la fapt?

FLORIN STOICAN: Mă întorc cumva în trecut să vezi care e sensibilitatea oamenilor și cum ajung ei la mesaj. Când am înființat Parcul Național, odată cu el s-au înființat și două foruri-uri obligatorii prin lege un consiliu științific cu experți care validează din punct de vedere științific decizia administratorului, dar și un consiliu consultativ format din toți factorii interesați la nivel local, care sunt întrebați și se încearcă să fie implicați în luarea deciziei. Și am realizat că oamenii, în primul rând, nu aveau exercițiu dezbaterii, nu știau, nu discutaseră împreună, nu făcuseră cel puțin atât de mulți împreună niște lucruri vreodată.

Și ne adunam și încercam să supunem discuției niște subiecte, dar realizam că iau meciuri între ei și se certau, să bălăcăreau, uneori se și înjurau, până când a venit cineva, nu mai știu exact cine acuma în scapă cu propunerea să facem aceste întâlniri la una dintre mănăstiri, pentru că și mănăstirile erau printre factorii interesați în Oltenia de sub munte și cel puțin acolo nu se înjurau, da, ridicau tonul și aveam un alt punct de plecare în discuție și în dezbatere, iarăși probleme de mediu legate de oamenii și fiecare cum percepe lucrurile.

Un primar de la mine din zonă a găsit soluția de a rezolva problema cu aruncarea aiurea de gunoaie pe la sat, a pus icoane la toate văgăunile unde oamenii tradiționali aruncau gunoaie și au făcut niște troițe, niște locuri de rugăciune și într-adevăr, na, s-au mutat în alte zone, dar acolo n-au mai aruncat.

DAN FELICIA, studentă anul II CRP: Da, ați zis mai devreme de, cum să-i zic, atrasul atenției oamenilor. De multe ori atrag atenția oamenilor. Spre exemplu, la semafor, când îi văd cum aruncă chiștoacele pe jos, i-am zis unei doamne „Doamnă, este o scrumieră la Jumbo, 4 lei, o scrumieră pentru mașină. Nu mai aruncați țigările pe jos, că faceți mizerie, poluați” s-a uitați la mine urât și n-a schițat nimic. Mi-a închis, mă rog, și-a închis geamul. Nu, nu știu, nu vă trage înapoi chestia asta când primiți nimic înapoi. Practic, adică cu o floare nu se face primăvară

FLORIN STOICAN: Știi cum e acuma ca să ai educație eficientă, trebuie să ai un mediu educațional eficient. Tu te-ai dus la facultate ca să obții educație. La semafor e mai greu de făcut educație, într-adevăr și riști să ți-o iei nas dacă insiști cu educația, dar nu trebuie să dezarmezi, nu trebuie să te lași păgubași când ai reacții de genul ăsta și trebuie să te așezi frumos la masă și să vezi care ar fi soluțiile eficiente. Uite, de exemplu, noi la Parcul Național aveam patrulări frecvente cu rangeri și cu jandarmii pe anumite văi unde tradițional se făceau picnic, se făcea picnic și rămâneau foarte multe urâțenii în urma oamenilor care treceau pe acolo. După weekend în special și mergeam și încercam să vorbim cu ei. Unii erau băuți, unii recalcitranți, unii cocoși pe câmpia aia. Era foarte interesant cum încercam eu versus jandarm. Și apoi al 3-lea factor care ne-a ajutat mai eficient decât noi toți, copilul în relația cu omul.

Eu încercam să aplanez conflictele și să încerc cu vorba bună, jandarmul îmi dădea coate și îmi zicea lasă-i, te rog, să se enerveze.

Apoi am realizat, am avut un program, îl avem și acuma. Ranger junior al Parcului Național, în care au participat peste 5000 de copii care învață niște lucruri, petrec timp în natură, se bucură, stau fără semnal la telefon vreo trei zile pe munte. La sfârșit primesc o insignă și un carnet de amenzi virtuale și încearcă și ei să ia atitudine. Ei bine, am văzut că atunci când merge un țânc și îl trage de mână pe un om de 50 de ani, chiar dacă e băut și plin de veselie, cu muzica acolo, în poiană, e mult mai eficient decât dacă o face un om în uniformă sau dacă face un om obișnuit care trece pe lângă el. Probabil că și eu am avut experiențe de genul ăsta. La semafor n-am găsit încă o soluție, nu pot să ți-o dau, dar probabil că au și ei oamenii ăștia leacul lor până la urmă și să pot găsi, dacă te gândești insistent și mijloace mai eficiente de a educa omul și la semafor.

DAN FELICIA: Ar fi o soluție, că ați zis că nu credeți că este o soluție. O soluție oarecum agresivă ar fi fost să mă dau jos din mașină, să iau țigara și să-i arunc în mașină, doamnei respective. Agresivă cum am zis, dar nu poți altfel.

FLORIN STOICAN:Nu ți-o recomand sincer sau cel puțin să o faci când ai pe unu mare lângă tine. Nu știi peste cine dai, să știi că am avut un prieten care s-a trezit tot așa trăgându-i atenția cuiva de pe bicicletă că el a scos pistolul la el pe geamul mașini. Nu, nu te sfătuiesc să ai atitudine agresivă dacă vezi că au atitudine de genul ăsta retrage-te, retrage-te că e cel mai sănătos.

ANDREEA ZAMFIR: Aș vrea să vă prezint un caz și să îmi spuneți cum ar fi trebuit să acționez în mod corect. Eu locuiesc într-o comună care are destul de mult spațiu verde în jurul ei și am fost să mă plimb împreună cu prietenii mei și am descoperit o zonă foarte frumoasă, plină de gunoaie, gunoaie de tot felul, cauciucuri, plastic, orice, orice haine. Deci oamenii acolo aruncau gunoiul. Știam că primăria nu face prea multe în această situație, așa că aflând de o aplicație pe care poți să descarci pe telefon și să sesizezi aceste aspecte. Am descărcat-o și am avut opțiunea să trimit pozele și mesajul în care explicam ce s-a întâmplat Gărzii de Mediu. Am fost sunată, am vorbit, am prezentat din nou situația și au spus că vor merge să vadă ce s-a întâmplat și după câteva zile am primit un apel de la ei în care am fost certată și mi s-a spus că e treaba primăriei. Cum ar fi trebuit să acționez de fapt, pentru că, sincer să fiu, după, am fost speriată și mi-au trecut niște gânduri de genul: Nu ar fi trebuit să fac ceva, n-ar fi trebuit să mă bag. Poate că nu era treaba mea și mi-am dat seama că nici așa nu e ok. Nu trebuie să las lucrurile, neregulile, să le las să se întâmple în continuare. Adică, dacă pot să fac ceva, ar trebui să iau acțiune.

FLORIN STOICAN:E foarte bine ce ai făcut și nu trebuie să renunți. Trebuie un pic mai mult de documentare. Într-adevăr, din păcate, mulți de pe la autoritate au atitudinea asta de a-l intimida pe cel care sesizează. Pentru că cel care sesizează le dă de lucru. Dacă ai făcut o sesizare, ei trebuie să și niște fundul de pe scaunul ăla și să se ducă unde i-ai trimis tu să verifice, în primul rând, dacă e așa cum ai zis tu. Pasarea de la o autoritate la alta, iarăși o practică curentă pe care o fac autoritățile și prin efectele acțiunilor lor pentru că Garda de Mediu când vine de obicei la cazuri de genul ăsta îl amendează pe primar, primarul stă liniștit pentru că nu plătește el amenda, o plătim tot noi, din bugetul local să plătește amenda și așa scapă și unii și alții. Într-adevăr, responsabilitate ia primarului față de ce ai făcut, ar fi trebuit să trimiți sesizare și Primăriei.

Chiar dacă ai zis că primăria nu se implică, trebuie să ne scoatem asta din cap. Primăria e la dispoziția noastră și are obligații de a curăți statul pe care îl conduc, pentru că noi și de asta îi plătim și de obicei când faci sesizări de genul ăsta, eu cel puțin așa fac și am văzut că funcționează.

Le trimit la toți, nu unu câte unu. Trimit, de exemplu Garda de Mediu din județul respectiv și pun în CC și Garda de Mediu Național Națională, pun și primăria de pe teritoriul respectiv. Dacă e o pădure trimit și Ocolul Silvic care administrează pădurea, pentru că dacă trimiți din start la mai multe instituții e greu să se mai spele pe mâini, e greu să spună că ei n-au știut sau că ai transmis informația cuiva care n-avea autoritate. Și mai e și frica aia de șef, știi dacă trimiți primarului și vede că ai pus în CC și Consiliul Județean sau p-ăla după la partidul unde e el, ce bă, află și șeful, trebuie naiba să fac ceva să le arătă ălora că nu stau cel puțin că știu ce se întâmplă la mine în sat. Nu trebuie să ai așteptări că lucrurile se vor rezolva din start, că de cele mai multe ori exact asta vor face, vor încerca să-ți închidă gura cumva, să te facă să te simți mic acolo, în colțișorul tău și să nu-i mai deranjezi altădată. Trebuie să-ți găsești aliați, trebuie să le arăți că nu e singură, că de asta e bine să apelezi la organizație sau la un grup de inițiativă, să vorbești cu oamenii din jur, băi uite hai, puneți-vă și voi semnătura pe mailul ăsta pe care îl trimit, să nu fiu doar eu singură. Și atunci lucrurile se mișcă încet, încet. Poate nu din prima, dar dacă insiști până la urmă dau roade. Nu trebuie să-ți fie frică, pentru că chiar dacă vor face presiuni asupra ta, există o grămadă de organizații și oameni care te pot ajuta și de frica lor o să înceteze să pună presiune. Sunt organizații activiste care asta fac, dau în judecată primari, autorități că nu-și fac treaba și în ultimă instanță se poate apela la ele fără să faci tu asta ca să te expui, dar e foarte bine ce ai făcut, trebuie să continui și trebuie să înveți mai multe despre cum să-ți eficientizezi sesizările astea.

LAURENȚIU BREBU, student anul II CRP: Eu, ca biciclist, ca iubitor de mers cu bicicletă, pot să vă spun că am experimentat mai multe variante de abordare a acestei probleme în București, unde este un trafic sălbatic și trebuie să ai nervi tari sau să fii foarte pasionat de ceea ce faci ca să poți să scapi nevătămat.

FLORIN STOICAN: Ai dreptate, trebuie să ai mare curaj să fii biciclist în București, nu există respect pentru bicicliști, nici pentru pietoni nu există prea mare respect. Aici cred că e o combinație de factori la care se adaugă și stresul cotidian și aglomerația din București, și goana după a ajunge repede sau întârzierile, nervozitatea din trafic, se adună, educația, da, se adună toate, dar e mult și nici la alții n-a fost atât de ușor să ajungă la o cultură și o civilizație vis-a-vis de mersul cu bicicleta. Pe de altă parte, trebuie să ne uităm și unde e mai rău. Duceți-vă în Cairo sau în alte orașe în care acolo chiar nu există reguli, știi, dar na, trebuie să ne uităm la partea bună, că alții au trecut peste asta, trebuie să împingem de la spate autoritățile să investească în infrastructură pentru că și asta e esențială pentru o civilizație în trafic apoi probabil ca se va întâmpla și la noi. Până la urmă se va întâmpla și la noi. Sper că mai repede decât cei 60 de ani care ne decalează.

DAN FELICIA: Da, ați zis mai devreme de petiții și să semnăm petiții. Am făcut asta de curând. Sunt o persoană care este total împotriva jocurilor de noroc, aparate, păcănele, orice ce este în această sferă, nu le suport. Am avut caz în familie și nu, a ieșit foarte urât. Nu-mi plac de nicio culoare; și era o petiție pentru interzicerea reclamelor. Nu s-a întâmplat nimic și s-au strâns foarte păcăneli multe semnături.

FLORIN STOICAN:Ba, ba s-a întâmplat, să știi, te contrazic aici s-au întâmplat. E o lege în Parlament, într-adevăr, a fost ciuntită, n-a ieșit așa cum fusese ea propusă, dar e un pas. Niciun război nu se câștigă cu o singură bătălie. Eu cred că a fost o bătălie câștigată. A fost problema asta pusă pe agenda publică. Sunt niște politicieni, mulți, cred eu, care o susțin. Într-adevăr, a contracarat și lobby-ul industriei, dar e un pas înainte se interzic reclamele pe timp de zi, am înțeles. Nu total cum voiau dar au stabilit niște dimensiuni pentru bannerele alea publicitare, sunt niște măsuri. Acum ai de la ce să discuți mai departe pentru măsuri mai drastice.

DAN FELICIA: Asta văzusem că nu o să mai fie reclame pe timp de zi, dar nu mi s-a părut un pas foarte mare, mi s-a părut un baby step.

FLORIN STOICAN:Acum, ce să zic? În lupta cu politicienii și cu autoritățile o să realizezi că fiecare lucru mărunt pe care îl câștigi e extrem de important în construcția acelui puzzle care duce la reușită. Trebuie să vezi partea plină a paharului că altfel te demoralizezi și abandonezi lupte de genul ăsta dacă le consideri pe toate niște eșecuri, trebuie să vezi că din punctul meu de vedere într-adevăr, nu m-am uitat atât de în detaliu la parcursul acestei legi, dar așa, grosso modo, cred că un 40% din ce s-a propus inițial s-a obținut e mult mai mult decât zero cât era înainte. Trebuie să ne uităm și să obținem mai departe, cu alte mijloace, cu alte petiții, cu alte vedete care se alătură demersului și până la urmă se obțin. EUGEN ISTODOR: Cum stai cu Dumnezeu, tu ești cu natura, dar cu Dumnezeu cum stai?

FLORIN STOICAN:Sunt născut și botezat creștin și ai mei sunt credincioși și bunica și mama și partea bărbătească a familiei un pic mai puțin. Dar sunt om educat în domeniu științelor naturii, știu sau cred că știu cum a apărut viața în universul ăsta acum 13 miliarde de ani și am așa o concepție. Știu că e undeva ceva acolo, dar nu știu cum să-l numesc, nu știu cum să-l definesc, înțeleg că sunt unele lucruri greu de explicat. Dar nu e rău să crezi, e foarte bine să crezi dacă această credință îți dă niște combustibil ca să faci bine în jurul tău.

Dezbaterea “În căutarea binelui” este inițiată și moderată de studenții anului II CRP – Litere București. Este susținută de ASHOKA & FACULTATEA DE LITERE

Partener Media: Hotnews.ro

Împreună “În căutarea binelui”, în fiecare săptămână, vom avea invitat un agent al schimbării sociale.

Astăzi ați citit parte din dialogul studenților de la Litere cu Florin Stoican,

Președinte

ASOCIAȚIA KOGAYON

http://www.kogayon.ro

ASOCIAȚIA P.N.VĂCĂREȘTI

https://parcnaturalvacaresti.ro/

Director

Geoparc aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte

https://discover-oltenia.ro/

Foto arhiva personală Florin Stoican