Mizil, Prahova. Tancuri, taurine de carne? Stare de grație, imaginație literară fără sfârșit. De la Caragiale la Times New Roman

Mizil? Lăsați-mă cu Oana, cu Serghei, cu grangurul comunist. Mie dați-mi Mizilul de Prahova. Ce spuneți? Nu l-ați văzut? Nu există, nu? E un loc prin care treci cu mașina, fără să oprești. Accelerezi? Mizil e enervant că durează? că se opintește, că nu vrea să se termine? De ce te-ai opri? De ce ai sta în vacanță aici? Practic? Fiindcă găsești loc ieftin de somn, după ce umbli la cramele din zonă. Dar cine are sau nu creierul îmbibat de alcool, trece prin transa Mizil. Starea de grație Mizil. Aceea care dă drumul imaginației. Mizil e locul armamentului pe vremuri, azi, al taurinelor bune de carne? Nu doar, Mizil e stare de grație.

Mizil, Prahova. Locul mic care a hrănit bucatele alese ale imaginației lui Ranetti, Caragiale, Geo Bogza și, uite, astăzi ale lui Cosmin Manolache sau Times New Roman. Aparent este uite așa Mizilul Prahova:

Ia, vezi înc-o dată! Înc-o auto-traversare Mizil. Parcă te împiedică să mergi. Nu are străzi drepte și el, ca orice oraș de nimic.

Mizilul? Oprește-te, mergi încet prin Mizil. Ascultă-l pe Cosmin Manolache. Râzi cu TNR

Dar Mizilul nu trăiește în realitatea crudă, unde cică a fost fabrica de armament și acum e loc pentru bovine crescute pentru carne. Nu. E locul de astăzi al lui Cosmin Manolache, care scrie zilnic pe Facebook despre locul nașterii, imaginației sale.

Și e ținta lui Times New Roman, care ne amintește o lungă tradiției a glumelor pe seama Mizilului.

“La Mizil e o sărăcie atât de mare că pe tarabele de la târgul de Crăciun nu sunt produse, ci doar poze cu produse” “Un grup refugiați sirieni, fermecați de Mizil: Parcă am fi la noi acasă, în Alep”

“Trist! Elvis Presley a ajuns atât de sărac încât a trebuit să se mute din Cuba în Mizil.”

Mizilul de umor? Mizil mic, mizilic, cât de multă Imaginație ai stârnit! Of, tu, Mizil, fără saț mi-ești

Dar uite la ce gândesc eu mergând la Mizil. Încetinesc mașina, cobor în centru și-mi amintesc de toate astea: Cum s-a constituit Mizilul imaginației.

Gheorghe Iova și Cosmin Manolache în 2016, fac un inventar al textelor de ficțiune având ca etalon Mizilul (cartea “Etalonul Mizil”, Casa de Pariuri literare):

1858 – Cilibi Moise/ Froim Moise Schwarz,

negustor de detoate si nimic prin Iarmaroace si pe strada Franceza-Lipscani. “Apropouri insotite de voiajul lui Cilibi Moise – Capitolul Caracteristica oraselor, tiparit la Copaing din Hanul Greci, Bucuresti, 1858/ editie reluată în pg. 81 – editia 2000, Hasefeld: «La Mizil pod mare, apă nicidecum.» (decriptarea glumei înseamnă că este disproporționat podul față de apa mică, gîrla Istăului) «Mizilenii și Fefelenii n‐au trebuință de advocați, fiindcă satul Lipiea e aproape» (un sens al acestei maxime ține de un eveniment local, pierdut în negura vremurilor).

Nuvela “Pe drezină” de IABassarabescu,

Iulia (o Bovary) este cununată cu supraponderalul Napoleon Manolescu – Pletea – șef de canton. Prima ei dragoste a fost însă Traian Popovici, care stătuse în Bucuresti la mama ei in gazda. Traian se nimereste șef la gara ce are cantonul în subordine. Pe principiul Mizilencele sunt mai ceva ca bucurestencele familiile se tot vad, iar Iulia si Traian visează la fuga lor cu drezina. Ea crede ca traieste intr-o scena dintr-un roman romantios si accepta. Fuga e pusa sambata la 12 noapte pe drezina. Tradatorii sunt prinsi si li se trimit acasa scrisori anonime.

1900 aprilie / Caragiale O zi solemnă / Universul, 21 aprilie 1900

– text aparut dupa un chef la Vadu Săpat (Gh. Eminescu: 14/ dar și G.Cocora: «Relativ la prietenia dintre unchiul Leonida și I.L. Caragiale știu că se datorează faptului că acesta (din urmă, n.n.) ţinea restaurantul gărei Buzău și probabil așa s‐au cunoscut. Că I‐L. Caragiale s‐a inspirat din această prietenie în comediile lui, e lucru cert, fiindcă am auzit ca copil, că tante Filofteia (soţia lui Leonida, n.n.) era foarte contrariată de faptul acesta, se credea ironizată, lucru de care făcea mare haz Leonida».”) Rezultatul unui asemenea chef pare a fi și textul următor: “Se poate oare zice Termopile fără a zice Leonida? Nu, desigur. Ei! tot astfel, cine zice Leonida, zice Mizil. Mizilul nu se poate concepe altfel; dar nici Leonida. Ce a făcut Leonida Condeescu pentru urbea lui este imposibil de descris pe larg într-un cadru așa de strâmt. Mă voi mărgini prin urmare a consemna, în liniamentele lor generale, unele din faptele sale cele mai importante, al căror mobil a fost totdeauna dorința fierbinte de a afirma importanța Mizilului, de a grăbi ridicarea Mizilului, de a realiza înflorirea Mizilului. Este Leonida un ambițios? Da, fără îndoială! zic eu; dar când ambițiunea nu este egoistă, ci altruistă; când ea s-aprinde pentru binele public, este nobilă și mai presus de orice laudă. Din frageda lui tinerețe, Leonida a visat un Mizil mare, un Mizil cel puțin capitală de district deocamdată…”

I. Suchianu, Diverse însemnări și amintiri, Tipografia ziarului „Universul”, 1933,

arată cum era în fapt primarul Mizilului, de care I.L.Caragiale vorbește în termeni satirici: Leonida Condeiescu, primarul Mizilului, al cărui vis era ca acceleratul să se opriască și la Mizil măcar un minut, când a citit doleanțele, pe care Caragiale i‐le pune în spinare: „noi Facultate n’avem, noi Episcopie n’avem, noi Regimentul 32 n’avem, noi liceu n’avem”; s’a cam supărat deocamdată, căci el știa că n‐a cerut astfel de lucruri, când a citit însă: „Noi pod pe Dunăre n’avem” i‐a căzut gazeta din mână și a izbucnit într’un râs, de s’a cutremurat casa. Omul, în ziua în care a râs cu poftă de o glumă bună e desigur mai bine dispus de cât de obiceiu, mai bun și dovada, chiar în ziua aceia Leonida i‐a trimis șase butelii de vin vechiu, un curcan îngrășat pentru sfintele sărbători și o scrisoare de mulțumire că l‐a făcut nemuritor căci, scrie el: „cât o trăi țara asta, ce‐ai scris dumneata așa frumos, o să se citească cât lumea și pământul și cu chipul acesta viitorii mei concetățeni o să afle că în orașul Mizil a trăit cândva un oarecare Leonida Condeiescu, a cărui una din dorinți, când era primarul orașului, a fost ca Acceleratul să se oprească și la Mizil măcar un minut”.

Deci Caragiale și glumele au un mic fond

Dar cauza acestor insistențe și curtuoazii era George Ranetti, prietenul lui Leonida și Caragiale.

Ranetti era din Mizil. După ce devine functionar de Posta 1897-8, debutează în Moftul roman – Caragiale. A condus Mos Teaca a lui Anton Bacalbasa intre 1899-901 și Zeflemeaua lui Caragiale 1901-4. Dar reușita sa se numește cel mai important ziar satiric al momentului. Împreună cu N.D. Taranu va scrie “Furnica” din 1904 până în 1916, dar și un timp după război între 1918 și 1928. Ranetti/Ranete publica des articole despre Mizil și se amuza împreună cu I.L.Caragiale de soarta acestul mizilic de oraș. „Adam și Eva la Mizil” e chiar o piesă de teatru inspirată din conflictul Isaia Georgescu – Leonida Condeescu. Telegrafistul indragostit de fata primarului conservator. Misu si Veta. Tații adversari politici nu-i vor impreuna. Misu e jurnalist conservator. Veta e fata din plebe, spune liberalul. Prietenia Ranetti-Caragiale inaugurează o întreagă tradiție Mizil. Aici, cei doi fac chefuri dese cu primarul Condeescu și „promovează” Mizilul.

În anii 1920-1930, Mizilul continuă să fie sursă de inspirație

Ionel Fernic fusese profesor în Mizil, piesa sa de teatru „Misterele din Mizil” arată o femeie în casă, ardeleancă, care a avut ghinionul să fie vizitată noaptea de trei bărbați, pe care i-a ascuns sub pat atunci cînd stăpînul a fost trezit de zgomotele descinderilor. În 1932-34 Ioachim Botez publică „Însemnările unui belfer“. Ca fost profesor de franceză la liceul din Mizil în anii ’30 arată cum nu prea erau semne de cultură în Mizil. Cine voia să capete ceva stil, eleganță, erudiție fugea în orașele mai mari. 1936 F. Brunea-Fox scrie un reportaj la moartea unui lăutar vestit ţambalagiu vestit din tot ţinutul tot atît de vestit al Mizilului – ţinutul acesta de vinuri și pastramă.

Geo Bogza, însă, este cel care accentuează aspectul acesta de deșertăciune a locului

“Minutul 20 Plec pe jos înapoi, spre piaţă. Un gard de şipci. Minutul 23 Ajung în mijlocul pieţei. Stau locului. Minutul 24 Mizil! Minutul 26 Trece un câine pe drum. Minutul 27 Sunt în Mizil. (Teribilă întâmplare, în orice caz. Dar dezorientarea continuă.) Minutul 28 Ce văd din încremenirea în care mă aflu, singur în mijlocul pieţei, ca un plop uman? Văd, spre stânga, într-o grădină, un monument. Dincolo de el, mai departe, e câmpul. Şi mai departe, în fund, dealurile. Aici, în faţă, într-o parte, e biserica, iar în cealaltă hotelul. Are firmă. Privesc câtva timp firma. O citesc. Ho-tel. Atâta tot. Nu spune ce hotel. În spate, o farmacie. Alături o casă. Firmă: „Sfatul negustorilor din Mizil.” În partea cealaltă, o căsuţă albă, cu firmă mare: TELEFOANE. La dreapta, în fund, o stradă cu prăvălii. Minutul 31 Câinele de adineauri trece din nou. Pare plictisit. În afară de el, piaţa e cu desăvârşire pustie. Ho-tel. Hotel. Minutul 32 Am impresia că am terminat cu Mizilul. Pornesc totuşi agale, spre strada cu prăvălii. Să vedem ce are să mai fie. Mă gândesc de-odată că ar fi bine să cumpăr nişte cărţi poştale ilustrate, să le trimit cunoscuţilor. „Salutări din Mizil.” O, da, asta poate e o idee.”

“Mizil. Nu‐l cunoaștem decît din literatura umoristică” – G.Iova

Mizil se poate mândri cu seria redutabilă de satirici ai secolului 19 și 20. Are ceea ce niciun oraș nu are. O serie de autori recunoscuți, citați, cu opere răspândite în spațiul public românesc, Cilibi Moise, Caragiale, Ranetti, Botez, Brunea Fox, Bogza. Cu toții au ficționalizat Mizilul. “Știţi ce‐i Mizilul? Un popas. Un tîrg a cărui cronică prezintă două‐trei icniri revoluţionare, un orășel fixat pe hartă cu o poreclă de comedie. Un tîrg a cărui faimă destăinuie poate ficţiunea unei existenţe. E diagrama Mizilului actual. N‐o cunoaștem decît din literatura umoristică. (Iova: 342)

„Acarul Păun” – Satira era acompaniată de o întreagă serie de știri din presa centrală, de la București

Într-un fel G.Iova are dreptate, dar ficțiunile acestea umblau în paralel / erau acompaniate de știri în presa vremii despre Mizil. Mizil era subiect în presa de București, chiar.

Spicuim doar câteva începând cu 1866:

1866 Incendiu consemnat în “Românul” lui C.A.Rosetti 1870 Mizilul protestează, “Trompeta Carpaților”, alături de alte orașe împotriva străinilor care s‐au “împuiat” la Poștă-Telegraf

1880, Timpul: „Dacă alţii ar găsi că republica e cea mai bună formă de guvernămînt n-au decît s-o proclame în toată liniştea la Buzău, la Mizil, la Dorohoi.”

1885-88, “Epoca despre Mizil: Incendiu al unui tren (1885), “Primirea MS Regele la Mizil dintre cele mai reci” (1886), starea de mizerie a locuitorilor acestui orășel: mizerii și suferințe (1887).

Alegeri, stare electorală, amenințări (1888) 1894, “Familia” (fragment) “nu sânt făcută pentru Dobrogea soro gândeșce‐te bine am un reson nu sânt în firea mea! s’a isprăvit să mai găseșci altă nevastă care să‐ți rabde glumeșci? am să plec chiar acuma vaporul pleacă vineri azi de abia e mercuri iau o barcă și tot mă duc Doamne fereșce, să se răstoarne Ce‐ți va păsa te‐ar înveseli te întorci îndărăt la Mizil? îmi voi face geamantanul și eu mergi și dta? o nevastă am, n’am o mie!… nu ții să rămâi în Dobrogea? singur fără tot mai ții la mine? ca ori și când pe onoare! mi‐ai zis adineaorea că aiurez? l’ai înțeles rău ră‐ mân și eu în Dobrogea o condiție Să ne culcăm numai decât du‐te mai întâi și te uită pe geam de vezi e cineva în curte?!… (Gr. Mărunțeanu – Familia, 15 iul, 1894)

1895 – 1897 “Scandal desăvîrșit”: o punere la curent a conflictului dintre Leonida Condeescu – Isaia Georgescu.

1906 Leonida Condeescu, fost primar al Mizilului, prieten, personaj al lui Caragiale, se aruncă în fața trenului.

În 1923 are loc cel mai important eveniment legat de Mizil. În Gara Mizil lucra acarul Păun, țapul ispășitor al marelui accident feroviar de la stația vecină, Vintileanca. 63 morţi, peste 200 răniţi. Catastrofa dela Vintileanca din care doar acarul Ion Păun a fost socotit vinovat. A nesocotit ordinul impiegatului de serviciu. De atunci, chiar și acest Păun a devenit vorbă de duh românească. Vinovatul de serviciu este acarul Păun, adică nu sistemul întreg, nu cei care conduc destinele instituției, ci simplul acar Păun, cel mai de jos în ierarhie.

Mizilul e ca România. Ro – țara unde, politic, iese de vină ăla mic, acarul.

Nu-i așa că e mișto Mizilul? Nu-i așa că merită un popas de poștă, de imaginație, de cugetare în Mizil?

Da, Mizilul nu mai are clădiri vechi. Dar are articole, nuvele, bășcălii. Și mai are ceva.

Când treci prin Mizil întreabă-te: “Ce-i cu Mizil? Cine este Mizil? Ce se întâmplă acolo de scriu atâția nebuni?” Și salută-i pe „nebunii” ce-ți zâmbesc, salută imaginația fără capăt: Ranetti, Caragiale, Geo Bogza. Și combate-i pe cei ce nu văd că-i o stare de grație aici: imaginația. Mizil? Nu-i nimic aici. Și spune altfel: dacă au scris atâția înseamnă că ei au stat o vacanță mică, dar mai ales au avut atâta imaginație încât să vadă multe la Mizil. Mizilul e miraculos, aveți dovada.

Uite, e Mizilul lui Ranetti, Caragiale, Geo Bogza, Times New Roman, Cosmin Manolache

Alte vacanțe mici și miraculoase:

Strîmbu Găiseni, Ariceștii Rahtivani, Târgșor, Zamfira de Lipănești. Penitența frumuseței feminine și drumul Călărețului Latene

Strehaia și Corcova. În căutarea timpului pierdut: Mănăstirea lui Matei Basarab. Leo. Antoine „cu buzunarele pline de smaralde”

Turnu Măgurele – Nebuna Dolj. Pe Dunăre. În căutarea berzelor

Ghighiu, Ploieștiori, Zamfira / de închinat, Conacul Bellu / de respirat, 1000 Chipuri / de băut și îmbucat

În Cerna-Tulcea, la o măngică preparată de Kira Xantos

Filosofia călătorului

Delta Dunării omenească, cu Dragoș Lumpan

Sulina. Cimitirul Maritim din Sulina – Cum să ai un pirat și să nu știi ce să faci cu el

Greci Tulcea. Crăciun în Țara de granit. Anul Nou sus cu gurguiele de pe Țuțuianul din Munții Măcin

Bucșani, la Zimbrăria Neagră