Delia Darabană, Alexandra Rusu, Animal Society: Suntem de vină. N-a plouat cu câini, nu au apărut peste noapte, n-au crescut în copaci.
Delia Darabană, Alexandra Rusu, Animal Society: ”Noi suntem o asociație care există de peste 20 de ani în România, iar povestea începe probabil în perioada în care Traian Băsescu a hotărât să decimeze câinii din Capitală pentru că nu a interesat pe nimeni ce se întâmplă cu ei și s-au înmulțit. N-a plouat cu câini, nu au apărut peste noapte, n-au crescut în copaci. Câinii au ajuns acolo tot din cauza noastră, tot din cauza ignoranței noastre. Nu este vina în totalitate a autorităților. Partea lor de vină este că în locul unei măsuri umane și eficiente pe termen lung, au hotărât să decimeze câinii fără să aducă și un program sau o soluție care pe termen lung să reprezinte într-adevăr o soluție pentru chestia asta. Adică faptul că au dispărut cinci câini, dar sunt alți cinci care în 3 ani fac câteva mii de pui. N-am rezolvat problema. Ne vom întoarce ciclic în același punct.” Delia Darabană, Alexandra Rusu, Animal Society au răspuns la întrebările studenților seminarului “În căutarea binelui în România”. Seminar al anului al II-lea Comunicare Relații Publice. Parteneriat Facultatea de Litere, Ashoka România, HotNews.ro.
De ce nu putem cu toții să fim în această ecuație a binelui?
DELIA DARABANĂ: Mulți spun că e vorba despre construcția omului. Este vorba în primul rând de educație. Când realizezi ce impact ar putea avea faptele tale poate ai lua alte decizii și în ceea ce te privește pe tine personal, dar și în ceea ce privește lumea înconjurătoare, lumea din care faci parte și în care trebuie să-ți găsești locul, nederanjând nicio ființă, ba poate chiar contribuind la o armonie și un mai bine general.
ALEXANDRA RUSU: Și noi îi sfătuim înainte, pe cei care doresc să adopte, să cântărească foarte bine această dorință și să se gândească bine, pentru că un animal implică foarte multă responsabilitate, exact ca și un copil.
DELIA DARABANĂ: Implică și costuri și timp și resurse și este o responsabilitate nu pentru o săptămână sau două, este o responsabilitate pentru toată durata vieții acelui câine, care poate însemna până la 20 de ani și peste.
Îți trebuie un ritual, o intrare în ritm și nu doar în ritmul tău, ritmul omenesc să-l numesc așa, ci și în cel câinesc, pisicesc, sunt alte ritmuri.
DELIA DARABANĂ: Sunt alte ritmuri și trebuie o minimă educație despre comportamentul și nevoile acelui animal pe care tu intenționezi să-l adopți sau să îl găzduiești pentru o vreme, până îi găsești o familie adoptatoare. Ca să fie liniște și armonie în casă și pentru tine, dar ca să acoperi și nevoile acelui animal și să nu ajungi să-i faci rău, este bine să te informezi înainte și să iei decizii în cunoștință de cauză. Acum, în era internetului, a tehnologiei, informația circulă cu viteza luminii. Cred că avem cu toții acces la minime informații care ne pot ghida, pentru o perioadă de acomodare cât mai ușoară și dincolo de asta, există specialiști care ne pot ajuta, specialiști în comportament și în dresaj, doctori. Deci, ne-am putea informa din mai multe surse înainte să ne decidem să acționăm.
ALEXANDRA RUSU: Există și posibilitatea de a merge la adăpost și de a petrece timp cu cățelul respectiv pe care noi intenționăm să-l luăm acasă. Și în acest fel putem să vedem dacă suntem compatibili și dacă este potrivit pentru noi și pentru stilul nostru de viață.
DELIA DARABANĂ: Mai mult decât atât, atunci când vizitați un adăpost – noi lucrăm cu un adăpost privat și acolo așa se întâmplă lucrurile și ne place să credem că așa se întâmplă peste tot – în momentul în care vii să adopți un cățel, chiar dacă l-ai văzut disponibil pe website sau pe pagina asociației din social media, ți se întocmește un profil și, înainte de a ți se prezenta acel cățel sau un altul, ți se pun întrebări despre locuință, disponibilitate, resursele materiale, dacă ești singur sau dacă ai familie, dacă ai în casă și alte animale. Sunt mai multe întrebări care îi conduc pe cei care te așteaptă în adăpost către câinele care este cel mai potrivit pentru tine. Poate cățelul drăgălaș pe care tu l-ai văzut pe website sau pe pagina de Facebook este unul foarte activ, iar tu nu ai disponibilitate de timp sau ești o persoană mai în vârstă care nu poate să facă față unui anumit nivel de energie și atunci ei te vor îndruma către un câine care nu are aceste nevoi, care nu necesită atât de multă implicare din partea deținătorului, deci nu e așa ușor, mă duc direct, îl iau acasă. În cazul adăpostului Speranța, cu care lucrăm noi, există și verificări post-adopție, adică în momentul în care ai adoptat se semnează un contract de adopție, prin care noul proprietar ne dă voie să verificăm câinele – dacă este clinic sănătos, dacă îi sunt întrunite nevoile, dacă lucrurile sunt așa cum au fost garantate atunci când a fost adoptat.
Dar omul mai minte. Omul adoptă un astfel de partener de familie în momente dificile și apoi îl abandonează.
DELIA DARABANĂ: Avem și o politică legată de asta. Sunt mai multe variante aici. În primul rând, partea asta cu minciuna nu duce foarte mult, pentru că noi la un moment dat chiar cu toate pozele putem să cerem – de fapt, oricând, putem să cerem o vizită să vedem câinele. Putem inclusiv prin contractul pe care îl semnăm împreună, să vedem înainte de a-l aduce efectiv acasă, unde va locui și să probăm dacă există sau nu animale, dacă există sau nu condițiile pe care omul ni le-a descris, dacă ele se întrunesc ca adopția să fie una de succes. De asemenea există și varianta în care chiar și cu tot profilingul acesta, câinele să nu fie cel mai potrivit. Sau tu poate ți-ai imaginat că vei face față cu situația în care ești acum, ai face fața unui câine în familia ta, dar poate nu se întâmplă asta. Poate descoperi că ai alergii, poate descoperi că nu vă adaptați unul cu celălalt. În niciun caz, câinele nu este abandonat, câinele este adus înapoi în adăpost și noi încercăm plasarea lui într-o altă familie, mai potrivită. Evident, pentru câine este mult mai traumatizant să fie adus înapoi, după ce a fost scos din adăpost. Atenție, adăpostul este o soluție temporară, nu este un Disneyland al câinilor. Câinii au nevoie de familii de când i-am domesticit, au nevoie de oameni și atunci adăpostul este doar o cazare temporară, deși din păcate sunt câini care se nasc și mor în adăpost. Pentru un câine care a fost scos din adăpost, introdus în sânul unei familii, unui cămin și apoi readus în adăpost este destul de traumatizantă această experiență. Noi am avut astfel de cazuri, din păcate. Noi avem în colaborare cu acest adăpost, un program prin care mergem alături de un instructor canin autorizat și dresăm câinii și încercăm să reglăm comportamentul și să facem să fie mai adoptabil, dar să facem să fie și mai ușoară perioada de adaptare la noua casă și noua familie. Și am avut inclusiv câini din program care au fost returnați și cu care ne-a fost mai dificil apoi să le temperăm comportamentul, să le, nu știu cum să mă exprim exact, să le diminuăm această traumă, dacă pot să spun așa.
Cum se manifestă un câine întors în adăpost?
DELIA DARABANĂ: În primul rând în adăpost, chiar și în adăpostul Speranța care v-am zis este o situație chiar fericită, câinii au cu totul alte condiții, sunt padocurile destul de mari, stau câte puțini câini, nu câte 15-20 într-un padoc. În adăpost, în pofida tuturor condițiilor pe care încercăm noi să le asigurăm, câinii sunt ca într-un coteț mai mare, la un loc cu alți câini și se latră între ei toată ziua. Sunt foarte mulți stimuli, este foarte multă gălăgie, într-un fel poate sunt dură când zic asta, dar este ca o mini-închisoare. Nu sunt chiar pe străzi și au hrană și mâncare, dar sunt la închisoare. Sunt scoși o oră poate, socializați pe zi, lăsați liberi de culoare pe acolo dar nu este același lucru, adică e incomparabil, cred că vă puteți imagina și singuri. Dacă nu ați fost până acum într-un adăpost, vă recomand să o faceți ca să vedeți cam care sunt condițiile și din păcate cele de stat sunt cele care au cele mai mari probleme.
ALEXANDRA RUSU: Așa cum v-a spus și colega mea avem un program de dresaj. Câinii din program sunt scoși în parc tocmai pentru a socializa, pentru a schimba mediul și vreau să vă spun că este, nici nu știu cum să vă explic, ar trebui să vedeți exact cum v-a spus și Delia să veniți o dată la adăpost sau chiar să mergeți cu noi în parc pentru că avem nevoie de voluntari. Câinele atunci când este scos din adăpost și plimbat în parc se schimbă total, deci este cu totul și cu totul un alt câine. Nu mai este atât de anxios, nu mai este speriat, este fericit!
DELIA DARABANĂ: Deci este mult mai atent la tine, la ce se întâmplă.
ALEXANDRA RUSU: Da exact! pentru că oricât de mult am încerca noi să avem grijă de ei și să le asigurăm toate condițiile atât cât putem și noi, pentru ei este foarte greu să stea în adăpost și ar trebui să înțeleagă toată lumea că trebuie să fie o soluție temporară și că cel mai bine este într-o familie.
DELIA DARABANĂ: Da, din păcate, adăposturile sunt supraaglomerate în acest moment, sunt depășite de situație. Din păcate, în România, donațiile, adopțiile nu prea merg, adopțiile încă n-au reușit să depășească numărul câinilor abandonați, numărul de adopții comparativ cu numărul de câini abandonați. Dar observăm că în ultimii, să zicem, 2 ani, poate și după perioada pandemiei, situația stă un pic mai bine și oamenii au început să se trezească un pic mai mult, să își dea seama că pot face cu puțin destul de mult, să se intereseze mai mult și să fie ceva mai implicați și de zona de animal welfare. Evident, avem foarte multe probleme de rezolvat noi, oamenii dar lucrurile se schimbă în mai bine, zic eu și sper. Adică sper să nu fiu doar eu singură optimistă.
De unde a pornit această idee de a face bine și ce vă inspiră în continuare?
DELIA DARABANĂ: Noi suntem o asociație care există de peste 20 de ani în România, iar povestea începe probabil în perioada în care Traian Băsescu a hotărât să decimeze câinii din Capitală pentru că nu a interesat pe nimeni ce se întâmplă cu ei și s-au înmulțit. N-a plouat cu câini, nu au apărut peste noapte, n-au crescut în copaci. Câinii au ajuns acolo tot din cauza noastră, tot din cauza ignoranței noastre. Nu este vina în totalitate a autorităților. Partea lor de vină este că în locul unei măsuri umane și eficiente pe termen lung, au hotărât să decimeze câinii fără să aducă și un program sau o soluție care pe termen lung să reprezinte într-adevăr o soluție pentru chestia asta. Adică faptul că au dispărut cinci câini, dar sunt alți cinci care în 3 ani fac câteva mii de pui. N-am rezolvat problema. Ne vom întoarce ciclic în același punct. Povestea noastră a început atunci, asociația a fost înființată v-am zis acum peste 20, aproape 25 de ani în urmă. Înainte să fim Animal Society, ne-am numit Vier Pfoten, care au rămas în continuare partenerii noștri, din 2017. Ne-am desprins Vier Pfoten și ce a fost Vier Pfoten în România s-a împărțit în trei asociații. Fiecare se ocupă tot de Animal Welfare dar pe o anumită ramură. Noi ne ocupăm de câini și pisici ai străzii, deci maidanezi și derulăm programe de sterilizare în masă cu autoritățile locale, programe de educație pentru public, inclusiv ateliere și workshop-uri despre dresaj, nutriție, îngrijire, comportament, la sediul nostru din Cotroceni. Totul complet gratuit. Și mai sunt alte două asociații care se ocupă de animalele sălbatice și de animalele de fermă. Noi, după cum vă spuneam, ne ocupăm de partea de sterilizări în masă. Derulăm campanii de sterilizări în fiecare lună, avem în țară, dar și pe lângă Capitală și inclusiv în Capitală, am avut programe de sterilizări în masă pentru câini și pisici ale străzii, încercând în acest fel să calibrăm cumva situația suprapopulației de câini și pisici fără stăpân.
Și da, de când existăm, am sterilizat peste 300.000 de câini doar în România. Am participat la mai multe misiuni internaționale. Am sterilizat câini în Siria, în Liban, am salvat și lei, girafe.
Avem o echipă foarte bună de medici veterinari care a fost implicată în multe proiecte internaționale de salvare a animalelor, deci nu numai câini și pisici, am sterilizat inclusiv în afară. Adică am avut campanii de sterilizare internaționale și nu doar intervenții de salvare. Ce ne determină să facem bine? Ne-am dat seama că dacă toți ne punem mâna în sân și așteptăm să rezolve cineva problema, nu o s-o rezolve, credeți-mă, nimeni niciodată. Totul începe de la noi, schimbarea începe cu noi. Dacă vrem să facem un bine chiar putem, cu foarte puțin și am să vă dau câteva exemple: putem doar o zi din toată viața noastră, poate doar câteva ore, să le alocăm acțiunilor de voluntariat și acum n-o să vorbesc numai despre animal welfare, se pot face atât de multe dar o să revin la Animal Welfare pentru că de asta sunt în seara asta aici. Putem merge în adăpost și putem ajuta – acolo sunt atât de multe lucruri de făcut și câini de plimbat și de drăgălit și chiar din activitatea din adăpost. Putem face minime donații. Noi, spre exemplu, avem atât noi cât și Adăpostul Speranța posibilitatea de donații prin SMS și sunt 2 euro pe lună, sunt 10 lei, adică 10 lei, chiar nu e o sumă atât de mare și contează atât de mult acei 10 lei pentru multe dintre animalele de care avem noi grijă. Putem adopta, putem hrăni animalele de pe lângă bloc, de pe lângă casă, le putem lăsa un castron de apă vara când sunt 4.0° și știm că ele trăiesc afară. Adică chiar putem face lucruri foarte mici, care au de fapt un impact foarte mare. Avem nu numai noi, sunt o grămadă de asociații care derulează activ campanii de sterilizări. Putem eventual să ajutăm și noi la prinderea unei pisici, sau să aducem câinele de pe lângă bloc, îl urcăm în mașină și îl sterilizăm și știm că el nu va mai face pui care se chinuie cu el în stradă, care sunt loviți și mor loviți de mașină. Sunt, v-am zis, multe lucruri pe care le putem face, trebuie doar să ne gândim ce putem face noi și ce putem dărui noi, ca să schimbăm ceva în bine. Mie personal lucrurile astea îmi dau sens și cred că vorbesc și în numele colegilor mei. Noi așa am fost, noi suntem și prieteni, suntem ca o mică familie. Fiecare dintre noi a iubit de mic animalele și pentru noi a fost nu numai o bucurie, dar și o oportunitate să ne dedicăm viața profesională lor. Deși cum bine știți în asociații nu se câștigă sume colosale, considerăm că beneficiul pe care îl avem făcând acest bine și salvând atât de multe suflete este un câștig mult mai mare pentru noi, ca oameni. Și cred că, dacă sunteți și voi în asentimentul meu și poate, adică sunt convinsă că fiecare dintre voi a ajutat măcar vreodată în viață pe cineva, indiferent că om sau un animal, știe că are satisfacția aceea sufletească a lucrului, a faptului că ai făcut un bine cuiva, poate total dezinteresat.
Cum a fost cu evenimentul neplăcut de la Lacul Mori? Astfel de evenimente transformă animalele domestice în niște fiare, mai ales atunci când sunt în vizorul media?
DELIA DARABANĂ: La modul general, pentru noi ca ONG-uri a fost o lovitură, pentru că știam din cazurile anterioare la fel de oribile, cam care este efectul. Din nou toată lumea trăiește cu impresia că animalele astea sunt niște bestii. Din nou lipsa de educație, de informare ne face să sărim la concluzii și să acționăm departe de modul corect. În cazul de față, din nou tot noi am fost responsabili. Câinii respectivi sunt majoritatea abandonați din localitățile limitrofe cartierului respectiv și din cartierul respectiv. Acum nu știu exact unde a ajuns ancheta oficială dar la vremea respectivă se suspecta că ar fi vorba despre câinii cu proprietari, de fapt deci nici măcar câini abandonați. Din păcate, așa este, câinii când sunt, săracii în câmp nehrăniți, fără adăpost, eventual mai au și pui, devin foarte teritoriali și agresivi și se comportp ca într-o haită. Și de aici această situație total neplăcută, nu că neplăcută, groaznică. E absolut oribil. Astea sunt consecințele. Trebuie să ne gândim că la modul extrem, astea sunt consecințele acțiunilor noastre, ale ignoranței noastre, ale lipsei noastre de interes și de implicare. Nu contest că autoritățile au făcut 100% totul ca la carte și și-au făcut 100% treaba dar aici este o vină comună, după părerea mea personală. Acum fiecare dintre noi poate avea o părere dar eu revin la faptul că acești câini nu se nasc așa din iarbă, nu ajung acolo pur și simplu. Ei ajung tot pentru că noi nu ne-am sterilizat câinele și l-am lăsat să se împuieze, puii ăia nu-i preia nimeni. Rămân undeva pe câmp, poate sunt câțiva binevoitori care-i hrănesc, că noi avem atâtea și atâtea povești cu oameni care îngrijesc câte 10-15-20 de câini, dar care nu sunt ai lor și care poate nu sunt sterilizați, înțelegeți? O femelă de câine lăsată așa nesterilizată poate aduce pe lume în 5 ani undeva pe la câteva sute de seturi de pui. Adică e ceva, o statistică dintr-asta, o singură femelă. Imaginați-vă câte au fost și câți câini sunt în continuare pe străzi. Dar câini sunt cu stăpâni, nesterilizați.
ALEXANDRA RUSU: Oamenii trebuie să înțeleagă că acești câini nu cad din cer și că mai ales persoanele care locuiesc la curte ar trebui să își țină animalele în curtea lor. Personal, în zona în care eu locuiesc zi de zi văd câini ieșiți din curți. Mulți au fost călcați de mașini sau au atacat alte persoane cu câini. Deci ar trebui să înțeleagă că trebuie ținuți la ei în curte.
DELIA DARABANĂ: Trebuie microcipați. Trebuie sterilizați. Microciparea, respectiv înregistrarea în RECS, se face la medicul veterinar. Când ai pierdut câinele sau a ieșit din curte, cineva care ți-l găsește se poate duce la primul cabinet și va vedea imediat numele proprietarului. Sterilizarea este obligatorie prin lege, iar nerespectarea duce la amenzi între 5000 și 10.000 lei. Poate oamenii nu știu chestia asta, chiar nu știu. Foarte mulți dintre ei nu știu că sterilizarea este obligatorie chiar și pentru câinii de rasă. Dacă nu ai drept de montă pentru câinele cu pedigree, nu poți să ți-l duci la împerecheat nici măcar dacă are pedigree.
ALEXANDRA RUSU: Legat și de sterilizare, ceea ce spui tu este foarte corect Delia, multă lume are această gândire cum că dacă sterilizez cățeaua nu este bine, că trebuie să o las să facă un rând de pui sau de ce să sterilizez masculul pentru că așa l-a lăsat Dumnezeu și așa este de ce să-i fac rău animalului? Oamenii ar trebui să înțeleagă că animalele nu sunt ca noi. O femelă nu-și dorește să facă pui, este mai mult chinuită dacă o lăsăm să fete și să se înmulțească așa necontrolat. Plus de alta, prevenim și bolile, pentru că pot face tumori și cancere, prevenim tulburările hormonale și cancerele din cauza acestora. Deci cel mai bine ar fi să ne sterilizăm animalele pentru că, credeți-mă, nu le faceți rău, din contră, le faceți bine și îi ajutați să trăiască cât mai mult și să fie cât mai fericiți. e alt culoar al indiferenței.
DELIA DARABANĂ: Exact asta voiam eu să vă spun: că noi ne promovăm pe toate canalele și dincolo de asta avem în fiecare oraș grupuri de activiști care ne urmăresc, nu au neapărat legătură cu noi, dar care ne promovează imediat campaniile când știu că suntem în orașe, anunță, promovează la rândul lor pe diverse grupuri de pe Facebook și vorba circulă. În plus, primăria în sine anunță, se fac afișe, se pun prin oraș totul este gratuit. Noi stăm în fiecare comună, sat, oraș în care mergem în campanie, stăm minim 5 zile. Poate nu ai timp azi, nu ai timp mâine, dar în 5 zile găsești timp să te duci să sterilizezi animalele de companie gratuit, fără să plătești minim 400 și ceva de lei, cum spunea mai devreme Andreea. Deci o poți face gratuit, este sub nasul tău! Da, este indiferență dacă nu o faci. Și da, sunt consecințe dacă nu o faci. Noi am mers și mergem în atât de multe orașe și comune, sate. Câinii circulă liber, credeți-mă, nu stă nimeni și sunt foarte puțini și din păcate și ăia care îți vin în curte îi țin eventual în lanț. Noi am mers acum în Tulcea, apropo că vorbeam de județul Tulcea. Am avut campanii în Topolog și în Greci, câinii erau câini de curte în Topolog și noi mergeam și credeam că sunt câini ai străzii. De fapt aveau cu toții stăpân.
ALINA BUCUR: Vorbeam mai devreme de activiștii care sunt regăsiți mai ales pe grupurile de Facebook de acest profil cu adopții și aș avea o întrebare legată de părerea dvs, poziția dvs. față de atitudinea ușor extremistă a unora dintre aceștia care atunci când apar doritori de a adopta animale cumva duc acest scepticism la un nivel foarte exagerat și alungă.
DELIA DARABANĂ: Sunt situații extreme, eu nu sunt de acord personal și cred că vorbesc și în numele colegei mele cu o situație de dezechilibru. Da deci ajutăm, dar nu cu ură, nu cu agresivitate către cineva. Adică rolul tău, dacă vrei să faci un bine, este să îndrumi omul care poate nu are toate informațiile către acele informații sau nu știu, să-l ajuți să-și clarifice mai bine lucrurile în mintea lui sau să-l îndrumi către o cale mai bună. Nu o dăm în situații extreme aici, pentru că nimic dus la extrem, nici măcar în parte pozitivă nu este ok. Da sunt și astfel de persoane și credeți-mă că multe dintre ele, de fapt, nu cunosc nici ele ce înseamnă să ai grijă real de animale. Multe dintre aceste persoane activiste salvează foarte mult timp, chiar au fost adăposturi care nu sunt autorizate, în curtea bunicii, la mama acasă m-am gândit eu să adopt 50 de câini pe care nu-i sterilizez dar le arunc niște bobițe, hai că mai aduc și vecinii și mamă, ce faptă bună am făcut eu? Deloc. Niciun fel de faptă bună. Câinii ăia sunt chinuiți, hăituiți, nu sunt ca lumea hrăniți, nu sunt socializați, nu sunt dresați, nu înțeleg nimic din ce se întâmplă, situația e chiar mai gravă decât într-un adăpost. Și sunt foarte multe cazuri de astfel de situații, de persoane care sunt activiste dar în realitate fac de fapt foarte mult rău animalelor tocmai de aceea nu ne asociem cu astfel de situații.
ALEXANDRA RUSU: Dar tocmai de aceea noi am încercat și încercăm în continuare să-i invităm pe cei de la ONG-uri la workshop-urile noastre, vrem să păstrăm o legătură cu ei, să creăm o mică comunitate pentru a ne putea sfătui și pentru a ne putea ajuta reciproc, ca să facem cât mai corect lucrurile și ca animalele să fie cât mai bine.
DELIA DARABANĂ: Și să ne unim într-un fel forțele pentru că una e când ești de unul singur. Nu zic că nu se întâmplă schimbări în bine dar știți cum e când mai mulți se adună? Unde-s mulți puterea crește. GEORGE MATEI: Bună seara sunt George și voiam să vă întreb cum percep oamenii din jurul dvs. ocupația aceasta de activist, că de multe ori am auzit „A ești activist, nu faci nimic sau cu ce te ocupi? Ești la mâna tuturor, faci lucruri pe gratis. Tu cu ce te alegi?” Am auzit de multe ori acest discurs destul de obosit și voiam să vă întreb cum vă descurcați cu el? Cum răspundeți?
DELIA DARABANĂ: Da, așa este. În primul rând că majoritatea ne întreabă sau pe mine cel puțin. M-au întrebat: „Domne‘ de ce ai plecat tu din lumea corporate, de unde câștigai de trei ori mai mult, ca să lucrezi într-o asociație de unde nu câștigi nici pe jumate poate.” eu aș am fost de mică, exact cum vă spuneam, și colegii mei la fel, poate a fost și cu siguranță a fost educația imprimată de părinți, bunici ș.a.m.d. Personal, satisfacția facerii de bine și de a salva niște ființe care nu au nici puterea de a-și exprima nevoile, nici puterea de a-și apăra în vreun fel drepturile, îmi aduce o satisfacție pe care nicio sumă nu ar putea să o cumpere vreodată și nu aș putea să o compar. A fost ușor să-mi aleg această profesie și pentru că mi s-a potrivit mănușă și pentru că iubesc efectiv ceea ce fac și vă doresc și vouă, indiferent de drumul pe care vi-l alegeți, să faceți cu drag și cu implicare ceea ce decideți voi să faceți pentru voi. Nu am niciun fel de problemă cu oamenii care contestă alegerile mele sau ale noastre ca și asociație, dimpotrivă cred că dacă ar fi cât mai mulți oameni care să se întrebe și care ar primi răspunsuri și care ar vedea exact ce facem și ce înseamnă real ceea ce facem, cu siguranță mai mulți ne-ar urma exemplu.
ALEXANDRA RUSU: Iar eu, la bază sunt asistent medical, am lucrat în spital și acum multă lume mă întreabă „Aoleu, da adică ce faci? Lucrezi cu maidanezi, ai lăsat spitalul pentru câini?” dar credeți-mă, eu sunt mult mai fericită așa. Merg de două ori pe săptămână la adăpost și pentru mine este un fel de terapie, pentru că atunci când stau printre căței și îi scot afară și merg în parc cu ei, chiar n-au cum să mai fiu stresată, deci vin acasă foarte zen și eu mă simt foarte împlinită. Nu pun la suflet răutățile, dacă există, eu nici nu le iau așa. De fapt noi facem ceea ce ne place și mai ales atunci când văd căței de care m-am ocupat că sunt adoptați și sunt fericiți în noua familie, crește sufletul în mine. Nu regret oricum nicio secundă schimbarea pe care am făcut-o și chiar vă îndrum să alegeți cu sufletul. Iar dacă eu știu, ajungeți într-un punct în care simțiți că este nevoie să schimbați ceva, făceți-o pentru că viața e scurtă și chiar trebuie să faceți ceea ce vă place și ceea ce vă împlinește. ANDREEA ZAMFIR: Cum faceți rost de resursele financiare și umane pentru campaniile pe care le-ați redat mai devreme.
DELIA DARABANĂ: Ne bazăm, ca orice asociație din România, pe donații, de la ale noastre personale până la ale oamenilor către care ne promovăm activitatea. În felul ăsta reușim să ne descurcăm dar adevărul este că avem susținere și din partea asociației Four Paws din Viena și o parte dintre fonduri ne vin și din donațiile de acolo din Austria. Ceea ce face pentru noi, comparativ cu alte asociații, ne face viața un pic mai ușoară. Real vorbind, în România, ca ori orice, orice asociație, deci nu neapărat din zona Animal Welfare, pentru fiecare dintre ele este un struggle. Nu merg foarte bine donațiile în România. Foarte multe asociații se chinuie să existe.
ANDREEA ZAMFIR: Și cum putem face să încurajăm oamenii să doneze? Cum îi facem să înțeleagă că această cauză este importantă.
DELIA DARABANĂ: Noi prin puterea repetiției și cu multă răbdare sinceră să fiu și prin programele noastre de informare, de educare, pentru că încet, încet oamenii se sensibilizează și își dau seama că „Băi da stai puțin că oamenii ăștia chiar au dreptate. Măru nu face câini, nici pisici sunt pe aici deja. Uite, ne atacă! Oamenii ăștia au venit, au făcut un pic de bine, s-a văzut, stai un pic, că nu e chiar așa”. Și încep să regândească lucrurile și încep să se gândească că „Și eu pot să ajut cu minim cât pot eu să ajut, dar ajut”. Asta vă spuneam, că ultimii 2 ani, personal mi se pare că în pofida nebuniei din viețile noastre, război, COVID și a tot ceea ce se întâmplă pe lângă noi ca oameni, am început să ne schimbăm un pic în bine și să începem să ne uităm mai implicat, la ce am mai putea face să fie și mai bine pentru noi și pentru oamenii din jurul nostru că e important să ne fie bine tuturor. Degeaba mi-e mie bine dacă în jurul meu nu văd altceva decât suferință. O să-mi fie bine azi și de mâine n-o să-mi mai fie bine. O să mă apuce depresia și o să sufăr și eu. N-o să mai pot bucura de acel bine dacă nu văd bine și în jurul meu. De-aia vă spuneam că orice minimă donație contează. V-am zis, prin SMS cu 2 euro pe lună, sunt 10 lei, dar putem duce și un sac de mâncare o dată pe an la un adăpost. Da putem pune și o strachină de mâncare pisicilor de lângă bloc sau în castron cu apă, contează la fel de mult.
ALEXANDRA RUSU: Eu personal îi invit pe cei care poate ar vrea să doneze dar nu sunt convinși sau care nu vor să doneze. Eu îi invit să meargă la un adăpost, ori adăpost privat, ori de stat și să vadă care este situația, să vadă că acolo nu este un loc fericit și că acei câini chiar au nevoie de ajutor. Și atunci poate li se schimbă și lor un pic părerea.
DELIA DARABANĂ: Mai mult decât atât, puteți vedea exact ce se întâmplă cu donația voastră, că puteți să nu donați bani, poate vă gândiți că se întâmplă altceva cu banii în spate și puteți lua mâncare sau puteți lua medicamente sau puteți lua aleze sau coșulețe pentru pui sau puteți merge să ajutați să arate padocurile mai frumos dăm o mână de vopsea, le punem un burete acolo, o păturică, orice putem face. Important este să vrem. ANTONIA NEAGU: Cum a afectat scenariul pandemic toată activitatea și de donați și activitatea în sine?
DELIA DARABANĂ: Destul de mult a afectat activitatea noastră pentru că în primul rând am intrat în lockdown și automat toate campaniile pe care le aveam în program nu s-au mai putut derula. În al doilea rând fiind o situație de criză, oamenii nu au mai putut dona și asta a afectat și resursele noastre ca asociație. Pentru o perioadă activitatea noastră a fost suspendată dar am continuat vizitele în adăpost, am continuat socializarea cu câinii, am continuat întâlnirile în online, am încercat să facem să ne adaptăm și să avem totuși continuitate și să încercăm să facem bine chiar și în noile condiții, cele care au fost atunci. Mai grav a fost în acea perioadă, pe de-o parte au crescut adopțiile, că oamenii și-au dat seama „Băi, stai puțin că sunt închis și sunt singur. Mi-ar fi mai bine cu un animal de companie”. Pe de alta a crescut foarte mult și numărul câinilor abandonați, pentru că toată lumea s-a panicat că va fi acest sfârșit al lumii. Toată lumea ținea de resurse. Mulți dintre oameni nu și-au mai putut permite sau nu au mai vrut sau nu știu, așa au decis ei. Au fost abandonate foarte multe animale în anul acela dar lucrurile s-au mai îmbunătățit de atunci.
ALEXIA SZEKELY: Cum de cățeii nu devin teritorial și agresivi între ei atunci când sunt în adăpost, pentru că mă gândesc că stau mulți într-un spațiu relativ mic.
DELIA DARABANĂ: Bineînțeles că devin teritorial și agresivi. Câinii în adăpost sunt la fel de teritorial și de agresivi cum ar fi ieșit pe câmp. Diferența o face faptul că intervine personalul, că intervine o triere foarte bună a lor. Câinii, spre exemplu, la o perioadă de adaptare și noi încercăm să-i triem, dacă hotărâm că un câine ar trebui dus în padocu x, spre exemplu și în padocul x sunt alți doi căței. Mai întâi există o perioadă în care îi lăsăm să interacționeze, să vedem, să se adapteze unu cu celălalt, să vedem dacă sunt ok, dacă se ceartă sau nu, după care sunt supravegheați, introduși treptat, astfel încât să nu existe situații în care, cum am mai auzit prin alte adăposturi că se omoară între ei sau slavă domnului, noi nu am avut astfel de situații tocmai pentru că insistăm să le gestionăm foarte bine. Înainte de a intra în adăpost există un spațiu mai mare în care sunt aduși câinii noi ținuți eventual o zi, două singuri și doar încercăm să-i adaptăm cumva cu noua lor situație. Apoi încet-încet îi împrietenim cu un alt câine, apoi cu un alt câine, să vedem dacă putem să-i introducem împreună în același padoc. Deci nu sunt băgați așa, adunați de pe stradă, hai la grămadă, acolo vedem noi de dimineață ce s-o întâmpla, care o mai trăi. Deci există un întreg proces de triere înainte de a-i introduce.
ALEXANDRA RUSU: Îi evaluăm înainte, iar în cazurile excepționale în care eu știu, poate se întâmplă să se încaiere. Nu s-a întâmplat niciodată foarte rău, dar sunt semnale pentru că niciun câine nu atacă imediat, atunci facem cumva și mutăm câinele respectiv tot cu un câine mai calm, cu un câine care nu este la fel de teritorial, un câine poate mai bătrân care doarme toată ziua și este mai liniștit, deci încercăm să facem cumva să fie toți mulțumiți. Tocmai de aceea nu putem să preluăm foarte mulți câini pentru că adăpostul este plin și încercăm să avem padocuri libere pentru câinii care vin și sunt agresivi sau teritoriali sau în cazul în care se întâmplă ceva și trebuie mutat un câine, trebuie să avem și zone libere. Câteodată suntem nevoiți să mai și refuzăm când primim cereri pentru a aduce câini în adăpost.
DELIA DARABANĂ: Am avut câteva exemple de câine agresivi în Speranța, prin care de la bun început am știut că sunt agresivi, cu care s-a lucrat și în continuare au rămas agresivi, adică eventual există o persoană sau două care pot intra, mângâia, altfel hrănitul și partea de îngrijire medicală ș.a.m.d. Se face nu știu când câinele este sedat, dar câinii respectivi sunt ținuți în padoc. Are fiecare padocul lui și bucățica lui de curte în care poate să alerge. Adică li se creează minime condiții, adică în adăpostul Speranța sunt chiar condiții foarte bune, atât de bune cât pot exista într-un adăpost. Este greu într-adevăr să administrezi un astfel un adăpost. Este o mare provocare să gestionezi 550 de câini sau gândiți-vă la 1200 plus câini, măgari, ce v-am zis mai devreme că există în Galați
ALEXANDRA RUSU: Noi ținem cont de temperamentul fiecărui câine din program în așa fel încât să nu existe probleme în mașină sau în parc. Deci intenția este ca ei să se relaxeze, nu să fie stresați și tensionați.
DELIA DARABANĂ: Sunt foarte bine observați, evaluați. Noi avem acolo instructori canini care sunt autorizați dar avem și noi, fiecare dintre noi, o minimă pregătire, bine lucrând deja de ceva vreme cu câini, nu mai e chiar minimă dar am început să cunoaștem, să recunoaștem comportamentul, nevoile, să ne dăm seama când în câine este agresiv sau are tendințe agresive, când devine teritorial și putem lua din timp măsuri.
E Bucureștiul orașul pisicilor mai degrabă decât al câinilor?
DELIA DARABANĂ: Nu. Așa pare pentru că dacă nu mai avem câini pe străzi, pisicile care înainte se luptau pentru resurse cu ei, acum au resurse la liber și într-adevăr s-au înmulțit din ce în ce mai mult. De aceea de 2 ani încoace noi am început să avem și campanii de sterilizări special adresate pisicilor.
Deci și pisicile pot să devină o problemă?
DELIA DARABANĂ: Poate să devină o problemă și asta vă spuneam, că cu pisicile este puțin mai dificil, pisicile se înmulțesc mult mai repede și de aceea vă încurajăm, cum spuneam mai devreme despre pisicile de pe lângă bloc, adică dacă putem să ajutăm să le aducem la sterilizat, atunci când sunt campanii, facem un bine extraordinar, pentru că da și pisicile au început să se înmulțească destul de mult și cred că cu toții am observat că Bucureștiul a început să aibă din ce în ce mai multe pisici pe străzi.
DAN FELICIA: Delia, știu că faceți terapie cu cățeii și cu oamenii. Orice cățel poate să facă, adică e bun pentru terapie sau sunt doar câțiva câini care sunt potriviți pentru această sarcină?
DELIA DARABANĂ: Nu, o să explic eu un pic despre ce facem și apoi o să rog pe colega mea, care chiar este implicată activ în partea de terapie. Mai mult, are și un câine luat chiar din Adăpostul Speranța, la vremea la care ea nu știa că va fi și colega noastră, și cu care lucrează în acest moment și pe care îl pregătim să fie câine de terapie. Este momentan câine de activități. Felicia, îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să vorbesc despre asta. Noi avem în Cotroceni un centru. Se numește Centru de Educație pentru Bunăstarea Animalelor, un centru în cadrul căruia noi facem terapie asistată de animale cu câini maidanezi. Am fost primii din Europa, primii din România, între timp au mai apărut și alte asociații. Am derulat prin acest centru și alte programe, am mers și am vizitat studenții în timpul sesiunilor de examene ca să-i destresăm. Am mers împreună cu cei de la DGASPC și am lucrat cu persoane cu dizabilități, cu oameni în vârstă, iar la centru, în acest moment asigurăm terapie absolut gratuit, asistată de câini maidanezi, pentru copii și pentru adulți, adică tratăm și copii dar lucrăm și cu copiii care au probleme și diverse dizabilități, iar rezultatele, progresul și beneficiile sunt ceva de necontestat. Adică cred că poate ar fi bine odată să invităm unul dintre părinții copiilor cu care lucrăm să vă spună cam ce impact a avut această terapie asupra situației copilului, iar acum o să o rog pe Alexandra să vă explice exact ce se întâmplă acolo.
ALEXANDRA RUSU: Într-adevăr nu orice câine este potrivit pentru terapie. În primul rând trebuie să evaluăm comportamentul și temperamentul lui și în al doilea rând trebuie să ne asigurăm că acel câine este fericit atunci când faci acele ședințe de terapie, nu trebuie să le facă forțat doar pentru că noi ne dorim, trebuie să-i și facă plăcere, nu trebuie să se sperie pentru că persoanele care vin la noi la terapie sunt persoane cu diferite afecțiuni și atunci mai ales copiii sunt mai gălăgioși, poate trântesc obiecte, țipă și atunci câinele trebuie să se simtă confortabil în acel mediu. Bineînțeles că lucrăm cu câinele înainte, cum a spus și Delia, eu am un cățel adoptat de la Speranța, care sper, îmi doresc foarte mult în viitor să facă și el terapie, însă momentan îl pregătesc pentru a fi câine de activități tocmai pentru a-l face să se obișnuiască cu acest mediu și cu acest stil de viață, iar ulterior vom începe cu câteva ședințe așa să vedem cum se simte și dacă îi place, dacă nu, cu siguranță nu va face asta, pentru că nu vreau să facă doar pentru că vreau eu să mă mulțumească pe mine. Deci clar nu orice câine poate să facă terapie. Vă puteți da seama de asta din temperamentul lui dar și atunci când începeți să lucrați cu el în acest sens, trebuie băgat în diferite medii, trebuie să interacționeze cu copiii, cu oameni, în medii zgomotoase ca să vedeți dacă el se simte confortabil. Dacă nu se simte confortabil, atunci mai lucrați cu el, nu renunțați, dar dacă vedeți că în ultimă instanță nu este pentru el, nu are rost forțați, cu siguranță poate să facă alte lucruri
Există câini care fac terapie cu oamenii?
DELIA DARABANĂ: Da, copii cu probleme, cu autism. Exact este vorba de interacțiune. Câinele poate face diverse ghidușii pentru copiii. Copilul învață afecțiune, învață culori, învață să facă puzzle împreună, copilul se deschide. Este vorba despre relația care se creează nu numai între instructor sau mă rog, persoana care cu câinele acolo ci între persoana care face terapie și copilul care este acolo. Este vorba de interacțiune om-animal și beneficiile ei.
ALEXANDRA RUSU: Plus că-i dăm foarte multă încredere în el copilului, pentru că îl învățăm să dreseze cățelul respectiv, îl lăsăm să-i dea comenzi, cățelul ascultă, primește recompense și atunci copilul este mult mai încrezător în sine, vede că poate să facă anumite lucruri și se creează o legătură foarte puternică între copil și cățel. Tocmai de asta este important ca și câinelui să-i placă să interacționeze.
ANDREEA ZAMFIR: Ce presupune antrenamentul pe care-l face câinele pentru a ajuta și a face acea terapie?
ALEXANDRA RUSU: Presupune multă răbdare și trebuie lucrat foarte mult cu câinele. Trebuie dus în foarte multe medii. Practic câinele ar trebui să te însoțească peste tot, pe unde se poate desigur, pentru a se obișnui cu tot ce înseamnă stilul ăsta de viață. Predispus la cât mai mulți stimuli pentru el se numește desensibilizare. Dacă înainte stimulul respectiv mă speria sau mă făcea anxios, acum am încredere că pot trece pe lângă stimul respectiv și nu mi se întâmplă nimic sau știu să reacționez. Dar de exemplu cățelușa mea este destul de anxioasă. Încă lucrăm la desensibilizarea asta, câteodată funcționează, câteodată nu dar nu mă las. Continui cu treaba asta și în timp o să înțeleagă și ea că nu are de ce să se sperie. Deci da, trebuie foarte multă răbdare pentru că veți întâlni diferite situații în care nu știu, poate o să vreți să renunțați, o să vă gândiți: „Ah, câinele ăsta nu e potrivit să facă asta” dar trebuie să aveți răbdare și să vedeți și cum reacționează câinele, dacă ați trecut de un punct, atunci trebuie să mergeți mai departe. De exemplu, Maia se speria de mașini și atunci am încercat să o bag în mașină, s-o plimb pe lângă mașini. După am trecut la nivelul următor autobuz, tractoare, camioane ș.a.m.d. Deci nu trebuie să vă lăsați cum ați atins un punct trebuie să mergeți mai departe și să lucrați mai mult și contează foarte mult ca acel câine să aibă încredere deplină în voi.
DELIA DARABANĂ: Iar asta la fel, se lucrează, se câștigă în timp prin dresaj și din fericire nu prea se mai pierde pentru că, știți și voi, câinele este foarte devotat și în momentul în care este cu tine dar este expus la un stimul care l-ar putea speria, se temperează și dacă vede că tu ți-ai păstrat calmul și el se mai liniștește, devine mai calm.
ALEXANDRA RUSU: A intervenit ceva și eu nu voi mai putea continua discuția dar vreau să vă mulțumesc foarte mult pentru această invitație. Eu m-am simțit foarte bine și sper că v-am răspuns la întrebări. Eu vă aștept la Adăpostul Speranța dacă vreți să fiți voluntari să ieșim la o plimbare cu cățeii sau la workshop-uri, vă așteaptă toată echipa cu mare drag.
DELIA DARABANĂ: Asta voiam să vă spun și eu că sunteți cu mare drag așteptați oricând la oricare dintre workshop-urile noastre, evenimentele noastre, pe toate le promovăm și în presă și în social media. Acolo vă puteți da seama despre cum se întâmplă lucrurile dar puteți și să dați o mână de ajutor sau să vedeți cum ați putea să ajutați pe viitor. Este și o bună oportunitate de networking pentru că de obicei învățați cum vă spunea colega mea și poate fi de ajutor chiar pentru viitorul vostru. Eu sunt om de comunicat, niște marketing, spre exemplu fac de toate în această asociație că așa se face în asociații. Absolventă și eu tot de UNIBUC deci mi-ar face o deosebită plăcere să ne vedem.
Câinele e mai bun decât pisica, e mai fraier? E mai fraiercâinele și e mai degajată pisica, mai filosoafă?
DELIA DARABANĂ: Eu am fost pentru mult timp, fanul câinilor. Între timp am adoptat la birou și niște pisici, am avut și pe acasă niște pisici, am devenit și pisicat. Chestia este că nu e nici câinele mai prea și nici pisica. Pisica este într-adevăr un pic mai divă. Acum este foarte important tipul nostru de personalitate. Dacă mie îmi place câinele care este mult mai energic și poate are mai multă nevoie de mine și de implicare și de plimbare și de atenție. Pisica are nevoie de atenție și ți-o cere ea de cele mai multe ori dar când vrei tu nu prea merge. Dar sunt în egală măsură isteți. Noi am avut la un moment dat un atelier cu o tipă, nici nu știam că există până atunci, care era Specialistă în comportament felin și pisica ei mergea în lesă, făcea tot felul de trucuri, făcea tot felul de giumbușlucuri și ne gândeam că băi ar putea fi o pisică de terapie la cum se comporta. Am rămas cu toții uimiți, deși lucram de atât de multă vreme, noi mai mult cu câini decât cu pisici am rămas uimiți de ce ar putea face un pisic. Deci nu e nimeni nici mai fraier, nici mai tare. E efectiv vorba despre disponibilitatea noastră de a lucra cu animalul respectiv și despre perseverență poate. Cred că, la un moment dat, animalele pot ajunge la un anumit potențial și și-l pot atinge și poate chiar depăși.
Există un război între câini și pisici? Că le-ați văzut mai de aproape. Există un permanent război ca în Tom și Jerry?
DELIA DARABANĂ: Nu este. Sunt și câini care se adaptează super cu pisici și invers. Dar la modul general da, există acest război. Cum este și firesc în natură, pisica n-o să fie prieten cu șoarece, deși am văzut o grămadă de cazuri cu șoricei acasă sau cu hamsterii care mâncau din gura pisicii. Pisica nu e prietenă cu câinele că așa a lăsat natura dar de fapt sunt și pisici care trăiesc bine mersi cu câini fără probleme ș.a.m.d. Chiar cred că e chestia de adaptare.
Și acum ultima întrebare, dar care deja a stârnit rumoare, ultima întrebare care o să îmi pună pisicarii și câinarii în cap. Dacă au suflet sau e doar o impresie a noastră, le atribuim niște calități.
DELIA DARABANĂ: Cred că le atribuim, este partea asta afectivă, dacă vreți, care spunem noi oamenii că vine, nu din rațional și din acest suflet și noi ca oameni care lucrează cu animalele am putut observa efectiv recunoștința. Vă dau un exemplu acum, recent. Săptămâna trecută am adus în adăpost un câine care trăia, are undeva la 2 ani-3 ani, de când era pui cu un laț în jurul gâtului. Așa a fost abandonat. Evident că s-a dezvoltat și gâtul lui a crescut, iar lațul acela mic a rămas de gâtul lui și a secționat efectiv traheea. Câinele are o rană îngrozitoare de jur împrejur. Iar săptămâna trecută, absolut întâmplător, eram în adăpost și am dat o mână de ajutor colegilor mei ca să-i facem tratamentul rănii deschise pe care o are în jurul gâtului și deși ne așteptam, că de aia mi s-a solicitat ajutorul, să avem de-a face cu un câine traumatizat, care poate fi reactiv, care va fi agresiv, a stat, a fost atât de docil, n-am avut nevoie nici măcar să-l ținem, deși era o rană deschisă și traheea, v-am spus, este secționată, iar tratamentul pe care îl aplicam ustura. El a înțeles cumva că-i facem bine.
PARTENERIAT Ashoka Romania – Facultatea de Litere București – HotNews.ro
În seria „În căutarea binelui”:
Dorica Dan: ”E vină?” E nebunie și ”am încercat să nu-mi schimb viața, să nu mă izolez”
INTERVIURILE HotNews.ro