​Poor Things. Un basm despre femeia-bebeluș pe care o cresc bărbații

Un chirurg cu figura reconstituită (care seamănă cu un puzzle) reușește să reimplanteze în corpul unei femei gravide care s-a sinucis creierul fătului ei. Emma Stone este o jucărie care se joacă și atât, în prima parte a filmului. Joacă minunat, joacă exagerat. Cu privirea precisă a nebuniei unei păpuși vii, mecanice, cu gângureli și hârâiele la fiecare grimasă, cu un mers șchiopătat. Se adaptează în corpul ei de femeie. E sălbatică, animalică și naivă. Ea îi zice lui Godwin, chirurgul, Dumnezeu (jucat extracool de William Defoe). E cicatrizat. Și el traumatizat de tatăl lui care a făcut exprimente pe el când era mic. Un Dumnezeu eunuc care și-a găsit o fiică. Un Dumnezeu care atunci când râgâie scoate din gură un balon suav translucid care apoi se dezintegrează.

El crește o Barbie victoriană, dar și un copil monstruos cu instinct animalice. Vrea să bage scalpelul în carnea cadavrelor. Dărâmă. Urlă. Bella Baxter e fioroasă. Suntem într-un trecut paralel, un trecut gotic & victorian, impregnat cu steampunk retro în cromatică hipersaturată, într-o lume distorsionată (se folosesc lentile fisheye care deformează cadrul) de disparitățile de putere patriarhală din societate. Pereții dormitorului Bellei din casa lui Godwin sunt împodobiți cu satin matlasat care seamănă cu fildeșul. E ca și cum ar fi înfășată în pătură de bebeluș. Chirurgul vrea s-o apere de lumea exterioară. Dar ea învață limbajul, învață cuvinte. Și se eliberează din hiperprotecția lui Dumnezeu. Poartă pantaloni gonflabili când e bebeluș. Costumiera a aflat că Bella trebuie să aibă păr lung, negru abanos; o pictură a lui Egon Schiele a fost inspirația lui Lanthimos pentru părul Bellei. Chiloții sunt aproape ca niște pamperși din anii ’50.

Dar poartă cu chiloții corsete de tafta groasă. Atât de groase sunt costumele, ca la păpuși.

De multe ori, materialele par ca de marțipan – ca niște ornamente cremoase de tort. Dar uneori par carne fărămițată. Purtată ca barbișon pe-o rochie. Imaginea idealizată de păpușă fără control a bărbaților. Păpușea care iese din tort în fața burlacilor încinși. Femeia care n-are minte. Lumea de afară e art nouveau. Tavanele au formă de stridie. Coloanele și mobilierul sunt falice și au niște muguri vulvici. Este un paradis al perverșiilor plin de subliminală obscenitate. Un paradis unde poți să controlezi femeia-bebeluș. Nu poate să scape în această lume în care morfologia arhitecturii îi poate da idei. Dar ea se revoltă și tatăl-chirurg acceptă.

E fetița lui, experimentul lui care gândește.

Apoi Bella pleacă cu un avocat loverboy dezabuzat și cu mustață, mereu molfăindu-și disprețul. Un nihilist hedonist. Merge în Lisabona, unde ascultă un fado care o destabilizează. Merge în Alexandria unde ajută săracii. Pe avocat îl cheamă Duncan Wedderburn (un Mark Ruffalo libidinos care aduce a actor de noir-uri, joacă blană!). În această parte a filmului, cromatica alb-negru care arată a film horror mut trece la o hipersaturație kitsch care evocă un soi de Disneyland erotic. Bella este o Candide la stadiul de copilărie, mereu în extaz, mai ales în fața senzațiilor corpului său de adult. Își exprimă dorințele fără rușine, fără prejudecăți sau considerație pentru etichete, convenții sociale sau reguli. Indiferent de părerea iubitului ei gelos sau a logodnicului, un student al doctorului Baxter (Ramy Youssef), despre descoperirea treptată a sexualității (comme il faut la o femeie) și consecințele francheții și spontaneității sale extreme.

În Lisabona, chiloții ei sunt mătăsoși și fluizi – au crescut și sunt sexy.

Ceea ce poartă ea de fapt sunt bucăți de lenjerie intimă drept haine. Odiseea sexuală a Bellei Baxter, o gagică steampunk, începe. Bella Baxter mănâncă cu poftă plăcinte, vrea sex, sex, sex, dar e robotizată. Nu are sentimente. „Inima mea a devenit surdă la jurămintele tale, persoană lacrimogenă,” îi zice ea lui Duncan. Supraviețuirea în Europa fără Duncan o face Bella să se aventureze în socialism și-n munca sexuală într-un bordel. O femeie cu pielea lăsată și vocea guturală, cu dizabilități conduce bordelul. Și Bella are compasiune pentru bărbați. Nu-i discriminează. Unii se simt bine dădăciți. Alții sunt soioși și transpirați. Ea îi înțelege pe toți. Și această feminitate care nu discriminează crește în ea. Îi dă empatie. Nu mai e un experiment, ci o femeie care înțelege tot spectrul masculinității. Grași, împuțiți, străini, cretini, egomaniaci, debili, surdomuți, respectabili, nobili, urâciunile pământului și frumusețile societății masculine.

Alegoria aici este simplă: Bella este feminitatea victoriană infantilizată, o femeie adultă împinsă de bărbați să-și trăiască viața ca un copil.

Ea găsește răscumpărarea preluând controlul asupra destinului, trupului și minții ei. Un motiv neliniștitor, de patru note, interpretat pe corzi de vioară o însoțește. Ca un sunet de cutie muzicală. E basmul ei, e cutia ei cu sunete feminine, îndulcite. Dar care creează tensiune. Ce se va întâmpla cu Bella, această matrice de femeie, această anomalie cu creier de fetus, care cunoaște lumea. O vede cu ochii ei. Îi simte acut durerile și exaltarea. Rochia ei de mireasă din final e ca o cușcă, o colivie în care femeia se sufocă, e prinsă strâns. Dar puicuța nu e mai e niciun fel de experiment. Gagica anunță că se va face medic. E o femeie autodidactă care cunoaște căile labirintice ale vieții. E crescută de bărbați, dar nu-i urăște. Ci îi cunoaște cu adevărat, fără să-i scuipe. Și cunoașterea și înțelegerea ei sunt profunde. Acum gagica îi știe.

Mai e lumea lor patriarhală? Nu. E o lume care în mintea Bellei se răsfrânge individual, fără filtrul niciunei reguli. Și ce reușește Lanthimos cu pamfletul lui feminist e o re-conciliere a sexelor, prin ochii femeii-monstru care-i emancipează pe bărbați, iubindu-i.

Poor Things/ Sărmane creaturi Director Yorgos Lanthimos Writers Tony McNamara Alasdair Gray Stars Emma StoneMark RuffaloWillem Dafoe