„Strategia poetului (si a conformistului)”

Daca deschidem dictionarul lui Leslie Halliwell (Filmgoer’s Companion, editia din 1995) la pagina 64 (cu o unitate mai putin decit virsta lui Bernardo Bertolucci), vom citi urmatoarele in dreptul numelui sau: „Italian writer-director, a former romanticist and poet who turned increasingly to censorable themes”.

Ce-mi place in aceasta descriere (pe linga, fireste, concentrarea frazeologica anglo-saxona) sint cuvintele „former romanticist and poet” si „censorable themes”…

Cred, totusi, ca distinsul domn Halliwell se inseala in privinta lui „former”; cred ca Bertolucci, de fapt, n-a incetat niciodata sa fie un „romanticist and poet”, dupa cum, evident, n-a renuntat nicicind la „censorable themes” – dovada si cel mai recent film al sau, jubilatorul The Dreamers (2003).

Ceea ce urmeaza s-ar putea numi „Bernardo Bertolucci in viata mea” J

Pe Bertolucci l-am descoperit o data cu Il conformista (1970, dupa Moravia) – vazut intr-o copie alb-negru la Cinemateca din Eforie.

Filmul era splendid chiar si asa, in „uniforma” filmelor de la cinemateca romana: era „romantic”, „poetic” si „cenzurabil”, iar personajul lui Pierre Clementi (soferul pervers) m-a urmarit multa vreme cu parfumul sau sulfuros de fascinatie & abjectie („Love & Squalor”, cum ar zice Salinger)…

Cind, destul de mult timp dupa, l-am revazut si in copia color, nu m-a mai impresionat la fel de tare – dar culorile erau intr-adevar somptuoase. Pe Clementi l-am redescoperit – la festivalul de la Pesaro din 1994 – in Partner, un film al lui BB din 1968 care isi „arata virsta” (amestec de Godard & agit-prop soixante-huitard), dar de Clementi m-am indragostit definitiv.

Intre timp mai vazusem, pe video, coplesitorul Novecento, magnificul La luna, debutul sau din 1961 La commare secca (Cumatra uscata, dupa Pasolini), Prima della rivoluzione (Inainte de revolutie, dupa Stendhal) si La strategia del ragno (Strategia paianjenului, dupa Tema tradatorului si a eroului, de Borges).

Si, fireste, mult-prea-comentatul & inutil-controversatul Le dernier tango à Paris cu marele Brando, o anume Maria Schneider si o partida de sex cu unt – caseta imprumutata de profesorul Crohmalniceanu. Gratie lui „Croh”, pe la-nceputul anilor ’90 am cunoscut-o pe Veronica Lazar – care jucase si in Tangoul…

parizian, si in (mai ales) La luna, si care avea o aparitie clar-obscura in The Sheltering Sky, dupa romanul omonim al lui Paul Bowles, pe care il citisem, dar inca nu-l tradusesem…

nnn Cut; flash-back

„Bucuresti-Tanger,

via Londra”

Pe „fostul poet” Bertolucci ar fi trebuit sa-l cunosc inca din decembrie 1990, cind eram invitati – amindoi – la ziua lui Bowles, la Tanger (implinea 80 de ani); imi cumparasem biletul de avion pentru Spania, urmind ca – de acolo – sa iau un vapor pina pe coasta Africii.

Dar compania Tarom intrase in greva, apoi a izbucnit Razboiul din Golf, iar in Spania n-am mai ajuns decit pe la sfirsitul lui ianuarie ’91… Asa i-am ratat si pe Bowles, si pe Bertolucci.

Cind am cunoscut-o pe Vera Lazar, eram cu ochii plini de La luna; am scris chiar si un poem, intitulat Eclipsa cosmetica, pe care i l-am dedicat Verei la prima noastra intilnire (atunci – de ce n-as spune-o? – m-am indragostit si de Vera).

Am vorbit mult despre „Bernardo”, i-am povestit despre ghinionul neintilnirii noastre, si am ramas intr-un fel de contact imprevizibil cu ea – revazindu-ne, absolut intimplator, cind la Bucuresti, cind la Capalbio, in Toscana.

Bertolucci iesise, cumva, din sfera preocuparilor mele: imi placuse The Last Emperor (mai ales ca muzica era semnata de David Byrne & Ryuichi Sakamoto), dar nu ma dadusem in vint nici dupa Little Buddha (desi sint fan Dalai Lama), nici dupa Stealing Beauty (desi sint fan Liv Tyler).

Pina cind, in 1998, fiind in juriul FIPRESCI la Londra (prima si ultima oara cind FIPRESCI a comis imprudenta de a ma pune intr-un juriu!), l-am cunoscut – in fine – si pe Bertolucci, la petrecerea finala la care mai era si Terry Gilliam.

Ata cool-ului ma tragea inspre Gilliam – cu o palarie mare de cowboy, era de departe personajul cel mai pitoresc –, intimplarea (sau, ca sa spun asa, „sindromul Vera Lazar”) a facut sa ma intretin numai cu Bertolucci.

Am spart gheata (Bertolucci este un „italiano vero” din Nord – distins si distant, sau macar rezervat) povestindu-i „aproape-intilnirea” noastra, opt ani mai devreme, chez Bowles in Immeuble Itesa, i-am spus ca, intre timp, traducerea Cerului ocrotitor aparuse, etc., etc.

, dar cred ca s-a simtit putin vexat ca nu m-am pierdut in ditirambi apropo de ecranizarea sa: nu puteam sa mint – filmul nu imi placuse, singurul lucru emotionant parindu-mi-se prezenta lui Bowles insusi, in chip de raisonneur…

Si asta a fost tot.

In foarte aproximativul documentar al Laurei Betti vazut la Berlinala 2005 – Pier Paolo Pasolini e la ragione di un sogno, film plin de bune intentii si de catastrofale decizii regizorale – exista un moment care are mai putin legatura cu PPP si mai mult cu BB: Pasolini – in calitate de jurat al prestigiosului premiu literar Viareggio – ii inmineaza lui Bertolucci mult-rivnitul trofeu, pentru

volumul de poezii In cerca del mistero. Bertolucci era intre doua momente cinematografice: cu un an inainte lucrase ca asistent la debutul regizoral al lui Pasolini (Accattone), imediat dupa renunta la poezie si punea pe pelicula primul lui film ca regizor – La commare secca.

Betti (care a fost actrita-fetis a lui PPP) nu staruie asupra „episodului”, desi acesta era – intr-un fel – dublu-semnificativ: doi poeti, doi oameni veniti din lumea literara (Bertolucci e fiul unui poet foarte respectat – Attilio B.) isi iau, cumva, adio de la poezia scrisa (in cazul lui PPP, nu definitiv), dedicindu-se poeziei cinematografice.

Tinarul BB este emotionat si multumeste juriului rulindu-si „r”-urile; nu cu mult mai virstnicul PPP este incintat si vorbeste cu o impecabila autoritate retorica. Ce s-ar fi intimplat – ma gindeam, vazindu-i – daca nu ar fi renuntat la scris si nu s-ar fi consacrat Cinematografului?…

In cazul lui Pasolini, am fi fost mai saraci cu o capodopera absoluta – Evanghelia dupa Matei –, cu un ciclu de filme inrudite la un mod inaparent (Edipo re, Teorema, Medea), cu un triptic „eliberator” (Il decamerone, I racconti di Canterbury, Il fior delle mille e una notte) si cu unul din cele mai transgresive filme facute vreodata (Salo)…

In cazul lui Bertolucci, „recolta” este mai amestecata: Novecento ramine, in mod categoric, capodopera lui – dar este un film mai mult ambitios decit 100% reusit (durata exagerata lucreaza in defavoarea sa); foarte curajosul La luna este, oarecum, raspunsul lui la Teorema pasoliniana – dar trage cu ochiul, „adulterin”, si la il gran stile operatic al lui Visconti (cel din Vaghe stelle

dell’Orsa,

in orice caz); Il conformista este una din cele mai bune ecranizari facute vreodata – dar, daca e sa judecam raportind-o numai la Moravia, nu are geniul Dispretului godardian; La strategia del ragno este superb filmat (de acelasi Vittorio Storaro) – dar „tema” borgesiana dispare printre incadraturi, cvadraturi ale cercului politic si gratia (aeriana & apolitica) a Alidei Valli; in fine, Le

dernier tango à Paris este o mostra de amutitoare eleganta cinematografica – dar povestea are ceva datat si nu intrutotul convingator (in acest caz, scandalul provocat si timpul scurs nu lucreaza in favoarea sa)…

Brutal spus, „ucenicul” nu si-a intrecut maestrul – desi a facut mai multe filme decit acesta.

Dar asta nu ne poate impiedica sa vedem in Bernardo Bertolucci ceva mai mult decit un „piccolo maestro”: un autor (in sensul Cahiers du cinéma) interesant dar instabil, tras (uneori tragic, alteori ridicol) in doua directii contradictorii: rigoarea poetica a unui ermetism cinematografic de cea mai buna calitate si manierismul gonflé al unui pseudo-hollywoodianism pe care-l ridica, elegant, in

nacela „calitatii europene”. De o parte, Bertolucci este scriitorul pe care poezia nu l-a pierdut, cistigindu-l pe(ntru) marele ecran; de cealalta, este cineastul orgolios si virtuoz ratacit, uneori, printre bugete si ambitii (prea) mari.

Ceea ce nu i se poate lua este pasiunea cinefila „pura & dura”, cultura si rafinamentul: in fata unui film de Bertolucci – si The Dreamers vine sa confirme, minunat, acest lucru – ceea ce vezi ti se intoarce inzecit prin toate filmele vazute de el, de tine, de ceilalti, si pe care pelicula le restituie – empatic – ochilor care au mai vazut; departe de orice urma de pedagogie, Bertolucci reface

Memoria cinematografica din micile bucurii ale recunoasterii (& recunostintei) – ca o forma (inca una) de Iubire. Un cineast-cinefil „etimologic”, aproape – in care cinefilia rimeaza si cu Iubirea (spontana), si cu Memoria („inregistrata”); in absenta lor nu poate exista Cinema demn de acest nume, ci numai un lant de supermarketuri cu produse destinate uitarii.

Alex. Leo Serban