Studentii, cea mai enigmatica parte a invatamantului universitar. Sociologia unui examen.

Cu aproape un deceniu în urmă, în toamna lui 2006 mi s-a întâmplat unul din cele mai stranii episoade din cariera mea didactică: începându-mi cursul cu anul I (de la între timp defuncta secţie de Filosofie a Universităţii la care lucrez) am constatat – după perplexitatea cu care mă priveau studenţii – că aproape nimeni nu înţelege ce spun. Totuşi, acelaşi curs (evident nu identic ca formulare) îl ţinusem şi în anul precedent şi, deşi erau persoane care nu pricepeau anumite lucruri, în mare nu am avut nici o problemă. A trebuit să treacă mai mult timp ca să îmi dau seama că studenţii care intraseră în acel an (2006) în Facultate erau cei care-şi începuseră liceul în 1998 şi care-au beneficiat – practic în fiecare an – de toate “reformele educaţiei” care s-au abătut asupra învăţământului preuniversitar. Ei erau “produsul” viu al acestor reforme. Acum aş spune doar atât: faţă de ceea ce avem azi în Universitate aceia erau nişte studenţi în adevăratul sens al cuvântului.

Dar ce avem azi în universităţi? Nu se ştie, căci (ciudat tabu al unei lumi ce se vrea, toată, ”Charlie”), nimeni nu vorbeşte despre ei altfel decât în cifre, voluntariate, asociaţii şi şcoli de vară. Cum sunt studenţii noştri de fapt? O ştim fiecare, ne-o mai împărtăşim pe culoar sau la o ţigară (cu cinismul amărăciunii şi al resemnării), dar în rest nu răzbate nimic nici la şedinţe, nici în raportările oficiale ale instituţiilor de învăţământ. Cea mai simplă modalitate de-a rezolva o problemă e aceea de-a o eluda: pur şi simplu nu există. A doua modalitate e aceea de-a delega responsabilitatea: răspunzător e oricine, doar noi nu. În principiu, ultimul responsabil e cel mai slab şi mai jos pe scara ierarhiei sau, şi mai bine, problema e generică şi – ca atare – insolubilă (tinerii ăştia “fără morală şi fără prinţip”, “dispariţia valorilor”, “sistemul”, consumerismul, etc., etc.). Trebuie spus că nimeni nu încurajează identificarea şi formularea problemelor cu care ne confruntăm. Ba chiar dimpotrivă. În ciuda aerului lor proconsular, şi prorectorii noştri, şi funcţionarii ministeriali aflaţi “în delegaţie” trebuie să raporteze, fiecare, unei instanţe superioare. Şi acolo – sus – e un consemn (al oricărei puteri, care nu vrea decât “stabilitatea”): fără probleme! Ca atare, ceea ce trebuie raportat este că nu sunt probleme (decât aşa, mici detalii, pe care o “nouă reformă” le va corija din mers). Evident că toţi (sau cei mai mulţi) funcţionari ştiu că sunt probleme, dar – dacă cineva îndrăzneşte să le formuleze (greşală capitală, deoarece se poate lăsa cu “reanalizarea indicatorilor de calitate”), răsunsul vine şuierând: rezolvaţi-le, sunt problemele voastre! Aşa merg lucrurile: o oaste (cam de pripas) de dascăli ţine pe umeri o suprastructură adminsitrativă – ministerială şi locală – care îşi însuşeseşte toate beneficiile funcţiei (acum la modă sunt marile “prograrame operaţionale” relative la “dezvoltarea resurselor umane”), lăsând “să mai cadă câte ceva” şi celor de jos, pentru a-i cointeresa. Dăscălimea e tratată ca o clasă vechili a cărei funcţie e aceea de-a garanta faptul că imensa masă a elevilor şi studenţilor care nu au unde să se ducă va intra cuminte în compartimentele instituţionale care constituie baza şi domeniul rezervat al suprastructurii adminstrative. Toate reformele educaţiei care s-au făcut, se fac şi se vor face în România (pe banii statului sau pe fonduri europene) se fac exclusiv în beneficiul acestei caste de profitori. Nu există nici o legătură – alta decât cea personală (dacă au copii în şcoli sau universităţi) şi, ca atare accidentală – între aceşti oameni şi lumea învăţământului. Nimic, dar absolut nimic, din ceea ce scriu sau declară aceste persoane cu privire la starea învăţământului românesc nu are nici cea mai palidă legătură cu realitatea acestuia. Unii dintre ei se vor apăra spunând că sunt de bună credinţă şi prezintă cifrele şi datele care le-au fost “înaintate”. Nu vor spune şi faptul că aceste date sunt “făcute” să reflecte exact ceea ce ei doresc să afle dat fiind că autorii lor ştiu bine că, dacă ar spune adevărul, s-ar trezi pe cap – ceea ce înseamnă şi să le întreţină (diurna oficială fiind în România undeva în jurul a 13 lei pe zi) – cu diverse “comisii”, care mai de care puse pe “tăieri” şi pe “reduceri”. Orice profesor de liceu obişnuit din 2011 v-ar fi putut spune că abia o treime din elevii lui din ultima clasă sunt capabili să treacă un examen cu ştacheta joasă. Noi toţi am descoperit-o abia după introducerea camerelor de luat vederi la Bacalaureat. Orice universitar vă poate spune cum se dau (şi se iau) licenţe, doctorate şi grade. Noi toţi o descoperim abia atunci când scandalurile devin publice. Toţi ştim cum merg lucrurile şi toţi tăcem. De frică, sau sperând să ne procopsim şi noi cu ceva. Ce putem să facem? Această întrebare e însăşi definiţia eufemismului sub care încercăm să ne disimulăm frica şi cupiditatea: “sistemul”. Puterea lui – care nu trebuie subestimată – constă în faptul de a-l reduce pe fiecare la captivitatea propriilor lui probleme: omul vrea bani, vrea să avanseze în carieră, vrea şi el o funcţie, caută să se pună bine cu cine “trebuie”, etc. În acest circuit ceilalţi nu sunt niciodată parteneri, ci competitori şi pentru a-şi atinge obiectivele omul nu e în situaţia de a colabora cu ceilaţi, ci în aceea de a “lucra” ferit de privirea lor. Acest joc duplicitar e temeiul slăbiciunii intelectualilor. Fiecare are un preţ – destul de jos, în ciuda orgoliilor lui – şi oamenii sunt cumpăraţi la bucată. O dată ajuns în funcţie fiecare va născoci reguli din ce în ce mai subtile pentru a-i ţine la distanţă pe posibilii concurenţi şi, în acelaşi timp, pentru a menţine în funcţiune sau a accelera exploatarea “industriei” din care îşi extrage privilegiile. Aşa cum se vede, aici trei sunt trei lucruri perfect distincte: (ne)omeneasca nevoie de funcţii, privilegii şi putere, cercetarea şi logica ştiinţei cu rigorile ei şi, în fine, educaţia cu studenţii şi destinele lor. În majoritatea cazurilor scopul ţine de prima categorie de lucruri, dar el e disimulat şi justificat de celelalte două.

Aşa cum spuneam mai sus, partea cea mai enigmatică a învăţământului universitar sunt studenţii. Pe vremuri examenul de admitere şi apoi examenele din facultate (riguroase dar nu întotdeauna raţionale şi nici oneste) permiteau o definire a studentului. Astăzi, aceste examene nu mai există. Studentul e un număr într-o statistică. Doar atât?

Cine sunt ei?

În urmă cu câteva zile am dat un examen cu studenţii a două specializări ale Facultăţii la care predau. Examenul a fost comun, dat fiind că e vorba de aceeaşi materie (numită, un pic preţios: “Istoria ideilor politice”), care se ţine la ambele secţii. Raţiunea acestui curs comun e dată de ceea ce, altădată, am numit “clonarea pe orizontală”: când o specializare e în declin, se crează alta nouă, cu un nume mult mai atractiv (ah, legile marketingului!), dar aproximativ cu aceleaşi materii (uşor rebotezate) şi – mai ales – cu aceeşi profesori (care îşi văd perpetuate normele). Ideea e simplă: dacă vechea specializare merge, cu atât mai bine; dacă nu, ne mutăm în cea nouă. Când nici aceasta nu mai merge, se crează o alta (cu un nume şi mai sforăitor) şi procesul de clonare continuă. Prin această metodă, oameni cu o anumită pregătire ajung să predea lucruri ce pot stârni perplexitatea. (Reamintesc faptul că mai există un tip de clonare, cea pe verticală, prin care aceleaşi cursuri – din nou rebotezate – ale aceloraşi oameni se dublează la masterat şi, apoi, se triplează la şcolile doctorale. Astfel, cu puţin noroc, un cadru didactic ajunge să ţină acelaşi curs – evident, sub mereu alte nume – de 4 – 5 ori aceleiaşi promoţii. E de mirare că, de la un moment dat, omul se plictiseşte şi nu mai vine la ore? E de mirare că nu mai vin nici studenţii sau masteranzii?) Ce să-i facem? Ştiinţa e limitată, dar capacitatea oamenilor de “a supravieţui” e infinită. Din această contradicţie se naşte întreaga “dialectică” a învăţământului românesc de azi.

Ideea aceasta a clonării pe orizontală chiar funcţionează: la cele două specializări sunt, în total, 50 de studenţi: 22 la cea veche, 28 la cea nouă (aici sunt incluşi şi cei din Moldova: 3 la prima, 1 la a doua). Din cei 22 de la cea dintâi, doar 4 (respectiv 18, 2 %[1]) sunt din Oradea. Restul provin din oraşele Judeţului Bihor sau din alte oraşe (chiar municipii reşedinţă de judeţ – Zalău, de pildă) care nu au o universitate proprie. Nu există printre cei 22 nici unul care să provină dintr-un alt oraş universitar. La noua specializare sunt 16 (57, 1 %) din Oradea şi unul din Cluj – Napoca. Ce vrea să spună această repartiţie ? Probabil faptul că, în ciuda tuturor mijloacelor de informare (şi a apdatării tinerilor la lumea nouă), informaţia semnificativă ajunge în mediul rural (sau semirural) cu un “efect de ecou” şi că informaţia cea mai serioasă în această lume nu e cea care vine prin media, ci cea vehiculată de persoane concrete. De altfel studenţii înşişi declară că au venit la această specializare determinaţi de sfatul unui profesor sau de mărturia unui cunoscut care a absolvit-o. (Aviz celor care fac reclamă facultăţilor: în unele cazuri excesul de atractivitate media nu are efectul scontat. Oamenii – ruralului, dar nu numai ei – merg pe mâna unuia care a încercat. Aviz şi celor ce predau în universităţi: în ciuda imperativului reclamei “în teritoriu”, se întâmplă ca tocmai prin felul în care predau – şi notează – să determine mărturii care sunt departe de a le aduce alţi clienţi.) Noua specializare are aderenţi mai ales în mediul urban: aici contează mai puţin proba personală – se ştie, legăturile umane sunt mai slabe în urban – cât reclama directă, făcută adesea de cadrele universitare. În fine această repartiţie mai atestă un lucru, bine ştiut şi el: ruralul preferă lucrurile verificate, urbanul e mai sedus de mirajul noului (şi al oportunităţilor pe care acesta le poate genera).

În marea lor majoritate aceşti studenţi vin de la “Licee Teoretice” sau “Colegii”(dintr-un total de 50 doar 12 – aşadar 24 % – vin de la “Colegii Tehnice” sau “Licee Industriale”, unul vine de la Liceul Pedagogic şi doi de la cel Economic). Din cei 22 ai vechii specializări, 10 (45,5 %) sunt de la asemenea Colegii şi Teoretice de oraş semi-rural. Dintr-un total de 50, nu avem nici unul venit de la liceul etalon al oraşului, şi doar patru veniţi de singurul liceu care înainte de ’89 avea clasă specială de Filologie – Istorie. Restul, evident de la Licee Teoretice şi Colegii de după 1990. Ce sunt aceaste licee? Greu de spus. Nu ştiu dacă mai există licee care – din raţiuni de marketing (bată-l vina!) – să nu se fi “rebrănduit” în Teoretice sau Colegii (dacă se poate şi Naţionale). Să ne înţelegem: ele sunt ca Universitatea noastră: cu aceleaşi dotări (plus inevitabilele “săli de calculatoare”) şi cu acelaşi personal (e greu de spus dacă noii veniţi îi depăşesc în calitate pe cei pensionaţi, cu excepţia faptului că unii au doctorate chiar la noi), au promovat peste noapte de la “Industrial Nr. X” la “Liceul Teoretic”. Evident, se fac mai multe ore de engleză şi de informatică (dar unde nu se fac?) şi, în rest, cam atât: aceleaşi materii ca peste tot. Raţiunea acestor Colegii sau Licee Teoretice nu e alta decât Universitatea noastră. Aici funcţionează o situaţie clasică de “integrare pe verticală” proprie lumii industriale: ceea ce produc aceste licee nu atât de bun încât să vizeze o mare universitate, dar e suficient pentru a menţine în parametrii acceptabili universitatea din municipiul reşedinţă de judeţ. În ciuda acestei stări de lucruri, colaborarea dintre Universitate şi liceele în cauză e mai curând simbolică. Şi e păcat, pentru că – deşi poate nu-şi dau seama – unii se sprijină pe ceilalţi.

Încă un lucru cu privire la aceşti studenţi: mai bine de jumătate din totalul lor sunt din mediul rural sau din oraşele din judeţ (sunt şi unii cu această provenienţă care au făcut liceul la Oradea). În mod fatal, profilul celor două specializări ale noastre este unul eminamente orientat către nişa job-urilor specifice marilor oraşe. Într-un fel sau altul, toţi studenţii noştri speră la “un job în domeniu” (deşi nu e prea clar care e domeniul), ceea ce înseamnă că facultatea rămâne în continuare – atât pentru ei, cât şi pentru familiile lor din mediul rural – un vehicol al integrării urbane.

La cursuri şi la seminarii

Bineînţeles, prima formă de urbanizare nu e şcoala pe care o dispensăm noi, ci libertatea investită în tentaţiile oraşului. Reflectarea ei cea mai directă o dă statistica prezenţei la cursuri şi seminarii. Din 50 de studenţi, media de frecvenţă a fost de 10 (aproximativ 20 %). Prezenţa mai mare a fost la primele ore, apoi descrescător, până la final. La cursuri oamenii sunt obişnuiţi să scrie după dictare (veche meteahnă a liceelor noastre); dacă nu li se dictează îşi pierd atenţia şi – foarte repede – ajung să se uite pe mobil. Unii au (cum altfel decât învăţată?) dexteritatea de-a desfăşura textul de pe ecranul mobilului cu o mână, în timp ce cu cealaltă scriu. “Studiul” e pentru ei ceva exclusiv pasiv: scriu după dictare, citesc “suporturi de curs” şi urmăresc “power-point”-uri. Din bibliografia cursului – mă refer la lucrările fundamentale – nu citesc nimic (deşi, conform normelor Ministerului, nu li se mai dau de citit cărţi, ci doar pagini din cărţi). Ca atare, la seminarii sunt la fel de pasivi ca la cursuri. Cu excepţia unui “mi se pare” şi părerilor adiacente (e drept, foarte ferme, cu atât mai ferme cu cât argumentele sunt mai puţine), nu au nimic de spus. Veţi întreba: dar bine, puteţi să-i puneţi să citească, puteţi să-i ascultaţi şi să-i cădeţi! Nu, din păcate (sau din fericire) nu. Sigur, le pot da bibliografia, dar nu-i pot pune să citească. Între altele, din cauza faptului că – adesea – biblioteca nu are cartea la care trimit (totuşi, una absolut clasică), iar alteori o are într-un singur exemplar, care nu e accesibil decât la sala de lectură. În multe cazuri se găseşte în librărie, dar – sincer să fiu – şi eu mă codesc mult înainte de-a da o parte (semnificativă, vă asigur) a salariului meu pe ea. Cum i-aş putea pune pe studenţi să o cumpere? Apoi, dacă le dau să citească aşa ceva, consecinţa directă a faptului că nu înţeleg (voi vorbi puţin mai jos despre asta) este aceea că nu mai vin la seminarii. Îi puteţi cădea – mi se poate obiectiva. Iertaţi-mă, nu pot. Uitaţi-vă la cifre: am 22 de oameni la prima specializare şi minimul pentru anul de studiu e de 20. Bun, mai încolo nu contează, îi putem scădea. Dar cine mai vine la masterat? Căci normele au fost făcute cu 20 la masterat. Şi de unde cei 20? Şi apoi, ca dascăl, îi pot cădea pe toţi (sau pe cei mai mulţi), dar unde-i arunc? Şi ce fac cu cei care se trezesc spre anul III, aproape de licenţă? O să-mi spuneţi că sunt şi eu ca toţi ceilalţi şi-i promovez ca să ajungă la masterat şi să am şi eu norma plătită. Poate. Nu vreau să mă scuz. Dar mă gândesc – ca-n proverbul acela evreiesc cu cel care salvând un om, salvează lumea întreagă – şi la cei doi sau doar la cel pe care-l pot convinge să facă ceva cu capul lui. Şi să ştiţi că am avut şi din aceştia. Şi că în nopţile în care imaginea a ceea ce am ajuns mă face să mă sparii, gândul la aceşti oameni şi, uneori, un mesaj de la ei mă ajută să-mi înving amărăciunea. Aşadar, ce să fac? Le vorbesc celor care vin, cât mai pe înţelesul lor şi încerc să le arat că ceea ce studiem noi are legătură cu viaţa lor şi cu rostul lor în lume. De ani buni nu se mai pune problema de-a face un curs aşa cum s-ar cuveni, aşa cum e scris – negru pe alb – în “fişa disciplinei”. Tot ce pot spera e ca măcar ceva din ceea ce le spun să ajungă la ei. Din păcate ajunge foarte puţin, aşa cum vom vedea imediat. Pe vremuri mă puteam ajuta măcar de tablă: le scriam numele filosofilor, le făceam (cu cretă colorată) săgeţi care să indice legăturile dintre ei, desenam genealogia problemelor, etc. Acum nu mai pot nici atât. Tablele vechi, negre, de lemn, ni s-au înlocuit cu table noi şi albe din “materiale compozite” (nu întrebaţi cât au costat şi de la firma cui au fost cumpărate) pe care ar trebui să scriem, frumos, cu markere colorate. Numai că… Numai că fie s-a scris pe ele cu markere ce nu se şterg şi gata, tablele nu mai sunt bune, fie nu sunt markere (şi suntem îndemnaţi să ni le cumpărăm). Această trecere de la vechile la noile table e una din multele dovezi ale felului în care progresul produce înapoiere într-o societate săracă. Poate psihologii ne vor spune că e preferabil să avem în sala de curs o pată albă, decât una neagră (dar poate şi conturul dreptunghiular e de prisos). Sau poate c-a venit vremea să trecem la “tablele inteligente”? Dacă sunt bani europeni, e şi rost de licitaţii. Dar tare mă tem că, după ce ni le va monta, Universitatea nu va mai avea bani să plătească curentul. Şi, în loc să ni se ceară să cumpărăm markere, ni se va cere să punem mână de la mână şi să dăm o mână de ajutor Renel-ului. Nu uitaţi, într-o societate săracă progresul poate produce înapoiere. Profesorul Daniel Chirot a demonstrat acest lucru tocmai pe cazul României. Le-am spus şi despre el studenţilor mei, dar mă îndoiesc că vreunul dintre cei prezenţi îşi mai aduce aminte.

Lucrările

Pentru examen, i-am anunţat dinainte acest lucru, vor avea două subiecte: prezentarea unei cărţi la alegere, din cele care au o legătură cu tema cursului şi faptul de a răspunde la o întrebare, referitoare la un aspect contemporan al problemelor studiate, pe care le-o voi pune în momentul examenului. Aşadar, o probă liberă şi una semiliberă. Experienţa m-a învăţat că e cu desăvârşire inutil să merg pe probe impuse (la acest curs: Cetatea lui Platon, Constituţiile lui Aristotel, etc.) – pentru că pur şi simplu primesc foi albe. Nu e doar vina studenţilor că nu citesc, ci şi aceea a şcolii: la multe profile nu se face deloc filosofie (vai, filosofilor noştri, câţi aţi protestat când s-au scos aceste ore?!), iar la multe altele nu se mai face pentru că – într-a XII-a – accentul cade pe materiile de Bacalaureat. Nu se mai face nici în Facultate – căci (nu?) acum se poartă comprimarea orarului şi expandarea “cursurilor practice”. Ca să fiu onest, constat că nici istoria nu se mai face cum trebuie: mai întâi nu se face cea care trebuie – cu excepţia studenţilor de la istorie şi de la literatura română nu mi-e clar cui îi e utilă în facultate Istoria Românilor din care se dă Bacalaureatul. Poate că se face pentru a stimula iubirea de patrie, însă (din câte văd) se face atât de steril – o lungă înşiruire de nume şi cifre – încât cei care-au parcurs-o mai mult o urăsc. Iar patria – asta le spune toată lumea – cel mai bine se iubeşte de departe. Astfel că studenţii noştri sunt cam pe nicăieri în istoria universală: Grecia Antică nu le spune nimic mai mult decât Suedia modernă. Aşadar despre aceste lucruri (despre care vorbim totuşi – undeva între gimnaziu şi liceu, dar sub manualele interbelice de specialitate – la cursuri şi seminarii), despre aceste lucruri care nu au când şi cum să se sedimenteze în mintea lor, e preferabil să nu întrebăm la examen. Am dat subiecte largi, ca toată lumea să poată scrie ceva. Să mai adaug un lucru: au venit 27 din 50 (54 %) (pe cele două specializări: 54,5 % de la prima şi 53,5 % de la a doua – aşadar o repartiţie foarte echilibrată). Aşetptările raţionale (bazate pe experienţă) sunt: încă vreo 15 – 20 % până la vară (reexaminarile din această sesiune, cele din vară, plus “spaniolii” şi “italienii” care apar chiar înaintea înscrierii în anul II). Restul – cam 25 % – s-au cam lămurit după primele cursuri de ce e vorba şi şi-au dat seama că, de fapt, au alte interese. Unii din cei înscrişi (nu întrebaţi cum) nu ne-au călcat niciodată şi, foarte probabil, nici nu o vor face. Dar să vedem ce au scris cei care s-au prezentat.

La primul punct (prezentarea liberă a unei cărţi citite) avem: 19 studenţi (din 27 – aşadar 70 %) care au respectat cerinţa subiectului (o carte având legătură cu tema cursului), desigur, într-un mod foarte general: au ales cărţi – să le spunem – teoretico-eseistice. Restul de 8 au prezentat romane (să zicem că asta au citit). Nu mi-e clar dacă au înţeles exact cerinţa, (poate nu au fost prezenţi atunci când am precizat că nu doresc să se refere la romane) sau dacă – pur şi simplu – nu au încercat să folosească ceea ce au făcut (atât cât au făcut) ca o “cheie universală” la un examen ce nu le cerea debitarea unor lucruri învăţate pe de rost. Romanele sunt şi ele menţionate de mine la seminarii, însă cu titlul de lectură adiacentă. Însă aşa cum adesea se întâmplă în lumea noastră, oamenii iau secundarul ca principal, în vreme ce pe acesta din urmă îl ignoră cu desăvîrşire. Cărţile teoretice sunt: “Principele” lui Machiavelli (prezentat de 10 persoane), “Lumea Sophiei” a lui Jostein Gaarder (de 4), “Politica pentru filul meu” a lui Savater (de 3) şi “Istoria Românilor povestită celor tineri” a lui Neagu Djuvara, respectiv “Politica duplicităţii” a lui Gail Kligman de câte unul. Romanele: 4 au ales “Codul lui da Vinci” de Dan Brown, 2 “1984” al lui Orwell, şi câte unul. “Împăratul Muştelor” al lui Golding, respectiv “Micul Prinţ” al lui Saint-Exupéry. Acesta e tabloul general şi, la acest nivel, se impun câteva precizări.

Mai înainte de toate trebuie spus clar şi apăsat: studenţii anului I sunt incapabili să citească un text teoretic. Şcoala nu i-a pregătit de loc pentru acest efort: majoritatea nu au citit nimic altceva decât textele literare din manualele şcolare, nişte comentarii primite în clasă şi câteva din romanele obligatorii pentru Bacalaureat. La acestea se adaugă “pregătirea” (cea cu nume şi date) pentru Bacalaureatul de la Istorie. De asemenea trebuie spus răspicat: la fel cum la clasele profesionale (inclusiv cu profil economic) nu se mai face filosofia, la cele cu profil umanist – şi majoritatea clienţilor noştri de aici vin – nu se mai fac discipline ştiinţifice (biologie, fizică, chimie), sau se fac în regim redus. Pur şi simplu elevii nu mai au contact cu gândirea ştiinţifică: pentru ei ştiinţa se reduce la “exerciţii şi probleme” făcute în şcoala primară şi în gimnaziu. “Apărătorilor” “egalităţii de şanse” v-aţi gândit cumva la aceşti copii? N-aţi auzit povestea celor ce fac profilul umanist şi dau la Ştiinţe Economice, unde – de la bun început – sunt pocniţi cu o matematică pe care n-au făcut-o? Sau la studenţii mei, cărora programa (de-aţi şti cât o iubeşte ARACIS-ul!) le cere să citească teorii dense, când ei săracii nu ştiu cum se citeşte altceva decât literatura de manual? V-aţi gândit vreodată la ei? La faptul că ei nu pot – din raţiuni de principiu – face facultatea la fel ca şi copiii voştri? Sau faptul că mă lăsaţi pe mine să-mi fac salariul şi norma pe seama lor e o compensaţie menită a mă face să nu văd că aceşti copii cărora le vorbesc sunt crescuţi de stat ca să nu fie egali cu copiii voştri? Nimeni nu-şi pune această problemă; nouă “comisiile” ne cer să fim “la nivel Cambridge”. Hai să luăm un tratat editat Cambridge (University Press – nu alte edituri locale) şi să le citim studenţilor din el! Nu celor câţiva studenţi (“fiul lui…”, “nepoata lui…” şi încă alţi câţiva ce vor pleca la doctarat la Cambridge) din universităţile “de top” de la noi, ci celor mulţi, celor pe care voi îi încurajaţi să facă facultatea în România; lor, celor produşi de Liceele Teoretice de la Aleşd, de la Marghita sau de la Ştei. Cu cine sunt ei egali? Sau sunt egali doar între ei? Nu-i poţi cere unui om un lucru pentru care nu s-a pregătit: unui boşiman nu-i poţi cere să conducă o navetă spaţială, şi nici unui cosmonuat NASA să vâneze în savană. Pot eu să-i cer unui om care nu a citit în viaţa lui un text teoretic, care nu a mai apucat să facă logică (la ce bun? A fost evacuată din programă.), care nu are noţiuni elementare de gândire critică şi nu ştie alt argument decât faptul că se supără, pot eu să-i cer să citească în anul I Aristotel? Spuneţi-mi luminaţi pedagogi ai naţiei, voi, cei care câştigaţi fiecare cât toţi părinţii studenţilor mei, care vă preumblaţi pe la “simpozioane” pe toate meridianele lumii şi care aţi depăşit deconstructivismul, pot eu să-i cer acest lucru? Sau nu mai are rost să i-l cer? N-ar fi preferabil – după noile pedagogii “incluzive” – să cântăm, să batem din palme şi să ne jucăm cu cubuleţele la cursuri, iar examenul să-l dăm pe pista de alergări sau la ştrand? Marea voastră ştiinţă, la a cărei bunăstare contribuie toţi pălmaşii educaţiei, ar trebui să lumineze şi tenebrele în care trăim noi!

Uitându-mă peste titlurile prezentărilor, primul lucru pe care mi-l spun este: bine că au citit şi ce au citit. Experienţa m-a învăţat că la întrebarea: ce ai citit în acest semestru?, omul numeşte o carte; când începem să discutăm despre ea, se vede că “abia a scos-o de la bibliotecă” şi nu a citit din ea decât câteva pagini. Nici acum nu suntem departe, dar, mai întâi, să lămurim un lucru: de unde această preferinţă pentru Machiavelli? Lucru straniu – nu ştiu să-l fi observat cineva – Machiavelli e gânditorul care beneficiază de cele mai mule monografii în limba română (la un moment dat am numărat şase al autohtonilor plus două ale străinilor) repartizate destul de omogen în interbelic, comunism şi ultimele decenii. N-am reuşit să-mi explic niciodată ce anume din gândirea subtilă a florentinului convine atât de bine sufletului nostru naţional. Iată că acum e preferata studenţilor mei. În primul moment m-am gândit că e o carte destul de mică, citibilă rapid, ce se găseşte în multe ediţii şi formate electronice. Apoi e o carte pe care luciditatea ei cinică o face mereu actuală. S-a dovedit că nu neapărat acestea au fost raţionamentele studenţilor. Înainte de-a le vedea să spunem câteva cuvinte despre forma lucrărilor.

Forma

Examenul fiind scris, cu oamenii de faţă, lucrările sunt scrise de mână. Cei mai mulţi studenţi au un scris urât (“de medic”, cum se spunea pe vremuri), care – în unele cazuri – abia poate fi descifrat. Se vede că nu mai există în programa primară ceva care să se numească caligrafie. Şi, de asemenea, că scăpaţi de primară, copiii nu prea mai scriu. Fraţii pedagogi ne vor explica în curând că pe alte meleaguri nici nu se mai practică scrisul de mână. Dar nu doar scrisul e problema, ci şi ortografia şi gramatica: nu e clar cum se scrie dublul “i” al pluralului şi nici imperativul lui “a fi”. “Îmi” e scris (de mai mulţi) “î-mi”, iar posesivul nu e neapărat în acord cu subiectul. Se folosesc din plin ruralismele: “o fost”, în loc de “a fost”, “îs” în loc de “sunt”, etc. Se întâmplă ca, ascultându-i cum vorbesc în pauze, să fiu uimit de micul impact al urbanizării (totuşi, foarte superficială) asupra limbajului lor: nu doar că vorbesc cu accentul rural, ci se exprimă folosind idiomul local al satului sau al familiei. Şi nu doar între ei, ci şi când răspund. E limpe că şcoala şi-a piedut prestigiul, că din gramatica stufoasă a gimnaziului n-au rămas mai cu nimic şi că nimeni nu i-a învăţat că limba se cultivă prin literatură. Şi mai rău e cu numele străine, care nu mai au nici un context: cineva scrie – “Toma D. Aquino”. Umberto Eco ar zâmbi. Uneori ne vine şi nouă a surâde când e evident că omul foloseşte un cuvânt pe care nu-l înţelege: de pildă – “prejudiciul de bază e reprezentat de…” . E evident, din context, că voia să spună: “principiul de bază e reprezentat de…”.

În ceea ce priveşte prezentările: cei mai mulţi sunt capabili să povestească, dar nu pot abstrage un sens al povestirii. Altfel spus, sunt capabili să construiască o prezentare de genul: “X a ieşit în oraş, s-a întâlnit cu Y, au mers împreună până la un anumit punct şi au povestit despre Z”, dar nu au o idee clară despre ce s-a întâmplat în acest răstimp cu X şi Y, care a fost miza drumului lor şi care era tema dialogului lor. De asemenea, studenţii au (bănuiesc din vremea comentariilor) un bun antrenament al discursului “despre” şi al biografismului: când a apărut o carte, cine e autorul, când s-a născut, cu cine a fost căsătorit, cât e de importantă cartea, etc. – lucruri vagi şi generale care nu spun nimic la obiect. În schimb sunt incapabili sa-i prezinte structura de idei. Evident, acest lucru se datoreşte lipsei de deprindere a lecturii aplicate, a fişelor, a notelor de lectură şi a muncii susţinute cu textul. Aproape toţi renunţă la textele pe care nu le pot înţelege de la prima lectură. Înţelegerea nu e pentru ei o parcurgere în etape a arhitecturii textului, ci ceva empatic care se întâmplă (rar) sau nu se întâmplă (cel mai adesea). Neputând să structureze, e limpede că nu pot nici sesiza esenţialul (acesta le era livrat, gata “dezghiocat”, de către comentarii). Ca atare, alunecă – “surfează” – la suprafaţa textului prezentând impresii (nimeni nu le-a spus că “părerea mea” vine abia la finele unui rezumat clar), enumerând generalităţi sau, pur şi simplu, povestind aşa cum povestesc un episod al unei telenovele. Totul ţine de story, nimic de vreo semnificaţie. Lectura – atâta câtă e ea – e absolut descentrată. Prieteni postmodernişti, aceştia sunt adevăraţii postmoderni ai lumii de mâine. Adevărul lor e în emoticoni şi-n like-uri; nu au nevoie de literatura voastră; nu o vor citi niciând. Chiar şi un film îi oboseşte. Ei vor feeling, happyfeeling care se dispensează de orice cuvinte. Unde sunt teologii care să ne spună cum se-ntrupează (la propriu, în trupuri lucrate la sală) apofatismul cel mai deplin? Să nu uităm: oamenii aceştia au părăsit lumea rurală (care nici ea nu mai e ce-a fost) – cu poveştile şi cutumele ei, dar n-au ajuns (şi cei mai mulţi nu vor ajunge nicicând) în lumea urbană creată de cultura iluministă. Imaginarul lor, referinţele lor, întreg universul lor mental e modelat de filmele de duzină, de telenovele, de sitcomuri, de concursuri TV, de muzica cea mai comercială (manele sau altele), de clipurile şi de citatele cu iz motivaţional de pe Facebook. La toate acestea se va adăuga ceva credinţă soft (pendulând amplu între cântecele cu “Isus te iubeşte”, minunile Părintelui Arsenie Boca şi “Spiritul Crăciunului”, la pachet cu “Luna Cadourilor”) şi o doză sănătoasă de conspiraţionism (cu daci, masoni, americani, ruşi, Ceauşescu, invazia arabă şi cine şi ce mai vrea, toate amestecate în doze variabile în sosul clientului). Din punct de vedere spiritual e suficient (cu atât mai mult cu cât nimeni – şcoala în primul rând – nu le-a spus c-ar mai exista şi altceva); problema lor e una materială: case, maşini, haine, călătorii. În acestea îşi vor investi viaţa. Ce sunt ei? Lumpen-proletarii turbo-capitalismului? Ultimii oameni ai istoriei sfârşite? Sau, pur şi simplu, oamenii zilei de mâine. Viitorul – dar, în mod cert, nu “viitorul nostru”.

Problema morală

Din 10 lucrări despre Machiavelli, 4 sunt “inspirate” de internet. La fel toate cele 4 despre “Lumea Sophiei”, 2 din cele despre “Codul lui Da Vinci” şi una din “Politica pentru fiul meu”. În total, din 27 de lucrări, 11 (aproape 41 %, cu următoarea distribuţie: 8 din 12 – 66, 6 % la vechea specializare şi 6 din 15 – 40 % la cea nouă) s-au folosit de internet – în particular de site-ul referat(e).ro – pentru a-şi pregăti examenul. Cum mi-am dat seama? Simplu: sunt – mai ales la începutul textelor – fraze care se repetă aproape identic. Le-am căutat pe internet şi am fost trimis la site-ul cu pricina. Se poate să fi copiat şi în examen (nu le-am luat telefoanele şi nici nu ştiu ce şi cât pot face cu ele), dar bănuiala mea este aceea că cei mai mulţi au apelat la rezumatul on-line pur şi simplu ca un succedaneu al cărţii pe care n-au citit-o. Cred că practica este suficient de răspândită şi relativ benignă, dat fiind că profesorii nu se obosesc să caute pe internet sursele lucrărilor (şi – da, din păcate da – se obosesc tot mai puţin să le citească lucrările). Se poate ca şi unii din ceilalţi (cel puţin în cazul a doi am bănuieli, dar nu am găsit textul corespunzător – poate fi prefaţa unei ediţii a cărţii) să se fi “inspirat” din surse secunde. Per total, doar 16 din 50 (32 %) – cu rezerva anterioară – au citit o carte (fie ea şi roman) pentru acest examen. Ne referim, prin urmare, la o treime din numărul studenţilor. Dintre aceştia doar doi (unul cu privire la Machiavelli, celălalt cu privire la romanul lui Dan Brown) au sesizat despre ce anume e vorba în cărţile parcurse. Doi din 50 – 4 % – acesta e randamentul exact (la această materie) al celor două specializări. Alţi 28 % au scris o poveste fără nici o morală (ca dovadă că deşi probabil au citit /poate nu cartea în întregime/, nu au înţeles clar despre ce vorba), 22 % cel mai probabil nu au citit cartea, ci doar rezumatul de pe internet, iar restul de 46 % nu au venit nici de bine, nici de rău la examen şi putem considera că nu au citit pentru el. Ca atare, 68 % dintre studenţi nu au citit o singură carte pentru acest examen – în termeni mai clari, rata de eşec (din perspectiva acestui examen) este de peste două treimi din numărul total al studenţilor. Rata de reuşită e – cu generozitate – de 10 %. Într-o şcoală adevărată n-ar trece mai mulţi de-atâţia: 5 din 50.

Acum trebuie lămurite nişte probleme: mai înainte de toate, în ceea ce-i priveşte pe studenţi – faptul de-a copia, sau de-a nu citi şi de-a o lua “pe surtătură” nu le pune nici o problemă morală? Răspunsul e simplu: nu. E o simplă tehnică de supravieţuire şi o modalitate de-a se “descurca” menajându-şi comoditatea. Dacă merge, merge, dacă nu, asta e: mai încercăm. Dacă i-o spui în faţă, omul surâde leonardesc (că tot e vorba de da Vinci), îţi spune în gând ce are de spus şi data viitoare vine exact la fel, ştiind că oricum va fi trecut. Se poate observa din distribuţia pe specializări a celor care s-au “inspirat” că cei mai mulţi sunt de la cea veche, cu majoritatea studenţilor din mediul rural sau din micile oraşe. Asta vrea să spună că acolo presiunea notei – şi, implicit, “descurcarea” pentru a o obţine – e, în continuare, cea mai mare. Ne putem gândi la un învăţământ cvasi-formal în care elevii copiază pe rupte, abia înţeleg ce se predă, dar notele mari curg generos şi profesorii şi liceele îşi binemerită calificativele şi punctajele. Faptul că aceste lucruri sunt generalizate (se practică din clasele mici şi au ajuns elemente de folclor) face ca ele să nu mai pună nici o problemă morală, indiferent de convingerile morale sau religioase ale studenţilor (la acest ultim capitol avem un larg spectru confesional). A copia, a te “descurca” (de la grădiniţă până la licenţă, uneori până la doctorat), ţin pur şi simplu de regimul lui “aşa se face”. Nimeni nu are insomnii din cauza aceasta, toată lumea “înţelege”; maşinăria educaţiei trebuie să meargă şi, finalmente, merge. Aşa cum merge. Ceea ce vreau să spun este faptul că acest tip de furt (intelectual) nu cade sub incidenţa nici unei morale – laice sau religioase –, ci trece ca un lucru firesc ce pune în joc “deşteptăciunea” omului şi îi confirmă “norocul”. Aceasta e raţiunea pentru care plagiatul d-lui Ponta, cel al d-nului Mang, impostura d-nei Dumitrescu au fost privite în general cu indiferenţă (ba chiar cu o anumită doză de compătimire): în definitiv ce au (“’telectualii”) cu ei? Oamenii s-au “descurcat” “aşa cum se face” la noi. Singurul lucru care-i face antipatici e funcţia, cu privilegiile ei, nu faptul că au ajuns acolo printr-o impostură. În definitiv, ce înseamnă impostura într-o lume în care fiecare “se descurcă cum poate”?

Prolema imposturii nu se pune doar vis-à-vis de studenţi, ci şi faţă de profesori. Cum trebuie să procedeze un profesor care descoperă asemenea fapte? Veţi spune: să-i cadă. Da, pot să o fac, dar – vorbesc din experienţă – la reexaminare se vor prezenta exact la fel. Îi cad încă o dată şi ajung să plătească. Dacă ajung aici, mulţi nu mai vin, nici de bine, nici de rău (oricum, aproximativ o treime din ei dispar pe parcursul anilor de studiu). Anul ajunge pe copcă, mai termină câţiva; pas de mai fă masterat – ăştia cu trei ani nu fac nimic, noi ajungem fără normă… Care ar fi câştigul? Dar nu se ajunge aici: “de la toate nivelele” vine o presiune – cât de poate de directă – pentru a-i trece: Facultatea mai întâi, Universitatea mai apoi (şi la urmă Ministerul) au de făcut nişte raportări. Acolo trebuie să iasă cifrele. Ce mă costă pe mine să-i dau un 5 unuia care a copiat (sau unuia care nu e în stare să spună nimic; sau unuia pe care nu l-am văzut nici în ziua examenului)? Dându-i lui un 5 îmi fac norma şi-mi iau salariul. Ce e rău în asta? Dacă l-aş cădea repetat, omul s-ar lăsa de şcoală şi ar ajunge … (nu e prea clar ce) sau s-ar duce pe la “Spiru Haret” (unde nu se practică asemenea scrupule şi – se zice, n-am verificat – totul se rezolvă discret, contra cost), noi n-am mai avea studenţi, am închide buticul, personal aş ajunge şomer, oraşul ar rămâne fără Universitate (şi ce e un oraş fără Universitate?) – într-un cuvânt toată lumea ar avea de pierdut. “Înalţii funcţionari” “în delegaţie” nu ne dau nici un sfat, se uită încruntat şi ne spun apăsat: “e problema voastră; decurcaţi-vă!” Şi ne descurcăm, “aşa cum se descurcă lumea” pe la noi. Ca dovadă că toţi studenţii la care m-am referit, care-au citit sau nu, vor trece – acum sau în sesiunea următoare. Când pui nota, ai în minte o scuză foarte cinică: “lasă-i dom’le ‘n pace! Ce, după ce termină, tu le dai să mănânce? Au părinţi, se pretind deştepţi – să se descurce pe piaţă! Piaţa decide!”

Final trist

Ce se întâmplă cu ei? Practic, pentru cei mai mulţi, şcoala s-a oprit la începutul liceului. Cunoştinţele lor – cele care mai sunt şi nu au fost uitate sau înlocuite de “cultura media” – sunt cele ale unor copii de 13 – 14 ani. Facultatea în ansamblu e o butaforie; pe cei mai mulţi dintre ei îi lăsăm exact aşa cum au venit, după ce-i folosim în statisticile Universităţii. Apoi îi taxăm la Masterat, unde nu se mai cere nici măcar cât la Licenţă. Per total, termină la 23 – 24 de ani cu cunoştinţele unui copil cu 10 ani mai mic şi cu ceva “experienţă a vieţii” (în mod particular din aceasta: “cum să te descurci”) şi, în această stare, sunt livraţi “pieţei”. Ce face piaţa cu nişte oameni de 24 de ani cu cunoştinţele unor copii de 14? “Lucrători comerciali” (adică cei care pun borcanele pe rafturi în marile magazine pentru ca d-voastră să le găsiţi acolo), “agenţi comerciali” (altfel spus comis-voiajori care bat pe la uşi şi sună la telefoane ca să vândă ceva), “lucrători în industria hotelieră” (în speţă portari – adesea de noapte – sau servitori în restaurante ori pizzerii), vânzători de tot soiul, etc. Şi, bineînţeles, emigranţi dispuşi să facă – acolo unde ajung – orice muncă. În doi – trei ani de asemenea activităţi uită până şi c-au făcut facultatea (aţi observat cum s-au împuţinat întâlnirile aniversare? Cine să se întâlnească dacă, cu frecvenţa pe care-au avut-o, n-au apucat nici să se cunoască?). Suferă cineva din cauza aceasta? Să nu credeţi că noi, universitarii. Nu, noi facem “proiecte”, “cercetare” şi, mai ales, multe statistici. Atât de multe încât abia mai avem timp să dăm pe la ore. Şi dacă studenţii nu mai vin… Nu-i nimic, le trimitem un power-point de 5 – 10 slide-uri (cred că nimeni nu-şi mai poate imagina cursurile de 500 – 700 de pagini de pe vremea părinţilor noştri) şi le cerem să ne trimită, pe mail, un “proiect”. Nota o află în anul III, important e să ştie că au trecut.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro