SUA pun cărămizile pentru zidul marii coaliții globale anti-China. Ce ar trebui să facă România?
Chiar și pentru un observator amator într-ale relațiilor internaționale, nu mai există dubii că SUA și R.P. Chineză au intrat în ultimii ani într-un tipar de confruntare politică, economică și strategică masivă, care în plan istoric reproduce tipica încleștare existențială dintre puterea hegemonică a unui sistem internațional și challenger-ul principal, rivalul care visează să îi smulgă cârma și să conducă el corabia. Ascensiunea Chinei spre statutul de mare putere, rivalizând economic și militar cu SUA a început mai ales din anii ‘90 ai secolului trecut, dar ultimele două decenii au fost de competiție geostrategică directă și susținută.
Pe măsură ce statul american și-a dirijat atenția prioritar către zona Asia-Pacific, investind în apărarea Taiwanului, Japoniei, Coreei de Sud, dar și a Australiei, încercând constant să atragă și India de partea sa, a devenit clar pentru liderii comuniști de la Beijing că nu vor putea atinge nici hegemonia regională (necum cea mondială) fără a sparge cumva mecanismul de încercuire creat de strategii din Washington. Adică izolând America de aliații ei sau slăbind-o din interior, prin subversiune. Însă cum doctrina politică a Beijingului nu pune mare preț pe alianțele militare în timp de pace, China nu a reușit, spre deosebire de SUA, să atragă aliați puternici, dornici să se înhame la obiectivul menționat anterior. Doar Rusia s-ar încadra în mod firesc în el, dar între Moscova și Beijing, deși există un parteneriat strategic și economic tot mai conturat, nu s-a ajuns la atât de multă încredere și nici la valori comune spre a genera o apropiere organică a intereselor naționale.
În același timp, calcule ce țin de logica electorală (în cazul SUA, unde alegerile prezidențiale bal la ușă), de lupta pentru putere în interiorul Partidului Comunist Chinez (în care Xi Jinping ar dori să își permanentizeze mandatul de secretar general) precum și ascensiunea curentului naționalist în ambele state, contribuie la escaladarea tensiunilor și la dificultatea extremă de a găsi căi de acomodare și cooperare. Imposibilitatea de a se concerta în cadrul Organizației Mondiale a Sănătății spre a da un impuls pe calea combaterii Covid 19 a fost evidentă, iar SUA nu doar că au tăiat contribuția financiară la bugetul OMS dar a anunțat chiar părăsirea organizației în 2021. De asemenea, conflictele comerciale judecate de Organizația Mondială a Comerțului sunt tot mai acute și mai greu de soluționat, criticile dure ale Washingtonului la adresa organizației contribuind la delegitimarea acesteia. SUA nu au încredere în organizațiile multilaterale și adesea le blochează sau îngreunează funcționarea în timp ce China pretinde să le sprijină și e adepta globalizării multilateraliste dar de fapt urmărește creșterea propriei influențe în dauna celorlalți și emergența unor noi instituții docile.
Washingtonul dorește în primul rând să împiedice hegemonia Beijingului în Pacificul de Vest și în zona Indo-Pacificului – e vorba de controlul Mării Chinei de Sud, presiunile asupra Japoniei pentru posesia insulelor Senkaku, supunerea Taiwanului și reunificarea cu acesta, modificarea legislației în Hong Kong spre a anula existența a două sisteme politice în același stat. Pune presiune și pe statele latino-americane spre a le feri de dependența economică de piața chineză.
Dorește de asemenea să limiteze penetrarea economică a Europei de către China (care se bazează pe programul geo-economic de investiții Belt and Road Initiative – Noul drum al mătăsii), transmițându-le statelor europene (majoritatea membre ale UE) că banii chinezilor vin cu condiționalități care vor lega economic Europa de China, ducând la acumularea de datorii și pierderea parțială a suveranității economice. De asemenea, administrația prezidențială Donald Trump transmite mesajul că R.P. Chineză și Rusia sunt tot mai aproape de o alianță iar relațiile economice ale europenilor cu cele două state autoritariste și anti-liberale vor veni cu un preț geopolitic ridicat – atragerea statelor europene în orbita strategică a Beijingului și Moscovei. In același timp, nu mai e un secret că SUA caută să separe Rusia de China, prima fiind un potențial aliat, celalată un adversar existențial. Dar Rusia nu se lasă deocamdată atrasă de partea Washingtonului, președintele Putin fiind un adversar ideologic și un rival geopolitic al Occidentului, suferind sancțiuni economice de pe urma anexării ilegale a Crimeei. Pe termen lung, în era post-Putin, statul rus ar putea în final să aleagă și el tabăra anti-Beijing.
În general, Trump a preferat să nu se bazeze mult pe aliați în efortul de containment la adresa Chinei, luând unilateral măsuri prin care lovea în comerțul chinez cu anumite produse importante (deși economia americană și cea chineză fiind puternic interdependente, a lovit indirect și în producătorii americani de bunuri si servicii destinate pieței chineze) și limita pătrunderea tehnologiilor 5G chinezești în diverse părți ale lumii.
Însă recent, liderul american Donald Trump a dat startul creării unei mari coaliții de voință contra intereselor mondiale ale Chinei. Scopul este de a bloca accesul Beijingului la tehnologii avansate, cu dublă folosință, de a marginaliza China pe scena internațională și a o împiedica să domine Asia de Est. După ce Pompeo i-a convins pe britanici să nu mai accepte sistemul 5G si Huawei, Washington a adresat mesaje tuturor aliaților, cerându-le să limiteze accesul tehnologic și economic pe piața lor pentru produsele și investițiile chineze, sugerându-le că trebuie să facă o alegere clară: cu America contra Chinei sau invers.
Presiunile americane îi vizează atât pe aliații din NATO, țările europene bemeficiare ale umbrelei de securitate americane, cât și pe cei din zona oceanelor Indian și Pacific, state precum India, Japonia, Australia care deja fac parte din formatul Quadrilateral Security Dialogue/QUAD (patrulaterul de securitate) și se opun tentativelor de hegemonie chineză în zona Asia-Pacific.
Gesturile și limbajul politicienilor și diplomaților americani față de China sunt tot mai aspre, mai asertive și indică o rivalitate fără compromis. Toleranța lor față de statele aliate care doresc să nu renunțe la banii și/sau tehnologia din R.P. Chineză este tot mai redusă și presiunea asupra acestora spre a face alegerea…corectă se intensifică. Recent, reprezentantul SUA pentru Asia de Est, David Stilwell, a afirmat că acțiunile Chinei în lume sunt cele specifice unui „agresor nelegiut” (lawless bully), nu ale unui actor responsabil la nivel global. Stilwell a mai spus că SUA nu cer statelor să aleagă dacă merg sau nu cu China, ci să se ridice contra comportamentului malign al Beijingului, care le amenință și lor suveranitatea și interesele economice. El nu a negat necesitatea de a găsi căi de cooperare cu China acolo unde este posibil.
Între timp, SUA înarmeză masiv Taiwanul (pe care totuși nu îl recunoaște deocamdată ca stat separat de China continentală), înarmează de asemenea Japonia, Australia, chiar Vietnamul (fost advesar în anii Războiului Rece), încurajează cooperarea dintre Japonia, India și Australia la nivel economic, politic și securitar. De asemenea, ar dori să determine aliații europeni din NATO să adopte poziții unitare față de China (la fel ca și față de Rusia), transformând NATO într-un element de containment față de un eventual bloc eurasiatic sino-rusesc, complementar cu sistemul de containment din Estul și Sudul Asiei format din Japonia, Australia, India, Taiwan, Coreea de Sud.
Însă state precum Germania și Franța, cele mai puternice militar și economic din UE, refuză să adopte postura strategică americană față de Beijing și Moscova, fiind atrase de oportunitățile economice oferite de ele. De asemenea, ele se opun dominației americane unilaterale asupra sistemului de securitate transatlantică, dorindu-și mai degrabă o lume multipolară decât una unipolară, deși în plan securitarea au beneficiat cel mai mult de umbrela militară a SUA, încă din epoca Războiului Rece, dar și de sprijinul economic decisiv din anii ‘40-‘50 ai secolului trecut, prin Planul Marshall.
România în fața unei alegeri cu adevărat dificile
Celebra expresie populară „a sta cu fundul în două luntri”, atât de dragă multor politicieni de la noi, nu pare să fie salvarea pentru stastul român. În aceste condiții, când pandemia accentuează acuzațiile la adresa Chinei (autoarea unui soi de Cernobâl biologic), România ca stat apropiat de SUA și membru NATO trebuie oare să ia în calcul participarea la o coaliție antichineză? Pentru că se pot anticipa ușor riscuri (costuri) dar și beneficii. România e partener strategic al SUA dar are o relație specială și cu R.P. China, stat cu care a stabilit relații politice încă din 1949, iar în anul 2004, cele două țări au semnat Declarația comună referitoare la formarea unui parteneriat extins bazat pe prietenie și cooperare. Era anul intrării României în NATO iar Bucureștiul se asigura că la est de principala sursă de amenințare, Rusia, se găsea un stat prietenos. Astfel, din păcate țara noastră ajunge în situația delicată de a alege în tabăra cui se va situa, urmând probabil să ia decizia de a reduce drastic relațiile cu unul dintre parteneri. Intensificarea conflictului dintre cele două mari puteri obligă Bucureștiul să se poziționeze de partea actorului care îi oferă cele mai mari garanții de securitate, anume SUA, motivul central fiind teama de o Rusie tot mai agresivă pe flancul estic al UE și NATO. Deocamdată, China nu e un adversar al NATO, nu a întreprins acțini și nu a luat poziții anti-NATO dar nici nu există in Consiliu NATO-China de cooperare permanentă, relațiile fiind destul de reci. Pe de altă parte, SUA doresc să atragă cât mai multe state NATO în coaliția de containment (îndiguire) a Chinei.
SUA ne transmit mesajul că dacă acceptăm relații economice intense cu China renunțăm de fapt la democrație și stat de drept și ne supunem în final deciziilor Partidului Comunist din China. Noi desigur observăm că state vecine fac afaceri profitabile cu corporații chineze, de exemplu Ungaria, Serbia și Grecia, cu toate că prima și ultima au nevoie și de păstrarea unor relații strânse cu Washington.
În urma anulării participării unor firme chineze la construirea de infrastructuri rutiere și energetice în România, relațiile dintre București și Beijing s-au răcit semnificativ în 2019-2020. China percepe România ca fiind un aliat fidel al SUA, o țară care îi barează investițiile potențiale și le îngreunează pe cele existente. O parte din clasa politică românească se teme de asemenea de supraîndatorare economică, în cazul participării la proiecte din cadrul Noului Drum al Mătăsii (Belt and Road Initiative) și de formarea unui lobby politic pro-chinez tot mai vizibil. România face parte deja din Inițiativa celor trei mări, lansată de Croația și Polonia alături de alte state europene și încurajată masiv de Washington, ca parte a strategiei de a limita pătrunderea influenței ruse și chineze în Europa de Est. În același timp, țara noastră participă de ani buni la formatul “17 plus unu “, al țărilor central-est europene alături de China.
Diplomația chineză a reacționat iritată în 2019, când în timpul vizitei președintelui Klaus Iohannis în SUA, România și SUA au semnat un memorandum de înțelegere prin care România se angaja să nu permită pe piața sa introducerea tehnologiei 5G de către firme care nu prezintă credibilitate și ridică suspiciuni de spionaj. Era de fapt un acord anti-Huawei propus de americani tuturor aliaților. Tot in 2019, un memorandum de înțelegere privind cooperarea în domeniul nuclear civil dintre România și SUA a fost semnat. Așadar putem spune că primul pas spre participarea țării noastre la coaliția anti-China a fost făcut.
Pe de altă parte, tot în anul 2019, România și China au marcat prin acțiuni comune aniversarea a 70 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice și 15 ani de la Declarația Comună privind Parteneriatul Amplu de Prietenie și Cooperare. Partea chineză a sugerat prin mesaje oficiale că ea reprezintă cea mai bună alegere pentru România, mai ales la nivelul oportunitățior economice.
Probabil că la nivel global nicio altă țară nu are acum rezervele de capital necesare spre a le face concurență chinezilor, de aceea nu există contra-proiecte de talia OBOR al SUA de exemplu. SUA de altfel e extrem de îndatorată față de China iar războiul economic lovește simultan în ambele economii interdependente.
România va alege probabil să se lipsească de investițiile chineze aferente Belt and Road Initiative (BRI), în linia blocării instalării internetului 5G chinezesc și al anulării construrii unor noi reactoare nucleare la Cernavodă cu parteneri chinezi.
Necesitatea de a avea de partea noastră SUA ca aliat și partener strategic, garantul fundamental al securității militare a României, va acționa ca un puternic inhibitor al dorinței de a ne deschide piața pentru tehnologii, capitaluri și investiții provenite din China. Costurile asumate de România vor fi economice, comparativ cu țările europene care acceptă tehnologie 5G și proiecte construite de firme chineze (Ungaria, Grecia, Germania etc.) dar și politice, deoarece China poate fi o contrapondere la acțiunile agresive ale Rusiei în zona Mării Negre, cu condiția să nu se creeze o alianță Rusia-China. Putem compensa partial, dezvoltând relațiile cu Japonia, Coreea de Sud și Taiwan. România având parteneriat strategic cu SUA (dublat de alianța în NATO), și prezența sistemului antirachetă de la Deveselu, plus prezența a sute de militari americani pe teritoriul ei, și fiind cumpărătoare de armament sofisticat american, este pregătită să se situeze în coaliția anti-China a SUA. Dar relațiile economice și comerciale sunt deocamdată mai intense cu China. Izolarea la care e supusă acum China, acuzată de răspândirea Covid 19 în lume, contribuie probabil la reducerea relațiilor economice ale României cu China dar e probabil ca aceasta să vrea să pedepsească economic (și eventual politic) statele care îi blochează pătrunderea economică și se situează fățiș de partea SUA în plan geopolitic. Fără banii chinezilor va trebui să fim campioni la absorbția foindurilor europene, și să atragem și investiții mai mari din Japonia, Coreea de Sud, chiar India etc.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro