Super bowl-ul, Salvador Dalí și Poezia Americii
O țară relativ tânără, Statele Unite ale Americii au inventat atâtea lucruri în ultimii 200 ani, cât alte țări n-au fost capabile să facă în 2.000 sau 3.000 de ani. Și nu am vedere fleacuri, ci invenții fundamentale, de pe urma cărora profită tot restul populației globului (o listă sumară este aici)[1].
Aș vrea să prezint, mai ales pentru cei care nu trăiesc aici, o invenție care, duminică, 7 februarie, împlinește 50 de ani: Finala Campionatului Național de fotbal american.
Inventat pe baza încrucișării jocului de rugbi cu cel de fotbal englezesc, primul meci oficial de fotbal american s-a jucat pe 6 noiembrie 1869 (la cinci ani după terminarea Războiului Civil) între echipele universităților Princeton și Rutgers (ambele din statul New Jersey).
Ascensiunea și popularitatea noului sport au fost fulminante: fotbalul american este cel mai popular sport din Statele Unite, jucându-se de la clasa a V-a până la nivel profesional. În 2012, erau aproape 1,1 milioane de fotbaliști în echipele liceale și 70.000 în cele studențești. Liga Națională de Fotbal (NFL), înființată în 1920, este cea mai populară asociație sportivă profesionistă din America. NFL atrage cel mai mare număr de spectatori în comparație cu oricare altă asociație sportivă din lume și se bucură de un venit anual de circa $10 miliarde.
Finala națională a campionatului NFL – Super Bowl-ul – este unul dintre cele mai urmărite spectacole sportive din lume, producând un rating TV impresionant. Anul trecut, Super Bowl-ul 49, transmis de canalul de televiziune CBS, a avut o audiență record: 114,4 milioane telespectatori. Veniturile din reclamă pentru Super Bowl-ul 48 (2014), de exemplu, au depășit #330 milioane. Anul trecut, o reclamă de doar 30 secunde a costat @4,5 milioane.[2]
Cum se explică această uriașă atracție a Super Bowl-lui asupra poporului american? Sunt multe și diverse aspecte, și fiecare spectator/telespectator găsește ceva fascinant, indimenticabil. Pentru mine, mai întâi, este un spectacol grandios, cu o durată de circa 6 ore, chiar dacă meciul propriu-zis are numai două reprize a câte 30 minute. Ceremonialul de deschidere este impresionant și solemn: o voce feminină celebră (Whitney Houston, Mariah Carrey, Beyoncé, ori, anul acesta, Lady Gaga) este investită să cânte a capella imnul național. 80.000 sau mai mulți spectatori, în picioare și cu mâna pe inimă, cântă la unison. Când începe jocul, suporterii celor două echipe își încurajează constant favoriții. Spre deosebire de meciurile de fotbal din România, unde spectatorii sunt aproape toți bărbați, și unde se pot auzi foarte multe cuvinte care nu sunt în Biblie, legate de mamele adversarilor și arbitrului, un meci de fotbal american este un spectacol familial. Tatăl, mama și copiii, echipați în echipamentul echipei favorite, încurajează decent, fără huiduieli sau mâncatul semințelor și aruncarea cojilor pe jos.
În pauza jocului, are loc un alt spectacol, muzical de data aceasta, bine gândit și ales, cu participarea unor performeri de marcă (anul acesta, formația Cold Play și Beyoncé), echipe de majorete și numere-surpriză.
Telespectatorii por urmări reclame unice, special create pentru acest eveniment singular, multe dintre ele fiind mini-capodopere ale genului. În plus, s-a creat tradiția ca jocul de Super Bowl să fie urmărit împreună, cu alte familii și prieteni, având la dispoziție mâncăruri specifice și foarte multă bere. Este, dacă vreți, echivalentului sărbătorii de revelion din Europa (pentru că aici nu există o tradiție numită revelion).
Nu știu cum se vede în Europa fotbalul american și Super bowl-ul. După ce europenii au importat, relativ recent, tradiții americane precum Halloween, Valentin’s Day, Black Friday etc., nu m-aș mira prea tare dacă fotbalul american va înlocui, de exemplu, rugbiul.
Dar, până atunci, aș vrea să invoc părerea artistică a unui geniu european, Salvador Dalí. Aflat în exil în America, pe timpul celui de-al doilea război mondial, Dalí și-a exprimat părerea despre fotbalul american într-un renumit tablou din 1943, Poezia Americii (Figura 1).
Figura 1. Salvador Dalí – Poezia Americii, Monterey, California, 1943 (sursa)
Dalí pictează fotbalul american ca pe un fel de dans poetic, coregrafiat pe un „teren de joc” sterp, unde jucătorii se găsesc poziționați aproape ca într-un balet. Nu lipsește, prin cupola cerească din partea superioară a tabloului, și o dimensiune înalt verticală, astfel încât numele tabloului ar putea fi „Atleții cosmici”.
Prin lentila suprarealistă a lui Dalí, evenimente sportive populare, precum fotbalul și baseball-ul reprezintă poezia culturii populare americane. Dalí nu a înțeles niciodată foarte bine strategia unuia sau altuia din cele două sporturi; în schimb, geniul săi creator a fost captivat și incitat de ceremonia, costumația și coregrafia atleților.
El pare să aducă un tribut special atletismului de culoare prin figura negrului care, cu mâinile încleștate pe minge, țâșnește din spatele unuia din cei doi jucători, cel mai probabil, tot negru. În același timp, este larg acceptată interpretarea conform căreia acea figură emergentă reprezintă premoniția sau îngrijorarea lui Dalí în legătură cu apariția conflictelor rasiale din America. Un simbol în plus îl reprezintă harta Africii atârnând de ceasul pictat în fundal – moale și deformată, picurând jalnic -, ca și cum ar fi într-o tranziție incertă.
Un detaliu remarcabil în „Poezia Americii” este sticla de Coca Cola, care atârnă din pieptul unui jucător, și apoi se metamorfozează într-o altă mare invenție americană (notată prima în enumerarea mea) – omniprezentul telefon. Aș vrea să subliniez extraordinara previziune a pictorului catalan: prin introducere unui simbol pop-art (sticla de Coca Cola) într-o pânză din 1943, el a decalat, cu aproape două decenii, pe Andy Warhol și alți artiști pop-art, care au folosit masiv obiecte zilnice în lucrările lor.
Lichidul negru, care se scurge cleios pe jos, este o altă posibilă reprezentare a problemei rasiale americane. Însă mi se pare interesant faptul că, într-o altă pictură din același an 1943, „Copilul geopolitic urmărind nașterea omului nou”, sângele care curge din oul cosmic, ca o placentă a unei noi națiuni, este tot negru. Să fie și această metaforă o altă premoniție?
INTERVIURILE HotNews.ro